miercuri, 30 decembrie 2015

un fel de "hamsterul vă salută"

Le-am trimis mai devreme fetelor o poză cu hamsterul meu și le-am scris "hamsterul vă salută". Deși la început nu a fost hamsterul meu și este cel mai țâfnos hamster pe care l-am avut. Mușcă orice prinde. Nu îmi dau seama exact de ce e așa, dar mă gândesc că o posibilitate ar fi aceea că foștii stăpâni nu se jucau cu el, doar îl țineau în cușcă, drept care nu e obișnuit să fie mângâiat. În orice caz, cu ocazia sărbătorilor de iarnă (lel) l-am adus la Craiova (in București ar fi înghețat de frig și de foame) și, având mult timp la dispoziție, l-am terorizat zilnic cu fructe, nuci, biscuiți, plimbări prin casă și l-am lăsat să-mi muște arătătorul oricât a vrut. Oricum e hamster pitic și nu are chiar atât de multă forță încât să mă nimicească.


E ceva frumos, comod, în camera asta a mea din Craiova. Patul pare mai moale și fotoliul mai cald, biblioteca mai atrăgătoare și biroul mai mai că m-a făcut să scriu. Desigur, hiperbolizarea sentimentelor în legătură cu fosta casă (acasă) se datorează lipsei îndelungate de acasă. Probabil la fel o să simt și aranjamentul casei din București peste câteva zile.

Am lenevit, Doamne cât am lenevit. Am alergat după cadouri pentru ceilalți și am fost fericită să îmi cumpăr o carte pentru Crăciunul acesta. Am lenevit intelectual, pentru că, indiferent cât am citit, cărțile trebuie reluate, căci atmosfera asta caldă în care mirosul sarmalelor amestecat cu mirosul cozonacilor, tortului, prăjiturilor etc îmi distrăgeau constant atenția. Și am lenevit.

Mă gândeam mai devreme, în timp ce stăteam pe budă, la prezentarea licenței. It's gonna be fun.


Anii trec mult prea repede. Cât de multe lucruri s-au întâmplat anul acesta și parcă nu s-a întâmplat nimic, așa mă simt acum, gândindu-mă că mâine e Revul. Uneori știm anii buni. 2016 pare a fi genial și plin de momente care adaugă cotituri foarte dese pe apa sâmbetei.



Ați auzit de Malala, fetița din Pakistan, districtul Swat, care la 11 ani a început să scrie un jurnal pentru BBC, iar în anii următori a vorbit cât de mult aputut despre drepturile fetelor și femeilor de a fi educate, până când, într-o zi, un taliban a împușcat-o în cap?
Da, se prea poate să știți mai multe despre ea decât mine, care am descoperit-o ceva mai îndeaproape abia Crăciunul acesta. Auzisem de ea anul trecut, când a primit Premiul Nobel pentru Pace, dar nu citisem nimic despre backgroundul care a făcut-o să câștige acest premiu.
Am citit anul acesta cartea ei, "Eu sunt Malala", și am înghițit în sec imaginându-mi ororile prin care niște fete tinere, copile, au trecut ca să poată învăța. Să învețe, nu să facă altceva. Până când școlile au fost închise. Swatul a fost o regiune turistică cu peisaje atât de frumoase și mine de diamant atât de bogate, încât a fost supranumită Elveția Pakistanului, asta până când, în anii 2000 a fost invadată și preluată de către teroriștii talibani.

O să recitesc cartea Malalei, de data asta pentru a reține mai bine informațiile. Prima citire a fost destul de subiectivă și influențață de tragismul ei. Însă ea a supraviețuit, iar acum stă în Marea Britanie, după ce a avut parte de a o mulțime de operații pentru ca fața ei să arate măcar aproape normal. Își dorește să obțină dreptul femeilor de a fi educate în Pakistan, libertatea de exprimare.

Iar noi chiulim de la școală și ne plictisim la ore. În timp ce România intra în UE, în Pakistan începea războiul.

Noi ne plângem că ne e greu, iar la ei magazinele cu muzică, școlile, frizeriile, practic tot ce ținea de viața socială (și așa d.p.d.v. al unui occidental inexistentă) a fost interzis, iar femeile nu mai aveau dreptul de a ieși din casă decât în situații de maximă urgență (însoțite de un membru de sex masculin al familiei cu care nu exista posibilitatea să se căsătorească, având el chiar și 5 ani).



Cred că suntem proști fericiți. Asta suntem.
Până data viitoare, Sărbători fericite!




Miciulin.

joi, 26 noiembrie 2015

"Pagina infinită a internetului"

"Tocmai am ieșit de la conferința de presă din São Paulo, colectiva, cum i se spune aici. M-a mirat că mai mulți ziariști mă întrebau de condiția mea de blogger, în vreme ce în spatele nostru aveam anunțul unei expoziții incredibile, organizată de Fundația César Manrique la Institutul Tomie Ohtake, cu cei mai de seamă reprezentanți și sponsori, și cu prezentarea unei noi cărți apărute. Dar pe mulți dintre ziariști îi interesa hotărârea mea de a scrie pe "pagina infinită a internetului". Oare aici, la o adică, suntem cu toții la fel? Să fie cel mai apropiat lucru de puterea cetățenilor? Suntem mai aproape unul de celălalt când scriem pe internet? Nu am răspunsuri, constat doar întrebările. Și îmi place să scriu aici, acum. Nu știu dacă e mai democratic, dar știu că mă simt și eu ca tânărul cu părul răvășit și ochelari rotunzi care, la cei douăzeci și ceva de ani ai săi, îmi punea întrebări. Cu siguranță pentru un blog.".

José Saramago, "Caietul. Texte scris pentru blog:: septembrie 2008 – martie 2009", traducere din limba portugheză și note de Simina Popa, Polirom, 2010

marți, 24 noiembrie 2015

latter

iubita mea cu foarte mari probleme, [nebun de alb]

cel mai bine e să suferi. înghite-ți zâmbetele și zgârie-ți pielea cu orice sentiment ai la îndemână. dragă, plângi, acoperă-ți sentimentele cu lacrimi false în fața lor. dansează. adună-ți lacrimile și curăță ura. tango, tango, qui... desigur, o să te trezești bine într-o dimineață și o să fii tentată să regreți, dar regretul, draga mea, va trece. nu-l lăsa să te acopere și nu-i lăsa să-ți ucidă spiritul liber. o să mori, desigur, dar tu vei fi murind fericită. vei fi propria ta poveste de dragoste, vei trăi fericită până la adânci bătrâneți în dorințele tale, vei fi propria ta putere și, dacă o să fii bătrână și corpul tău va fi slăbit și nimeni nu va mai avea grijă de el, vei muri cu ochii zâmbitori.
vei iubi. vei fi iubită și dorită și vor vrea să te țină doar pentru ei, dar nu vei putea sta, tu ești pasărea care își va schimba întotdeauna cuibul și care va strica cuiburile celorlalte păsări. așa ești tu și doar așa poți fi fericită. iubește, fie-ți teamă, închide-te în tine, lasă-i pe ceilalți să te dezmierde și găsește în ei prieteniile pe care să le păstrezi cât timp sunt libere. o să suferi. o să zâmbești. ești perfectă în limitele perfecțiunii despre care toți sunt de părere că nu există.

și-apoi, după orice moment de pierdere, iubită metafizică, să iubești. e în natura ta.

vineri, 20 noiembrie 2015

așa

the more you think, the more you –
am o stare de –. vreau să știu. aștept acel moment în care o să am revelația. ce trebuie să fac, ce ar fi mai bine, cum ar fi cel mai bine. ce-i drept, nu cred că revelația există.

stai și analizezi același subiect dând din el în altceva și te reîntorci și iar și iar și nu găsești răspunsul. poate cel mai bine e să lași timpul să curgă. oricum sentimentele nu se pot modela. ele pur și simplu sunt în felul X, iar felul X e, de obicei, magmatic.

și nu există vreun fel în care ar trebui să ne purtăm sau să reacționăm atunci când nu știm cum să reacționăm. pur și simplu suntem și suntem cum nu suntem, apoi ne dăm seama că, fără a fi obligați de vreo circumstanță, rareori suntem cum suntem, ci cum nu suntem.

în fine.

luni, 16 noiembrie 2015

and then she'd say

să ne fi bucurat de toamnă și de parcurile care sunt atât de vii. să fi fost o toamnă ca oricare alta.
cât mai avem încă ocazia.

scrie Laura Frunză. subscriu. "Mi-a fost greu să revin pe blog. În vremuri ca acestea, când există lucruri cu adevărat importante asupra cărora să ne concentrăm, mi-e greu să scriu despre nimicurile mele. Mi-e greu să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic, mi-e greu să ignor biroul gol de la mine de pe etaj şi discuţiile şoptite de pe la colţuri. Pe de o parte, îmi vine să plâng când văd unele nume pe un ecran, când aud “ea chiar era un om bun”, când mai citesc încă un status pe facebook cu un bilanţ nou al victimelor din incendiul de la Colectiv şi mai nou al victimelor din Paris, Beirut, Siria. Pe de altă parte, îmi revine în cap obsesiv ideea: ce drept ai tu să îi plângi? Nu erau morţii tăi! Îmi vine să strig: ba da, erau şi morţii mei un pic, iar durerea pierderii lor e a noastră, a tuturor.
[...]
După asta, am decis să iubesc mai mult şi să urăsc mai puţin. Să trăiesc aşa cum ştiu eu să trăiesc. Să-mi fac bucuriile mici şi chiar şi pe cele mari, să vizitez locurile pe care vreau să le vizitez, să sun oamenii pe care vreau să-i sun, să le spun oamenilor din jurul meu că îi preţuiesc."




ce ciudat. cât de ciudat. atât de ciudat felul în care ceva se termină. de parcă ai putea să faci orice, dar nu poți face nimic.

https://www.youtube.com/watch?time_continue=31&v=EPCN-_eW0OU


duminică, 15 noiembrie 2015

back home

chiar?

bloggingul nu mai are sens. nu vreau să scriu despre ceea ce se întâmplă în lume. nu vreau să vorbesc despre politică. poate că o să fim bine cu toții. îmi pare rău.

în craiova aerul e mai rece și mai curat. ar putea fi o impresie. uneori, în bucurești miroase urât. atunci când stau să bag în seamă detaliile.

trenurile softrans sunt mișto. dacă îți faci rezervare. dar sunt mișto. și ieftine. și așa cum ar trebui să fie un tren. ar trebui. halal certitudine.

am avut o pierdere. mă pierdusem pe mine. din nou. mai țineți minte, spuneam că acum știu cum să nu mă mai pierd. e ciudat, vrem să fie totul bine și de fapt facem să fie mai rău. cel mai bine e să fim noi. eu sunt eu, cred. cum spuneam, halal certitudine.

.

miercuri, 11 noiembrie 2015

flori între picioare. instantanee

# bucureștiul stă într-o liniște al cărei motiv îl cunoaștem cu toții. cu toate astea, ne mișcăm. mușuroiul mustește. ne revărsăm uneori, seara. în timpul zilei agitația e tăcută. traficul e tăcut. traficul în bucurești. aerul nu e curat, dar e transparent. azi nu a fost ceață. a fost un fel de claritate în aerul de la universitate. e momentul toamnei, momentul acela al aleilor pline de frunze în nuanțe diverse de ocru. atât. nu ruginiu, nu verzi. și e liniște. am urechile înfundate, probabil, și ochii înlăcrimați.

# la facultatea de Litere totul e la fel de prost ca întotdeauna. celor de la bibliotecă li s-a stricat din nou programul, foarte posibil să nu mai putem împrumuta cărți în decursul lunii următoare. exact ca anul trecut, mai țineți minte? (și aici)

# îmi vine să plec. de data asta, chiar aș pleca. aș plecaaaaaaa. vreau să plec pe o insulă. să fie puțini oameni și o librărie frumoasă, să-mi scriu acolo lucrarea de licență. hmhm.

# am intrat la un târg de antichități și am văzut un inel care, într-un fel sau altul, știu că tre' să-l fac al meu. dacă n-aș fi dat banii pe prostii vara trecută, acum aș fi putut să-l cumpăr și să mă cer în căsătorie. să trăiesc cu mine la bine și la greu, parcă așa era, nu? până la urmă, cu mine am trăit mereu, cu mine o să fiu, în primul rând, mereu. lol. știu, nu-i nevoie s-o spuneți.

# am crescut. am ajuns mare. tu ce-ai vrea să te faci când o să fii mare?

miercuri, 28 octombrie 2015

scheherezade

zgribulește-te.
hamsterul are blana albă.
haruki murakami e un foarte bun reprezentant al realismului magic.
de luni încep practica pedagogică.
o zi caldă, una rece. e bine. serile sunt friguroase. în bucătărie e miros de murături; la ultimul etaj, în balconul cu geamurile larg deschise, miroase a iarnă.


pe cont propriu.
Scheherezade și Samsa in love, două întoarceri interesante aduse de Murakami.

sâmbătă, 10 octombrie 2015

la lăutari (&lykke li). alandala prin lume

mă gândeam... că tot omul, chiar și cel din urmă spălător de vase. pardon, nu chiar tot omul. omul din clasa de mijloc. da, omul din clasa de mijloc, omul care muncește și câștigă niște bani cu care iși permite oarecum să meargă și la restaurant, merge.

postarea asta a plecat de la o fotografie a cuiva care ținea un pahar cu vin de partea bombată a paharului (cupă?), moment în care s-au suprapus în mintea mea ideea că paharul trebuia să fie ținut de picior și faptul că, indiferent dacă tot omul merge la restaurant, depinde felul în care o face. apoi restaurantul...

apoi mi-am adus aminte de asta



scuzați banalitatea gândurilor.
nicio scuză.
e frig.

duminică, 13 septembrie 2015

povestea Lancôme Paris – produs special pentru românia. (de ce să nu cumperi niciodată de la Sephora)

parfumul meu preferat e Poême de la Lancôme. îl folosesc de când aveam 8 ani, deci asta înseamnă vrei 13 ani de folosință aproape zilnică. nu l-am cumpărat niciodată din românia, ci întotdeauna din Elveția.
în iulie mi s-a terminat și am vrut să cumpăr altul, de data asta din românia, ca să nu aștept prea mult după el. așa că am mers la mallul Maritimo din constanța și am intrat în Sephora, de unde am cumpărat parfumul.
când am ajuns acasă, cineva m-a atenționat că e fake. mergând înapoi la Sephora, ni s-a spus că parfumul nu se poate schimba, din cauza faptului că asta ar însemna că ar fi de acord cu noi că parfumul e contrafăcut.  (like wtf?!)

sunând la OPC cu scopul de se face niște teste (vise mari pentru românia, știu), ni s-a spus (și) citez: "ne pare foarte rău, dar produsele pentru România sunt mai de proastă calitate".



prin urmare, nu cumpărați produsele sephora. cel puțin parfumurile sunt prost făcute (miros a spirt). special pentru românia, ca de obicei. și iată cum am cheltuit 300 lei pe un parfum pe care nu o să-l folosesc niciodată și care se evaporă oricum văzând cu ochii.

sâmbătă, 12 septembrie 2015

atâtea de spus, atât de puțin scris

hello there, my dear screamers,

de când nu ne-am mai citit? să fi trecut o lună deja? o fi trecut, cine știe, vremea e prea leneșă ca să mă pot mobiliza să număr zilele de la ultima postare.

s-a dus și vara asta. s-a dus de parcă nici n-ar fi fost, mai ceva ca o poveste de-a lui creangă, și nici n-am încălcat pe-o căpșună să vă spun minciuna. minciuna vi-o spun ceva mai târziu, sub forma unui mic roman cu coperți albastre.

bucureștiul e mai urât de fiecare dată. în fapt, nu cred că e nici un loc care să nu îmi provoace greață. poate am dezvoltat un fel de fobie asemănătoare cu aceea a oamenilor care simt nevoia să se spele pe mâini sau să se curețe de fiecare dată când pun mâna pe ceva. cum se numește fobia asta?

cumva îmi e dor de căldura aceea moleșitoare de august. dor de mare, de răcoarea din zilele ploioase. dor de libertate, agitație, nebunie. dor de oameni cretini.

și mă bucur că sunt acasă, că locul meu e zen, că aerul miroase a bețișoare parfumate cu cine știe ce arome calmante, că am cafea, fum și cărți, că un el cântă la chitară cu o privire drogată, îmbătată de plăcere, că e întuneric in mijlocul zilei, că mi-am închis telefonul.

miercuri, 26 august 2015

hmphmpfuri

hmhmm

don't fill me up
don't fill all my holes

otherwise I shall have no inspiration

vineri, 21 august 2015

în locul tău, eu

în timp ce stau pe holul ăsta larg, cu geamuri mari, se strânge furtuna și aduce un întuneric somnambul.
stă la hotelul vecin, pe balcon, cu o cola lângă ea și învelită bine.
e frig.
și nu că aș vrea sã fiu în locul ei, nici pe departe, dar aș vrea să stau pe balconul meu, cu ceaiul și telefonul meu în brațe. și-apoi să dorm. vreme de toamnă târzie.

miercuri, 19 august 2015

iriși care dorm

în ochii ei stă lumea întreagă, în timp ce privește la stânga față de el și i se reflectă în privire toate luminile pâlpâitoare. orașele se sting, rând pe rând, ochii ei nu i se închid niciodată, universul doarme în mintea ei, în spatele ei, pe gâtul ei sunt buzele lui, mâna ei stă în mâna lui, dar privirea o are departe, nu e aici, nu a fost, n-are cum să fie, iată: se spală mizeria lumii înăuntrul irișilor ei.

marți, 18 august 2015

aterizarea și femeia fără orgasme

vara asta am făcut.
le grand orgasme - wols
vara asta a fost vară. o vară nebună, cretină. vara în care am devenit eu. liberă.

se termină vara, te rog, nu.


ieri m-am certat cu cineva care, se pare, era parte din marea grămadă a șefilor. uite, asta nu-mi place. vine cineva la tine și începe să urle, dar înainte nici nu ți se prezintă, nu-ți spune ce reprezintă, de unde vine, ce face, ce vrea de la tine. dar vine, vine după tine în baie, te scoate afară, urlă și te bruschează. și îți dai seama după atitudinea superioară (și analfabetism, fie vorba între noi) că-ți e șef. unul dintre cei douăzeci. păi e corect așa? să-ți spună că nu faci nimic în condițiile în care te vede că o să leșini dacă mai faci un pas? pentru că ai lucrat 19/24 aproape zi de zi. pentru că ești orgolioasă și încăpățânată și nebună, atât de nebună încât să preferi să-ți distrugi sănătatea decât să renunți la un job. doar pentru că a renunța în fața acestor oameni ar însemna că te-ai dat bătut. joc după regulile mele. și apoi femeia-manager-care-nu-are-nici-în-clin-nici-în-mânecă-cu-PRul vine și urlă că știe că nu-ți place să ți se dea ordine, dar ei nu-i pasă de ceea ce-mi pasă mie. cred că s-ar fi înțeles bine cu ceaușeasca. uite, femeia asta a fost singura persoană de vara asta pentru care nu am putut să nu simt dezgust. pentru că are atitudinea unui om de nimic.


o să-mi fie dor de locul ăsta. de oamenii de-aici.

cumva, se întâmplă ceva cu mine. probabil că se întâmplă explozia despre care vorbeam în săptămânile trecute.

nici de un amărât de post pe blog nu am avut timp. trecuseră 13 zile.

miercuri, 5 august 2015

continuăm cu margasmele

În urmă cu câteva săptămâni mi-am cumpăr o serie de cărți, printre care Însemnări din subterană și Nopți albe.Soțul etern de F.M. Dostoievski. La prima am ridicat din sprânceană. Ăsta nu sună a Dostoievski. Desigur, e el, îl simți în fiecare frază, dar are un alt gust, parcă modern, de parcă romanul ar fi fost scris ieri. Și, spre deosebire de marile romane, pe care doar le-am început cu ceva ani în urmă (am început și Idiotul și Frații Karamazov, dar niciuna nu m-a ținut până la final), am tremurat de plăcere citind fiecare propoziție din cartea asta.
Azi m-am apucat de ce-a dea doua. Am citit un paragraf, l-am notat. Am citit o pagină, am încadrat în mare ideea cu care se deschide romanul, mi-am făcut o imagine de ansamblu. Seamănă puțin cu Însemnări din subterană. Și mi-am dat și eu, în sfârșit, seama de genialitatea omului ăstuia. De atemporalitatea scrisului său. De felul clar, direct în care descrie totul și de felul în care se leagă fiecare detaliu subtil. De artificiile pe care le face.


***


acum că au mai rămas doar trei săptămâni din vară, starea mea de bine a scăzut drastic. de la 90% a ajuns undeva la 10%. acum am chef doar să zac și să analizez ce am făcut și ce e de făcut în continuare. nu am chef de oameni și, cu cât se apropie mai mult cineva de mine, cu atât simt nevoia să distrug acea persoană. adică să o rănesc. sentimental. pentru că nu am chef de nimic. e vina mea, normal, dar prind cumva oameni care nu au nicio vină și-i distrug. și o fac cu o plăcere sadică. și admir și iubesc fiecare secundă în care văd durerea pe fața lor. și ce e mai frumos e că nu fac nimic. efectiv. nu mișc un deget. și totul se întâmplă. de parcă păpușarul din mine are copilot și momentan și-a luat o pauză. e obositor, totuși. pentru că trebuie să fiu atentă. să supraveghez situația. să nu-mi las libertatea să mă cuprindă. trebuie să-mi controlez impulsurile și să mă limitez. pentru că nu am destui bani cât să-mi permit libertatea. cât să-mi permit ca după ce fac absolut tot ce simt să plec cât mai departe și să uit de tot și să dispar și să uite toți de mine.
și mă întorc mereu, doar că privesc lumea din colțul cel mai întunecat. și e liniște aici.

aseară am fost chiar fericită. am avut în fârșit un moment de control asupra minții mele. însă mai e vorba și de altceva, dacă nu chiar cel mai important factor: plictiseala. evenimentele sunt monotone, repetitive, enervant de ciclice, iar oamenii clișeici. nu apare nimic nou, nu mă impresionează nimic și mă plafonez. cât am rezistat la mare? o lună? o lună fără să mă plictisesc. în bucurești m-a ținut entuziasmul timp de un an, dar de-acum cred că oriunde voi merge mă voi plictisi după aproximativ o lună. de-acum mă cunosc.

asta e, mă cunosc. în momentul ăsta, ziua asta, pot spune că mă cunosc. desigur, o să mă schimb, poate chiar peste o oră, dar acumacum sunt eu și-mi place ce sunt și, iată, de câteva luni nu mai pot spune aș vrea să fiu X/Y/Z. sunt eu, mi-am dat afară tot ce m-a făcut să fremăt în anii trecuți. am ieșit la suprafață și acum știu direcția în care trebuie să merg pentru că îmi place de mine mai mult decât oricine altcineva. eu sunt centrul universului meu. un fel de lumină din lumină, dumnezeu din dumnezeu.


nu-mi e dor de bucurești. am stat mai mult timp pe fb azi și m-am uitat la niște fotografii. mi-am adus aminte de mizerie, de prefăcătorie și oameni cretini. doamna D. îmi spunea să plec din țară. cu prima ocazie serioasă, plec. plec într-un loc liniștit, care să aibă oameni cu respect pentru sinele propriu și pentru sinele înconjurător. poate prin țările nordice. poate în japonia. sau poate o să merg, poate, poate, cândva, cât sunt încă tânără, în new york. aș iubi un an de agitație newyorkeză. aș avea orgasme de atâta fericire că sunt acolo în fiecare moment al zilei.



p.s. ieri am purtat la serviciu ruj mov, bocanci și pălărie charlie chaplin. mișto reacțiile oamenilor. cât dor îmi era de mine!
p.s.' sunt mai bine ca niciodată, dar în același timp simt că lipsește ceva. de data asta chiar nu știu ce. nu am nici cea mai vagă idee. mai știu și că ceva se va întâmpla curând. nu știuștiu, ci doar îmi doresc atât de mult să se întâmple ceva nou încât universul va primi energia mea și o va trimite înapoi sub formă realizabilă. știți The Secret.

luni, 3 august 2015

hmpf. margasme

și-mi place ca, în zilele în care lucrez, să beau cafeaua la 7:00. e un feeling mișto la ora asta, pe terasa asta. zilele în care e înnorat sunt geniale. apocaliptico-extatice. răcoarea pe care o dă marea e cel mai mișto lucru pe care-l poți simți la mare. desigur, sunt subiectivă.
e ceva care mă ține aici, deși atunci când lucrez mai multe zile consecutive de dimineața până noaptea mă simt ca în sesiune – cu somn de maxim 4h/noapte și câțiva litri de cafea.
cred că e vara "de vină". și e și marea. e sentimentul de a vedea marea dimineața devreme, înainte de răsărit. și faptul că observ atâtea lucruri noi lucrând cu atâtea tipuri de persoane. cei mai mulți oameni sunt chill, își strâng frumos farfuriile, zâmbesc și mulțumesc și asta mă face și pe mine să zâmbesc și trec brusc într-o stare tâmpită în care zâmbesc fără să-mi dau seama. și sunt și oameni care aruncă cu mâncare în stânga și în dreapta și au un fel de tristețe urâtă, rea în ei. mă enervez când arunc farfurii întregi cu mâncare.

nu pot să înțeleg două lucruri:
1. cum poți să îți iei 5 farfurii cu mâncare (e bufet suedez la micul dejun), să iei câte o gură din fiecare, apoi să pleci și să le lași așa. evident că mâncarea este aruncată, deci le râzi în față tuturor oamenilor care abia au bani de o pâine. a, awta cu pâinea. sunt zeci de oameni care își iau multe chifle și nici nu se ating de ele. evident, chiflele trebuie aruncate. asta mă enervează. mă enervează să arunc pâinea când știu că alții nu au ce să mănânce.

2. oare de ce te-ai trezi în vacanță să vii la ora 6:45 la micul dejun, când restaurantul nici nu e deschis oficial? e vacanță. concediu. 6:45.


oameni cretini.



și este ceva, ceva ce-mi place foarte mult, dar nu știu exact ce, și nici nu vreau să numesc încă. e mișto. chiar și cu oboseală și stres. chiar și cu toate complexele de șefie ale oamenilor. chiar și cu gloata de clienți extramatinali.
și suntem deja în august. când a trecut, fraților, tot timpul ăsta? cum de s-au întâmplat atâtea?
chiar se întâmplă multe. dubios de multe. e numai bine. nu am timp să mă plictisesc.

 sunt extrem de neîndemânatică. și nu sunt bună la calcule.

Depeche Mode - Enjoy the Silence


sunt multe stele căzătoare. e foarte tare. cerul e foarte tare. să stai noaptea pe acoperișul unei vile cu două etaje și să te uiți la cer. asta și cafeaua lângă mare, dimineața. o să-mi fie dor.

sâmbătă, 1 august 2015

felul în care ne așteptăm să

reacționez ciudat în ultimul timp. mă mișc foarte lent, sparg numeroase obiecte, vorbesc alandala despre orice cu aproape oricine. un fel de miserupism cu iz de vară.
și fac chestii pe care...
ei bine, nu. nimic nu-mi pare nou. trăiesc într-un fel de deja-vu în care se întâmplă chestii pe care ori le-am scris, ori le-am gândit cu ceva timp în urmă.

și e plictisitor așa, de-asta mă mișc și lent. nu e nimic nou.
poate doar aptul că o să lucrez 16h/zi timp de 3 zile la rând. atâta tot.

trips may be with you, screamers.

joi, 30 iulie 2015

romanțul unei zile de vară

mă gândesc din când în când la F., romanța nopților de iarnă, iisusul răstihnit în patul meu și la hemingway, la cartea cu care a început acel sfârșit, acea tăiere de amintiri, scurgerea cevaului care mi-a făcut gura pungă în diminețile cu ore infinite de a căror existență nu avusesem cunoștință până în acel moment. în grădina raiului, hemingway, ți-ai pus demonii, i-ai asmuțit bine și le-ai dat miros de naivitate, i-ai aliniat și le-ai ordonat să sară numai asupra celor cruzi și nebuni.

nu ți-am spus niciodată că răsar iepuri pe dealul golgotei și cară în spatele lor cruci cu iisuși răstigniți, morți. nu te-am întrebat unde sunt îngerii, dar ai spus sâsâit că vrei să fie lumină pe dealul golgotei.
și a fost lumină.

cu toate astea, când mă gândesc la barul întunecat din orășelul ăsta murdar, barul în care o să-mi fac veacul în fiecare zi liberă pentru tot restul verii, nu pot să nu îmi aduc aminte de fumul care era stătut în camera aceea din Titan, la frigul iernii, la zăpada aia monstruoasă prin care am înotat după o noapte de beție cu V., după ce ne dăduse cel mai nou volum din cartea sa, cu femeia aceea pe care amândoi am crezut-o curvă de lux și, de fapt, era doar o altă poetesă. (dar nimeni nu poate spune încă faptul că ambele variante nu sunt valabile și nici nu ar fi rău) și-ți aduci aminte dezgustul cu care l-ai privit pe V. când mi-a sărutat mâna, nervii lui în timp ce a rostit da' nu-i mai ține mâna pe pulă? un fel de boemie, un fel de nevroză, un fel de de de

și-n barul ăsta am fumat Camel aducându-mi aminte de toate, ele, toate, cum au fost. și-am citit însemnări din subterană a lui Dostoevsky și o să vorbim cândva, o să fie, poate, o noapte caldă de mai când vei intra în parcul meu (știu, nu-mi repeta, nu-ți place minulescu) sau poate n-o să ne mai vedem niciodată, vor rămâne memoriile și jurnalul nopților de iarnă.

mi-ai spus intimidant că poate o să mă complac în existența asta precum ceilalți, o să fiu parte din ei, o să dispar, dar știu acum și văd acum că nebunia nu e trecătoare, nu la noi, o avem cumva în sângele ăsta, în carnea noastră, noi și cei asemeni nouă, și știi doar că "Singurătatea are în ea sămânța nebuniei, chiar dacă ai trăit toată viața așa, chiar dacă ești adaptat la singurătate și frustrare. Singurătate. Frustrare.", e Cărtărescu, ai plâns când și-a lansat ultima carte, am plâns în interiorul meu.

și cafeneaua asta are în ea aproape toată boemia necesară celor cărora au sângele amestecat cu nebunie. o să vii, poate, cândva, o să vorbim și o să fumăm Camel și vom avea tinerețe fără bătrânețe în interiorul eternului nostru. în eternul meu. în eternul tău.

și e o atât de mare individualitate a binarului singurătății.



acum o să joc șotron. și oamenii vor continua să moară.


"Sîntem născuți morți, de fapt de mult nu ne mai naștem din părinți vii și asta ne place din ce în ce mai mult. Prindem gust. Curând vom scorni o modalitate de a ne naște  cumva din idee." ("Însemnări din Subterană", F.M. Dostoievski, trad. și note din lb. rusă de Emil Iordache, Polirom, 2012)

marți, 28 iulie 2015

să asamblăm un om

am stat și am analizat situația
am luat la rând mai mulți oameni pe care îi cunosc și am încercat să îmi dau seama ce-mi place la ei și de ce mă atrag și ce anume mă face să stau în preajma lor

îmi place felul în care gândește
felul în care arată
felul în care prepară cafeaua
felul în care privește când visează cu ochii deschiși
felul în care gătește
scrie
vorbește
felul în care îi stă părul

și astea toate vin de la oameni diferiți
și aș vrea să pot asambla un om care să aibă trăsăturile care-mi plac în atâția alții

și-mi aduc aminte când i-am spus lui M.M., proful de muzică, faptul că cel mai bine e să îți iei din fiecare persoană ceea ce ai nevoie și să nu te dedici niciuneia, pentru că nu ai cum; aveam 15 ani și parcă mai multă minte ca acum.

reacție hipn

Stând deasupra, plutind sub cerul ăsta senin, cu luna în stânga și un pescăruș care foșnește ca un vulture pe deasupra casei, alunecând alb printre toate stelele astea, și nu sunt țânțari, nu sunt oameni, e agitație jos și lumea e mică. Stinge becul, voiam să-i spun, dar era luna și, lângă ea, o dâră de umbre. Sunt nori senini și e cer senin și nu sunt alte lumini și plutim și carul mare a dispărut sub nori. Încercând să-l descifrez mai devreme (eu cu mintea mea nu –), mi-am dat seama că vei rămâne omul cu carul mare, cu polonicul cerului. Atâta întindere, uite, cerul clipește cu ochi mari. Cerul e ciclop. Este cerul? Sau miriapod? Sau ce fel de gândac s-a întins acolo sus, cu ce fel de ochi analizează microcosmosurile gângăniilor mai mici, ce fel de animale sunt oamenii și cât de departe putem noi pluti? Umbrele norilor au aripi. Sunt demoni care aleargă acum pe cer. Și-s stele căzătoare. Se bat demonii printre nori. Shinigami. Luna e mai luminoasă de câteva zile încoace. Și am văzut un pescăruș dispărând în lumina ei. Un Shinigami alb. Sunt dâre de oameni în cer, aleargă oamenii cu pași mărunți sprecesprecer, spre tot nicăieriul ăsta. Eu cu mintea mea Nu.
Se-aud glasuri de mașini alunecând printre casele astea colorate ciudat, se sting vorbe de oameni înăuntrul nopții. Ne-am pierdut. Ne-am pierdut din nou. Unde ești? Cine ești tu, undele meu?

În fața mea arde o stea. În stânga celei de-a doua stele care formează carul mare e una mai mică, de parcă ar avea o aluniță. Oameniii sunt microcosmosuri, bucăți de univers. Ne place să ucidem oameni. 

duminică, 19 iulie 2015

reprezentări diferite ale viziunilor asupra lumii

Asta fost o zi bună. Am o plăcere dusă până la sadism de a-i îmbârliga pe oameni în așa fel încât să creadă că-s nebună. Azi aproape am speriat un om de la serviciu. A zis că în orășelul lui (Năvodari), despre cei ca mine [i-am zis eu că am accente puternice de bipolaritate, după care am stat să-i explic ce înseamnă asta], se spune că au probleme (pentru că îi zisesem că îmi place să cunosc oameni, dar oamenii mă plictisesc)I-aș fi spus multe, ajunsesem să-i vorbesc despre teoria Big Bang, despre creaționism, despre timp (unde el susținea că timpul există până când i-am spus că nu timpul trece, ci oamenii trec prin "timp" – și faptul că oamenii au inventat timpul, lucru la care, după reacția lui, nu se mai gândise până atunci) și multe altele. Era imposibil să nu mă avânt într-o discuție cu foarte slabe accente dialectice tocmai pentru că omul e un exemplu clar de persoană care nu are decât școala vieții, după cum el însuși a spus, nu a citit niciodată o carte întreagă. Problema cu el era însă că avea o încăpățân
are tipică omului care nu are deschidere către cosmopolit.

Și când mă gândesc că totul a început de la afirmația mea: ce dor îmi e de București.
Imediat după asta a început să se atace, că lui îi e mai bine în Năvodari. Și că nu îi place că băieții înjură de față cu domnișoarele. Că stă pe geam și fumează, uitându-se spre locul unde e fie-sa, ca să audă ce vorbesc ei. OH-LA-LA. 

jesus holly christ, asta a fost o zi amuzantă. mă, păcat că nu mai sunt pe tură cu omul ăsta, că mi-ar fi înseninat ziua cu mintea lui trei-sferturi-închisă.

Și mai zicea că nu poate să înțeleagă afirmația mea că muncesc cu plăcere aici. Că el nu înțelege cum se poate ca cineva să facă ceva și să-i și placă. Că serviciul trebuie să fie serviciu și casa casă. Când i-am spus că ceea ce fac (scriu) e pe primul plan pentru mine, aproape că a spus cu voce tare că mă crede nebună. Ei bine, dear screamers, asta înseamnă să trăiești într-un sat, fie el și la malul mării.

Cu două lucruri a avut dreptate omul nostru:
1. sunt nebună
2. la mare poți evada ușor când simți nevoia de libertate

Ceva mai târziu mi-am dat seama că nici nu am deschis subiectul cu homosexualii. A terminat prea repede pentru mine. Ha.

Ha.


Ha.

vineri, 17 iulie 2015

eu sunt încă

# "Singurătatea are în ea sămânța nebuniei, chiar dacă ai trăit toată viața așa, chiar dacă ești adaptat la singurătate și frustrare. Singurătate. Frustrare."
Mircea Cărtărescu, Travesti, Editura Humanitas, București, 2013, p.10

# am aflat astăzi că o anume persoană mi-a citit blogul până la cele mai vechi postări. vreau să-i mulțumesc aici pentru moment. for someone who writes means a lot to be read; this way, the whole work's not meaningless. ^.^

# nu sunt fluturi, nu sunt adieri de vară. e soare sec și martini alb și nopți reci și mintea mea are accente de criptonită și aș putea – pauză pauză pauză – am nevoie de libertate, am nevoie de mine, mă pierd, privesc oamenii în ochi și le văd goliciunea și tac și nu vreau nimic în plus decât nopți lungi de beție și trupuri dezbrăcate de orice amintire; să fim noi înșine, să creăm suflete noi și să cuprindem toate simfoniile lumii înăuntrul orgasmelor.

https://www.youtube.com/watchv=1lyu1KKwC74&index=17&list=FLqWXfXsfuCmsecPXL18t9Og

# fiecare doză de om conține o înghițitură din întreg. acum îți dai seama că ești acea picătură care face diferența?

# ipoteză
X, o persoană nouă în tagmă
Y, singura persoană care o ajută
Z, simpatia lui Y
___

X se întoarce împotriva lui Y, adică îl vrea pe Z
___

concluzie
Y ar trebui să stea la locul ei data viitoare; adică să revină la miserupsmul bucureștean din ultimele luni


# ziceam că-mi cunosc limitele. m-am plictisit.

# am avut în cap poezia asta toată ziua și am citit-o de atâtea ori încât aproape c-am învățat-o pe dinafară

"S-a dus amorul... (Mihai Eminescu)

S-a dus amorul, un amic
Supus amândurora,
Deci cânturilor mele zic
Adio tuturora.

Uitarea le închide-n scrin
Cu mâna ei cea rece,
Şi nici pe buze nu-mi mai vin,
Şi nici prin gând mi-or trece.

Atâta murmur de izvor,
Atât senin de stele,
Şi un atât de trist amor
Am îngropat în ele!

Din ce noian îndepărtat
Au răsărit în mine!
Cu câte lacrimi le-am udat,
Iubito, pentru tine!

Cum străbăteau atât de greu
Din jalea mea adâncă,
Şi cât de mult îmi pare rău
Că nu mai sufăr încă!

Că nu mai vrei să te araţi
Lumină de-ndeparte,
Cu ochii tăi întunecaţi
Renăscători din moarte!

Şi cu acel smerit surâs,
Cu acea blândă faţă,
Să faci din viaţa mea un vis,
Din visul meu o viaţă.

Să mi se pară cum că creşti
De cum răsare luna,
În umbra dulcilor poveşti
Din nopţi o mie una.

Era un vis misterios
Şi blând din cale-afară,
Şi prea era detot frumos
De-au trebuit să piară.

Prea mult un înger mi-ai părut
Şi prea puţin femeie,
Ca fericirea ce-am avut
Să fi putut să steie.

Prea ne pierdusem tu şi eu
În al ei farmec poate,
Prea am uitat pe Dumnezeu
Precum uitarăm toate.

Şi poate că nici este loc
Pe-o lume de mizerii
Pentr-un atât de sfânt noroc
Străbătător durerii!"

marți, 14 iulie 2015

câteva ciori strălucitoare plutesc cu ochi inteligenți deasupra minților noastre mici

Frunzăream azi dimineață mailurile, când am dat peste unul de la editura Humanitas. Nu am citit decât parțial titlul, atât cât încăpea în telefon. Pentru scurt timp am avut senzația că e vorba despre o altă viață. Constanța și Mamaia sunt atât de diferite cultural de București, încât uneori am impresia că am trăit aici toată viața printre niște oameni, să spunem așa, care este nefamiliarizați cu o lansare de carte.

Cert e că îmi e dor de viața culturală a Bucureștiului. Nu am mai fost la o lansare de carte de pe la începutul lunii mai, iar până atunci mergeam cel puțin o dată pe săptămână (Humanitas are seri japoneze și încă ceva joia și marțea – diverse lansări și discuții). La fel îmi e dor de blogging (mai ales că asta e abia a 2-a oară când scriu în ultimele două săptămâni). Mai țineți minte că la un moment dat am scris într-o postare că mă bate gândul să renunț la blogging? Nu. Nu. Toată ziua mă gândesc la diverse articole. Am în cap înșiruite propozițiile la rând, dar le uit pe toate, pentru că ajung seara târziu și nu mai sunt în stare nici să mă demachiez. Așa că în diminețile din zilele libere, când rămân singură, iau ideile de la capăt și le notez. Oricât de patetic ar suna, ceva ceva tot se leagă.

Sunt atât de mulți oameni în jur. Imposibil de mulți. Oameni care îmi consumă toată energia pe parcursul zilei și seara nu mai am destulă încât să o iau de la capăt. Oameni care te întreabă unde sunt șervețele pentru că le e greu să arunce o privire orientativă printre mese. Oameni care întreabă orice pentru că sunt efectiv proști, inteligența le-a dispărut de tot, creierul li s-a atrofiat de la atâta teleghidare. Oameni care nu citesc și acest lucru se vede clar. De fapt, nici nu e nevoie să citești filosofie sau chestii d-alea de la Litere, poți să înțelegi lumea și să înveți având un minim simț al observării. Desigur, pentru asta ai nevoie de un minim de inteligență. Nu, pe oamenii aceștia nu mai am răbdare să îi înțeleg. Au lumea lor în care se nasc și mor fără să aducă ceva nou sau să încerce să înțeleagă măcar ce a fost sau să își dea seama care-i treaba cu ei. Tu înțelegi care-i treaba cu tine? ați putea întreba voi. Nu, nici eu nu înțeleg, dar încerc.

La asta se rezumă totul. La încercarea care te duce către ceva. Către orice. Și mai este ceva ce trebuie să ai mereu în minte: să poți renunța oricând la orice nu simți că îți este benefic. Să îți cunoști limitele, să încerci să le depășești, dar să știi să și renunți. Să ai mereu în minte că ești un bun de care lumea se poate lipsi oricând. Așa că trebuie să zâmbești mereu pentru tine.


Așa cum mi-am pierdut self-ul în primăvara asta nu îl voi mai pierde prea curând. E necesară moartea ta sufletească din când in când. Cum altfel aș fi ajuns să știu ce sunt și ce vreau? Murim în fiecare zi și, cu acest dram de inteligență, devenim un fel de păsări phoenix. Sau măcar ciori cu pene strălucitoare.

luni, 6 iulie 2015

o nebunie genială

M-am trezit cu gândul următor: dacă nu citesc ceva sacru, o să devin o analfabetă și o să rămân un ospătar analfabet care nu conștietizează că mintea lui funcționează mai încet și mai prost ca a unui copil de clasa a 4-a pentru tot restul vieții.

Să vă spun povestea poveștilor à la Miku. Am plecat cu M. la mare să fim ospătărițe. Între timp am aflat că suntem și ospătărițe și picolițe și femei de serviciu și hosstess și tot ceea ce mai e nevoie într-un restaurant.

După trei zile de lucru (cu câte o zi pauză între fiecare), am ajuns la următoarele concluzii:
1. Pot să dorm 4-5 ore pe noapte și să lucrez de dimineața până seara, dar încep să fac greșeli de vorbire. Munca intră pe pilot automat, creierul nu.
2. Nu îmi place să am șef. (Pe-asta o știam în teorie, acum o știu și în practică.)
3. În continuare vreau să-mi deschid o cafenea. Ceva mic, în centrul unui oraș. Stil vintage, 5 mese. Mai mult pentru cafea, suc și prăjituri.
4. Oamenii sunt proști. Grav. Iremediabil. De la mama lor. De la Adam și Eva. Dumnezeu trebuie să se distreze tare când schimbă canalele. Sau poate s-o fi plictisit și el de când vede aceleași tâmpenii...
5. Există 5 șefi la un angajat. Că așa e frumos, dragă. Și fiecărui șef îi place să dea comenzi fix pe dos față de anteriorul.

Și cea mai importantă, cea din urmă și cea definitorie:
Nu o să mă mai plâng niciodată de facultate. Prefer să învăț, decât să trăiesc într-un mediu plin de analfabeți. Nu munca e grea, ci traiul alături de prostime. Gândiți-vă la mitul peșterii (Platon). Odată ce ai atins sau măcar ai văzut lumina și ai pornit pe drumul cunoașterii, nu mai poți supraviețui între cei ce sunt încă în întuneric.


Așadar, m-am trezit dimineață, m-am așezat într-un fotoliu mare și l-am luat pe Schopenhauer în brațe. Am citit aceeași propoziție de 3 ori și nu am înțeles mare lucru. Îmi era dor să citesc/aud o propoziție pe care să trebuiască să o decodez. Mai mai să plâng de fericire, nu alta. :))

Probabil că toată nebunia asta a apărut odată cu trecerea celor doi ani la Litere, ani pe care îi credeam pierduți. Nu, nu. Acești doi ani la Litere mi-au impus o strictețe anume, un fel de postură elegantă a limbii. Îl aștept, prin urmare, pe cel de-al treilea, mai ales că e și anul în care scriu lucrarea de licență. Și chiar îmi este dor să scriu.

Anyways, la mare e super. Iubesc marea, fir-ar să fie, într-o zi o să am o casă pe plajă. Dar nu în România. Pe vreo insulă cu puțini oameni. (Asta este o altă chestie, când stau într-un mediu în care socializez zi de zi foarte mult, obosesc psihic. Am nevoie de mult timp pentru mine. Se vede că sunt și Gemeni și Rac, cu toate trăsăturile astea amestecate până la epuizare.)

Și dintre toți oamenii aceștia care sunt analfabeți, vreo 2-3 sunt undeva pe calea cea bună. Sunt exact în momentul acela când trebuie să alegi un drum. Dacă numai și-ar da seama de potențialul lor...

Trebuia să fi venit la mare să lucrez cu mult timp în urmă. Aș fi avut de învățat atât de multe, mi-aș fi dat seama că pot să fac atât de multe lucruri având doar o serie de resurse de bază. Dar e bine și acum. Chiar recomand experiența asta. A știut el P.A. că voi avea mult material de scris. Cred că aici, în mediul acesta, găsești cele mai multe tipologii de oameni, poți să studiezi cel mai bine felul în care se poartă în siatuații care mai de care și să înveți de la și despre ei.

O nebunie genială.

duminică, 28 iunie 2015

Între a face ceva și a jeli ceva. Nimicurile

În timp ce urmăream finalul episodului 17 din primul sezon al serialului Gilmore Girls mi-a venit ceva în minte. Mă gândesc acum că tot ceea ce facem de-a lungul vieții se împarte între a face și a jeli.
Mai întâi ne bucurăm că facem ceva, apoi devenim triști pentru că se termină, apoi începem altceva, apoi jelim din nou terminarea acelui ceva. Desigur, vorbesc aici de evenimentele mai importante, cele pe care le reținem și despre care ne amintim din când în când.
Și punctele astea de facere și jelanie sunt încadrate de nimicuri. Și atât. Asta să fie toată viața noastră? Atâta tot? Fac ceva, mă bucur, mă întristez.


Eu nu sunt înclinată către umanitate. Nu îmi place să stau mult timp în preajma oamenilor, am nevoie de foarte puține persoane apropiate. E mai dubios sentimentul, oricum, pentru că în același timp simt nevoia de mulți oameni, dar de cele mai multe ori îmi dau seama că e mai mult iluzorie dorința asta de a avea zeci de oameni în jur. E un fel de paradox al zodiei gemenilor.

Și e ciudat când un singur lucru, un singur eveniment îți lasă o stare de euforie pentru multe zile după.

Și ce se întâmplă când știi anumite lucruri care nu sunt raționale? Am citit azi un articol al unui psiholog în care spunea că instinctul îi dictează în primă instanță rațiunii.

Am putea să plutim continuu fără să ne plictisim? Ne plictisim și de prea mult bine și ne automutilăm doar pentru a scăpa dintr-o anumită stare de repaos răufăctor?

E melodia asta Habits care are un vers de genul wanna stay high all the time to get you off my mind. Desigur, se referă la o perssoană prin acel you, dar aș adapta acest you și l-aș considera un anume eu (cu sensul de sine), ceea ce nu e neapărat rău în noi, dar ceea ce nu este atât de dezvoltat încât să păstreze starea de euforie pentru mai mult timp. Ar putea fi chiar faptul că ne îmbătrânește corpul, că intelectul slăbește, că mergem trași de ceva, nu știm încă ce, spre ceea ce este numit moarte.

Îi povesteam ieri lui M. de faptul că un unchi a murit de cancer în familie în urmă cu câțiva ani, iar acum am aflat că o mătușă are cancer și că, probabil, există această posibilitate destul de mare să aflu și eu într-o zi, poate nu peste mult timp (haha, de parcă o viață de om ar însemna mult timp), că am cancer. Ar fi doar o materializare a tuturor gândurilor și obsesiilor mele din ultimii ani. Și M. se uita la mine cum povestesc (ca o cretină) cu zâmbetul pe buze. Nu mai pot să privesc moartea cum o priveam până acum. Nu mă mai pot teme decât de durerea care o precede, moartea în sine e o curiozitate prea mare și curiozitățile au primat întotdeauna la mine.


Gee, gata pentru azi.

joi, 25 iunie 2015

a se nesimți

eu mă nesimțesc
tu te nesimțești
el/ea se nesimțește
noi ne nesimțim
voi vă nesimțiți
ei/ele se nesimțesc

gilmore girls lines

din Gilmore Girls:

"– You always let your emotions stay in your way. That's your problem, Lorelai, you don't think. He's just a man, Lorelai.
– No, he's not...
– So what now? Are your gonna say this was all worth it because he was the man of your life?
– I don't know... He might have been."

sezonul 1, episodul 11, min 37


tehehe. aren't we all the same? e a nu știu câta oară când revăd serialul ăsta. replicile sunt atât de cursive și naturale și cu zâmbetul în colțul gurii. și, evident, vine partea în care ne regăsim în personaje.

marți, 23 iunie 2015

"hello, I live here"

când eram foarte mică, adică atunci când eram 5-ani-de-mică, aveam o obsesie: îl întrebam pe tăică-meu ce vârstă voi avea în anul X, în anul Z, Y și tot așa. am avut o perioadă destul de lungă cu obsesia vârstei. apoi am scos toate cărțile din bibliotecă și, înșirându-le pe masă, m-am postat alături de ele și m-am autoproclamat bibliotecară. au stat cărțile înșirate destul de mult timp, dar ei le "cumpărau" o dată la câteva zile, ceea ce era fooooarte rar în mintea unui copil de 5 ani, cam cum ar fi acum să aștept 10 ani să-mi iau o rochie, așa că am trecut mai departe de la bibliotecară la roller. bine, asta pe la vreo 7 ani. între timp nu-mi aduc aminte foarte clar ce s-a întâmplat.

ideea de la care a pornit postarea asta e următoarea: obsesiile există în om (cel puțin) de la naștere. dacă stau să analizez ce îmi plăcea când eram mică, găsesc mereu un corespondent în ceea ce-mi place acum. focul. vârsta. copacii. sau ce uram când eram mică, dar în același timp îmi doream: singurătatea. (îmi aduc aminte și acum de prima oară când am rămas singură. aveam aproape 8 ani și soră-mea mi-a zis că trebuie să coboare până în fața blocului să ia niște cursuri de la cineva. am vorbit noi două foarte frumos, mi-a promis că vine repede. nici nu coborâse soră-mea 2 etaje, că m-am și pus pe urlat.) ah, da. și acum îmi place să țip. să nu scoateți asta din context. luați drept exemplu titlul blogului, scream and go, pe care l-am ales când eram la țară și alergam pe lângă o pădure. mi-a rămas imaginea asta în cap și iau țipătul drept eliberare și exprimare a opiniei. drept eu.

și au trecut atâția ani de la întâmplările de mai sus și mă gândesc că acum aproape că nu mai cred în ideea asta a reîncarnării pe care o aveam tot când eram mică (nu știu de unde îmi veneau astea, poate de la televizor, god knows), mă gândesc că îmbătrânim așa ușor și suntem atât de ușor de omorât și e penibil.

așa că mai bine închei cu versuri de-ale lui michelangelo și mai vedem după de realitatea noastră:
De-a pururi eu voi semăna cu luna,
căci ochii noştri-i văd doar strălucirea
pe care soarele i-o împrumută.

SURSA: http://stefandincescu-octavianvoicu.blogspot.ro/2013/08/michelangelo-buonarroti-poezii.html

marți, 16 iunie 2015

din "jurnalul lui michelangelo cel nebun"

"Mai mult, m-am gândit că artistul se poate inspira din întâmplările de mare însemnătate din viața societății; întâmplări care, dând naștere la noi obiceiuri și noi idei, dau uneori un nou curs și artei. Să fiu așadar mai aproape de ceea ce se întâmplă în jurul meu, cred că asta ar însemna pentru mine un contact mai adânc cu viața. Care nu sfârșește cu siguranță la ușa casei mele."

din "jurnalul lui michelangelo cel nebun", editura Meridiane, București, 1976

duminică, 14 iunie 2015

final drăguț cu început patetic

"Wanna know the fucking truth? Nobody is fucking happy. Nobody has skin made from oil paint and sunlight. Nobody fucking understands this world. Fuck, nobody probably understands math as much as they claim. You’re here one day and the next you’re not. God? Religion? I’ve learned a lot more about the world by eating acid and swallowing pills. Tell me what your church has done for you? Tell me if you have holes in your mouth from speaking lies? Wanna know the fucking truth? Pity is just another word for pathetic. Drink beer and watch the sunrise from every rooftop. Take photographs naked. Take photographs kissing. Take photographs having sex. Stop making everything about sexuality. Wanna know the fucking truth? Nobody really gives a damn if you lost your virginity at fourteen or if you were the president in high school. Wanna know the fucking truth? There is no such thing as the right person. People leave. They change like ocean currents, they leave you with bruises in your calves. And you wanna know the fucking truth? You get better. You learn to love. You find God in between the cracks of a wall when you’re puking your limbs out. You wanna know the fucking truth? Go find it."

— Iryna Klishch

sâmbătă, 13 iunie 2015

instantanee

# eu: nu pot duminică, am dimineață duminică luni seară examen.

# M.: am trimis mesaj la vreo 40 de persoane. mi-a răspuns una și mi-a zis că nu ne poate angaja.

# mor când îi văd așa, prin urmare nu îi blurez nici numele, nici poza.




# om care a lucrat serios, adică nu de acasă, cu laptopul în brațe, abia la 20 de ani (adică eu): să vă puneți copiii la muncă de mici. muncă pe măsura lor. așa or să aprecieze mai bine ce au.

p.s. e vară, mânca-v-ar fericirea.

luni, 8 iunie 2015

instantanee

# am citit un articol aproape bun într-o revistă online. adică bine documentat.
articolul avea niște greșeli de scriere foarte tâmpite, cum ar fi (la nimereală exemplul, dar asta era greșeala): am spus ca eu, scriu prost. le-am trimis un e-mail în care le-am spus că ar fi bine dacă ar reciti articolele înainte de publicarea lor pe site și că ar fi și mai bine să folosească diacritice. pentru că românia, vorba 'ceea. a răspuns cineva de la revistă motivând (românul o să motiveze mereu, românul găsește motivație pentru orice, evident, nu își asumă niciodată vina) că sunt prea puține persoane în redacție și nu au timpul necesar să corecteze fiecare articol în parte. am vrut să-i trimit răspuns și să-i scot în evidență greșelile pe care le avea chiar în e-mailul pe care mi l-a trimis mie, dar ce sens ar mai avea? ce pretenții să mai ai, măi, dacă nici respectiva persoană (care se presupune că trebuie să corecteze articolele) nu scrie corect?

# hehe. hehehehehehe. da. da. da. ăsta e râsul ăla care "se întâmplă" când primești atâtea lucruri bune că nu știi cu ce să începi și tot sângele ți se strânge în nas, da, da, în nas, apoi ți se strânge o bulă în stomac și urcă repede până în gât și te scuturi spasmodic și-apoi inspiri și urmează să vomiți. e efectul extra al verii combinat cu nutella, cafea și apă cu gheață. hehe. hehehe. cândva, după ce voi fi vizitat o mare parte a lumii (probabil filme, documentare, cărți ș.a.), mă voi stabili într-un loc unde tot anul e vară. neverending summer. ăsta e, de fapt, paradisul lui Peter Pan.

https://www.youtube.com/watch?v=QlWZluzBNxM

vineri, 5 iunie 2015

instantanee

# venind de la un interviu. all dressed up&make up&hair done, telefon fițos în mână, tocuri & all the glossy shit needed; văd un afiș la mega image: angajăm vânzătoare. îmi trece prin cap să intru și să văd care e treaba, să văd dacă mega imageul e mai praf ca auchanul. intru în biroul șăfei. îi spun ce caut. mă analizează vreo 30 de secunde, apoi zice: tu ai mai lucrat vreodată?

# o vecină mai în vârstă (dar șșșș, nu tre' să știe că i-am spus așa): eh, el are nevoie mai mare de locul de parcare, are copil mic, folosește mașina mai mult
un vecin (cam 25 de ani): așa, și? și eu am o pisică.

luni, 1 iunie 2015

4 minute și 23 secunde


În timp ce privesc în gol peretele murdărit de scaunul pe roți, îmi dau seama că nu văd laptopul. E subțire. Sunt două vaze cu flori, una cu trandafiri, una cu niște flori de primăvară. O ramă foto în formă de chitară. În spatele meu, o chitară dezacordată, de când nu am mai scos-o din cutie? A trecut atâta timp, H,. a fost ultimul care a cântat la ea sau să fi fost N.? Sau chiar prietenul lui M.? Dar oare care dintre ei? Cel din perioada ghetelor cu ținte sau cel din perioada sandalelor cu formă bărbătească? Niște bomboane mentolate într-o pungă verde (ce urât stau pe birou!) nu se potrivesc imaginii. E un carnețel vintage lângă laptop, oamenii cred că e carte, tuturor le place sau doar spun asta de complezență; n-am știut niciodată ce să le răspund. Mulțumesc? Chopin. E ceva în valsul ăsta, de parcă aș fi undeva între viață și moarte și aș știi că este totul gata. Într-una dintre cele 49 de zile în care ești spirit. În România, în ortodoxism, sunt de fapt 40 de zile. La coreeni sunt 49. Oare ce religie au ei? Sunt budiști? După 49 de zile mergi în Rai. La noi nu știi niciodată. România e țara tuturor posibilităților, de obicei sumbre, chiar și după moarte. Văd clapele pianului și-mi mișc degetele mâinii drepte, știu fiecare clapă, dar pierd șirul în porțiunile alerte. Liniște, Doamne, câtă liniște! Chiar când se termină cele 4 minute și 22 de secunde, mintea mi se scurge înapoi în realitate și e panică man. Cineva strănută tare afară.

fu primăvară

fu primăvară și fură flori,
dar inspirația veni târziu
și făcui poze
doar la sfârșit de mai










joi, 28 mai 2015

Sir Earl Stan Eugen Ernestina și teatrul absurdului

Pe scurt SESEE (citit sisi). Noul animal de companie al lui M. O râmă care se presupune că va fi tăiată în două. Vor rezulta două râme.


teatrul absurdului. când eram mică mă întrebam de ce se întâmplă evenimentele astea mari într-o carte exact atunci, exact așa. de ce nu poate să nu se întâmple nimic în toată cartea, pentru că în viață nu se întâmplă atât de des chestii așa importante sau dubioase sau mirobolante etc; de menționat: când eram mică îmi plăceau romanele polițiste. la un moment dat m-am apucat să scriu și eu o chestiuță în care nu se întâmpla nimic.

tot pe scurt, aici un exemplu de t.a.: https://www.youtube.com/watch?v=1gnZN4SEhjA


SESEE. 

luni, 25 mai 2015

instant

# dacă s-ar lăsa un picpic de ploaie în interiorul pielii mele, dacă soarele s-ar scurge prin vinișoarele care ți se văd albastre pe mâini și ți-ar umple corpul de lumină, dacă s-ar usca trandafirii și tot parfumul lor ar umple camera și lumânarea s-ar transforma în lună, iar umbrele ar deveni copaci împodobiți cu zâmbete și clorofila ne-ar umple de viață în fiecare primăvară, dacă am fi cenușă și secolele ne-ar îngropa adânc și ne-am pierde în lacul care curge moale, adânc prin foc; valurivaluri tremură undeva între –

duminică, 24 mai 2015

O scriitoare vinde la Unirii

În serile de sâmbătă, zgomotul făcut de mulțimea de oameni care traversează Dâmbovița fie spre Centrul Vechi, fie spre cealaltă parte (ceva mai tăcută) a orașului pare că depășește zgomotul făcut mai tot timpul de mașini.

E sâmbătă seara, e sfârșit de mai, e cald, până și asfaltul pare să ardă în continuare, chiar dacă soarele nu se mai vede de ceva timp. Merg spre metrou, încerc să ajung până în 11.

O femeie strigă ceva, aud fragmente din ceea ce zice. Trec pe lângă ea, dar mă opresc câțiva metri mai încolo. Nu e chiar așa târziu, mă pot întoarce să-i dau un leu. Părea că strigă cu o voce prea tristă. Se întâmplă uneori să ne rămână vocile unor oameni în cap, ori diferite elemente distinctive. Ei bine, femeia aceasta striga într-un fel (aș spune chiar) sfâșietor, așa că m-am întors. Eu rareori dau bani cerșetorilor. Evident, nici nu prea e de dat, mai ales că unii au hârtii plastifiate (Atât de penibil! Parcă ne râd în față: ia, mă, să văd cât de prost ești, îmi dai un ban? Te păcălesc și pe tine?) Femeia rămâne mirată când îi dau leul. Vrea să-mi arate o carte pe care o are în mână, dar eu mă grăbesc și o las în urmă.

Strigă după mine: eu sunt verișoară cu Eugen Barbu!

pictură făcută tot de ea
E bătrână, dar nu arată rău. Nu e cerșetoare. E curată, are unde să stea, dar nu are destui bani cât să și mănânce, să și plătească taxele. E una dintre multele persoane în vârstă cărora banii abia le ajung de la o zi la alta. Spune că a scris toată viața ei. Despre oameni, despre Nadia Comăneci, despre Ceaușescu, despre Eugen Barbu, despre Dumnezeu. În timpul lui Ceaușescu a publicat în revista Săptămâna. Poezii, nuvele. Scrie mereu, îi face bine. E înăuntrul ei. E ceea ce știe să facă. Are mai multe cărți publicate. E săracă, dar nu a fost mereu așa. A fost învățată să ajute oamenii, așa că i-a ajutat. A dat mulți bani altora care nu aveau. Dar, spre dosebire de văduva din Evanghelie, despre care știm că și-a dat ultimul bănuț la Biserică, dar nu știm cum a mai trăit după, știm despre această femeie că nu mai are bani nici cât să mănânce.

Ajunsesem la al doilea semafor, chiar acolo, înainte de covrigăria Luca, în fața mall-ului Zizi. M-am întors. Ceva m-a făcut să mă întorc. Mi-a spus că pot face poze cărții ei, dar ei să nu-i fac, că nu e chiar pregătită pentru fotografii.

A vorbit mult și frumos despre oameni; ar fi vorbit mai mult.
Sunt oameni care au povești, ca această femeie, oameni care nu au trăit degeaba. Oameni pe care ai putea să îi asculți mereu. Oameni care au trecut prin atât de multe și cărora nu le-a fost teamă să înfrunte viața.


Ceva mai târziu am ajuns acasă și am citit povestirea căreia îi făcusem poză. Sinceră să fiu, nu am știut la ce să mă aștept. Presupun că și vouă vi se pare ciudat că o femeie bătrână și săracă a publicat o carte și încearcă să o vândă în stradă, nu? Trecând peste virgulele puse alandala și exprimarea uneori naivă/greșită, nu pot să nu remarc ușurința cu care scrie. Scrie frumos. Povestirea te prinde, are un fir narativ bun, fraza scurtă aduce un dinamism interesant. Știe să atragă.

Dacă merită sau nu să dați banii pe cartea ei, dezbateți după ce citiți povestirea de mai jos. Îmi pare rău că nu se vede chiar tot bine, dar cu ceva atenție o să prindeți ideea. În schimb, știu sigur că ea merită... E autentică.







sâmbătă, 23 mai 2015

o postare naivă

mă uitam peste niște oferte de job-uri ca redactor online. toate cer să ai cunoștințe avansate de limbă română și limbă engleză. nimic neobișnuit, așa și trebuie.

apoi văd ceva de genul: să, știe să folosească

adică înțeleg că tu, angajator, ai pretenții, dar și eu îmi fac o părere despre tine în funcție de felul în care ai scris oferta de angajare. nu e una prea bună, să știi.

dar nu e nimic nou, nu-i așa?
noi scriem, voi scrieți.

toată lumea scrie.

și mai am o întrebare în continuarea postării acesteia naive: dacă angajatorul scrie așa, oare așa ar trebui să fie scris și C.V.-ul tău ca să fie luat în considerare ca fiind scris corect?

vineri, 22 mai 2015

quercus robur

 totuși, e ceva în măreția copacului acesta atunci când e înfrunzit. să stai și să-l privești, să-ți dai seama că ești gândac la picioarele lui. să-ți dai seama că nu ești nici măcar un fir de praf în univers. să uiți de egoul tău și să vezi în vârful ramurilor lui întreaga existență a lumii. și undeva, nu foarte departe, începi să plutești pe lac, să îți aduci aminte de bucățile din tine care sunt părți ale strămoșilor tăi și-apoi tu, care ești bucată din urmașii tăi; abia apoi apari tu, cel care ești în azi-ul etern, bucata ta, bucată de infinit, bucată infimă.

cimitirul îi stă umbră luminoasă în spate, aș sta pe-o piatră, m-aș întinde și aș pătrunde-n viețile tuturor care-au trăit și au murit înaintea mea. ați murit cu toții și într-o zi o să murim și noi și care-i, totuși, ideea?

joi, 21 mai 2015

undeva afară

Și-a dat seama că nu urma să fie o zi foarte bună încă de dimineață, când a mers să-și ia cafea, iar femeia de la covrigărie a întâmpinat-o cu un ce dorești, puiuț? naivo-matern. Desigur, nu era vina vânzătoarei că ea arăta mult mai tânără decât ar fi demonstrnu merge mașina.
at buletinul, dar nici adresarea nu-i fusese tocmai pe plac, unde nu mai pui că imediat după ce a cerut cafea, vânzătoarea i-a spus direct:

Zilele chiar se întind, se împrăștie între bune și rele, mai mult rele decât bune, sau poate că e chiar invers și nu-și dă seama. Nici n-o să-și dea, e în firea ei să nu accepte realitatea.

E chiar liniștitor să stai întins sub verdele copacilor, să privești bucăți de cer printre frunzele foarte dese, să privești căzând bănuții de lumină. Până și fluieratul enervant al polițistului din intersecția aceea mare dintre Starbucks și Luca de la Unirii se fluidizează cu traficul și totul devine un zgomot plăcut după câteva beri și țigări și zgomotul făcut de păsări se transformă și ciripelile ajung să pară un șirag lung de lumină sonoră care-ți intră-n cap și se scurge pe gât, spre stomac, prin vene spre vârful degetelor.
Ea nu-i spune nimic. Cumva, gura nu i se poate deschide, nu poate spune nimic. Nu are ce să spună. Apoi el vorbește despre oameni, cumva despre singurătate, așa că-i spune și ea ceva, iar el răspunde repezit, atotștiutor: ție nu îți place singurătatea, tu te obligi să-ți placă, iar ea se gândește că el are dreptate, dar numai pe jumătate, pentru că de multe ori ar sta singură contemplând tavane.
Și-apoi vorbesc despre te miri ce, iar ei i se face rău și în farmacie se enervează farmacista, pentru că ea o pune să repete de două ori ceea ce spune. Farmacista își dă ochii peste cap, până la urmă îi dă o pastilă care pare vândută la supra-preț, dar nu contează. Apoi el continuă să fumeze, iar ea vrea să stea întinsă. Undeva între Palatul Parlamentului și o biserică mare al cărei nume nu și-l amintește stau ei pe-o bancă, iar ea vrea să fugă. Nu-și poate mișca mâinile, nu-și poate mișca picioarele.

Ceva mai târziu banalitatea existenței se întoarce. Ea a uitat totul și cuvintele au dispărut din nou.

duminică, 17 mai 2015

devenire

"O privire aruncată asupra istoriei ne arată că oamenii devin mereu tot mai blânzi. În 1487, aztecii au sacrificat douăzeci de mii de persoane în răstimp de patru zile, viitoarele victime înșirându-se pe patru rânduri într-o coadă lungă de peste trei kilometri, pentru a li se smulge din piept inima încă vie. In secolul al XVI-lea, la Paris, oamenii se prăpădeau de râs la vederea unei pisici vii coborâte în foc și arse de vie. Împăratul roman Nero folosea creștinii pe post de torțe umane care să-i lumineze calea spre arena circului. În diverse culturi, servitorii erau îngropați de vii împreună cu stăpânul lor decedat. În Borneo, un rafinament suplimentar cerea ca, pentru mai multă siguranță, servitorii să fie bătuți în cuie pe sicriul răposatului. Fără îndoială, violența încă abundă în lume, însă astăzi, cruzime ca divertisment de masă ori în scop religios este aproape de dispariție. Știm acum mai multe și ne așteptăm să fim mai buni."
p. 154-155


și devenim mai buni:


«În conformitate cu psihologul american Abraham Maslow, omul tinde instinctiv spre „împlinirea de sine” – alfel spus, năzuiește să devină cât mai bun posibil. În conformitate cu celebra sa „piramidă a necesităților”, ființa umană nu o poate atinge înainte de a-și satisface nevoile fundamentale: fiziologice, de siguranță, dragoste/comuniune și de respect. După împlinirea acestora, omul este animat de dorința de a-și realiza adevăratul potențial ca ființă umană. Sau, pentru a reda cuvintele lui Maslow, „Omul trebuie să fie ceea ce poate fi.”»
p. 156

citatele sunt preluate din "Ghidul optimistului, Ghidul pesimistului" de Nial Edworthy și Petra Cramsie, trad.: Adriana Bădescu, București: Nemira, 2009


De multe ori am impresia că e ceva rău în mine sau nu numai în mine, în noi toți, poate sunt demonii personali despre care vorbește toată lumea; uneori am impresia că răul e mai puternic și că ne lăsăm mereu conduși de ură indiferent de circumstanțe, dar mă trezesc dimineața și-mi dau seama că toată negura care îmi întărâtă nervurile în timpul nopții nu e nici măcar egală cu mizeria de sub unghia degetului mic atunci când e vorba de tot binele pe care l-am putea face.

luni, 11 mai 2015

reacții hipnotice

pe 6 mai, săptămâna trecută, s-au făcut 2 luni de când mi-a fost furat telefonul și folosesc un nokia din timpuri preistorice; e ciudat faptul că rareori simt nevoia să folosesc un telefon cu touch screen – m-aș fi așteptat ca dependența mea să doară mai rău.
folosesc cărămida mai mult pe post de alarmă; oamenii cred că îi urăsc/sunt supărată pe ei/am dispărut pentru că răspund rar la telefon/mesaje; la telefon nu răspund pentru că, de obicei, nu îl aud, iar la mesaje pentru că îmi e greu să apăs de 4 ori pe o tastă ca să obțin o literă;

sunt penibilo-amuzante momentele când cineva spune: vorbim pe wazzup, moment în care eu îmi scot cărămida și îi amintesc respectivei persoane că sunt la dietă tehnologică.

dar dacă stai și te uiți în jur la grupurile de oameni care stau unul lângă celălalt, fiecare concentrați în propriul telefon...

people disconnected from people


joi, 7 mai 2015

'copiii din ziua de azi'

Mi se pare din ce în ce mai nepotrivită expresia aceasta: 'copiii din ziua de azi sunt mai ***' (*** = de obicei un adjectiv cu scop peiorativ) pe care o auzi atât la cei bătrâni, cât și la cei tineri.
Copiii din ziua de azi au telefoane fițoase, copiii din ziua de azi nu mai învață, copiii din ziua de azi blahblahblah.

Dar copiii din ziua de ieri ce făceau?

Nu e vina copiilor din ziua de azi că din anii '80-'90 până acum au apărut niște schimbări uriașe. Nu e vina lor că tehnologia a fost adusă până și într-un W.C. (vezi Japonia) și relativ ușor de obținut și folosit (să nu ne gândim, totuși, la Africa). Nu e vina copiilor din ziua de azi că televiziunea încearcă să vândă și se folosește de orice scop (față de perioada '90-2000 când televiziunea păstra o oarecare limită, fiind vorba de tranziția între comunism-cenzură a presei și democrație-libertate a presei). Nu e vina copiilor de azi că nu mai sunt obligați (a se înțelege bătuți) să memoreze zeci de pagini pentru cel puțin 10 materii pe dinafară de dragul megalomaniei.

De fapt, copiii din ziua de azi învață mai ușor. Învață, nu memorează. Având acces la informație atât de simplu, e normal să poată învăța mai repede. Sunt liberi să călătorească, să se implice și astfel să învețe prin experiențe directe. Singura problemă a copiilor din ziua de azi e, de fapt, aceeași cu a noastră, cei din ziua de ieri: lenea.
Iar fițe am avut și noi, cu "marile" noastre descoperiri. Cu Nokia-ul nostru cărămidă [îmi aduc aminte că erai cel mai tare dacă în clasa a 3-a (2004) aveai Nokia cu ecran în culori, dacă în clasa a 6-a (2007) aveai mp3-player și calculator cu ecran plat].
Nu e nici măcar o diferență între generații, cu excepția noutăților din zona tehnologiei care aduc diverse îmbunătăți în toate domeniile. Să ne aducem aminte că în anii '80 erai tare dacă aveai televizor color (deci noi cei din '90 se presupune că eram, pe lângă ei, mult mai fițoși?).
Firea umană e aceeași, trecem prin aceleași schimbări, aceleași crize adolescentine, cu mici diferențe de mediu și clasă socială. Interiorul nostru e același. Tot egoiști suntem. Fiecare în parte își dorește să fie el cel mai bun. Tot sentimentali suntem, oricât de inimă-de-piatră ne-am da. Tot oameni suntem, nu?

Singura explicație a acestei uri împotriva noilor generații mi-ar părea să provină din faptul că noi nu am avut (și poate nu avem nici acum) ceea ce au ei (cumva încă din burta mamei). De ce să nu ne vedem de viața noastră, de evoluția noastră și eventual de încurajarea către lucruri benefice a copiilor din ziua de azi, în loc să-i criticăm atâta? Au și eu demonii lor, vorba 'ceea, ca și noi.
Plus că or să se schimbe toți. E vorba de etape. Or să se sature și de machiaj și de tabletă și de țigări etc. Și e vorba și de fiecare om în parte, de ceea ce vrea el să devină. Cei mai mulți or să rămână mediocri, dar vor fi, ca și cei din generația noastră și alții de dinaintea noastră, și copii care să devină oameni cu cap.
Vorba lui Antoine Lavoisier, nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul se transformă, devenită în timp legea conservării materiei, pe care noi, extrapolând-o, o putem aduce și la ideea de lege a conservării sufletului. Copiii de azi suntem tot noi, cei de ieri, iar noi, cei de ieri, suntem cei de dinaintea noastră și tot așa adaptându-ne la mediu iar mediul adaptându-se nouă. (Un rău este înlocuit de un alt rău, iar un bine de către un alt bine.)

Sau, dacă e s-o luăm puțin altfel, mai putem cita și din Schopenhauer: "E rău azi și în fiecare zi va fi mai rău, până când se va întâmpla tot ce poate fi mai rău."

duminică, 3 mai 2015

tampir

am râcâit cu șmirghelul adânc în piele toată mizeria
care s-a strâns
și care n-o să-mi coboare din  minte
bucăți de epidermă stau îmbibate-n clei
pe jos
pe pereți
fizic,
nimic nu se simte/schimbă în intensitatea sa
cu mintea e o altă problemă

sâmbătă, 2 mai 2015

culori

Mă uitam la fotografia asta și nu-mi dădeam seama ce e diferit. Lăsați deoparte faptul că e China... ce vedeți voi diferit? Hainele, desigur, mi-a picat și mie fisa după vreun minut in care m-am holbat efectiv la poză să-mi dau sema de ce îmi place și ce anume îmi place. Poate reacționez mai încet pentru că e dimineață sau poate doar m-am obișnuit cu hainele mai ciudățele (uite, spre exemplu, am observat că spre periferia Bucureștiului oamenii sunt la fel de "înapoiați", să zicem, ca în orașele de provincie în ceea ce privește hainele, dar imediat ce ieși la Piața Romană sau la Unirii o să dai cu siguranță și de cineva îmbrăcat precum cele din poză). Zic haine ciudățele pentru că am observat că noi, românii, nu prea experimentăm. Ne încadrăm în cateva culori devenite între timp clasice (maro, bleumarin, gri) și cam asta ajungem să purtăm în fiecare zi.

Oricum am lua-o, rochia fetei care stă cu spatele e superbă, rucsacul ei e și mai și, contrastul cu părul ei face totul, iar cele două copile care se țin de mână sunt îmbrăcate adorabil, exact ca niște păpuși vii.


SURSA FOTO: https://www.facebook.com/Carlyraejepsen/photos/a.246133071047.138150.48738436047/10152793992401048/?type=1&theater

joi, 30 aprilie 2015

din "cuvinte pentru un oraș"

"Cunoaștem un loc atunci când se întâmplă să coincidem cu el, în timpul și spațiul pe care îl reprezintă. Locul era acolo, a apărut omul, apoi omul pleacă, locul rămâne tot acolo, locul a făcut omul, omul a transformat locul."


15 septembrie, Cuvinte pentru un oraș în José Saramago – Caietul: texte scrise pentru blog: septembrie 2008 – martie 2009, trad. și note de Simina Popa  – Iași: Polirom, 2010, p.13

miercuri, 29 aprilie 2015

străinul

Something in your eyes was so inviting
Something in your smile was so exciting


marți, 28 aprilie 2015

Cărțile, Facultatea de Litere și cititul

[când spun facultatea de Litere mă refer la specializarea română-engleză a Universității din București, unde limba principală (A) este româna]

Atunci când cineva alege facultatea de Litere o alege, probabil, din ce puțin unul dintre următoarele două motive:

1. Îi place să citească
2. Nu știe unde altundeva să meargă

Bănuiesc că ar exista și a 3-a categorie, aceea a celor vor să se axeze pe cercetare, dar cred că sunt atât de puțini încât de cele mai multe ori uităm că asemenea oameni există. Mai există și categoria a 4-a, a celor care vor să fie profesori de Limba română.


Problema cu cei care aleg facultatea de Litere pentru că le place să citească e că sunt oameni liberi. Dacă îți place să citești nu însemnă că ar trebui să mergi la facultatea de Litere. În primul rând pentru că vei avea de citit atât de multe cărți care nu te interesează încât vei ajunge să ți se facă greață, iar cititul va începe să-ți displacă. Vei găsi probabil în jur de 2 cursuri a căror bibliografie vei ajunge să o citești aproape integral (pentru că la Litere e imposibil să citești bibliografia integral).

Problema cu facultatea de Litere e că în timpul anilor de licență se fac obligatoriu mult prea multe cursuri pe teme – cel puțin în aparență – diferite. Ba lingvistică, ba literatură comparată, ba teoria literaturii, ba etnologie și folclor; e o întreagă harababură și fiecare profesor cere zeci de cărți (cu ediții critice imense și numeroase) pe care, spun iarăși, e imposibil să le duci la sfârșit. Și știți ce e urât? Ai vrea să le faci pe toate. Să citești tot. Să înveți la fiecare în parte, pentru că se prea poate să îți placă câte ceva și acolo, și acolo, și acolo. Dar nu ai cum. Așa că ajungi să citești pentru acele două cursuri care îți plac, iar la celelalte să amețești cât de cât ideile principale. (Corect ar fi să îți poți alege cursurile la care să iei parte, adică să alegi cu cap ce știi că poți face și ce nu.)

Spuneam mai devreme că, fiind obligat să citești atât de mult lucruri care s-ar putea să te intereseze prea puțin, ajungi să ți se facă greață de cărți. E cam ca în "Amintirile unui librar" a lui George Orwell:


"Dar adevăratul motiv pentru care nu mi-ar plăcea să rămân librar pe viață e că, în timp ce vindeam cărți, mi-a pierit dragostea de cărți. Un librar trebuie să spună minciuni despre cărți, ceea ce îi provoacă un anumit dezgust față de ele. Încă și mai rău e faptul că mereu le șterge de praf și le cară dintr-un loc în altul. A existat o vreme în care iubeam cu adevărat cărțile – adică iubeam aspectul, mirosul și textura lor, cel puțin dacă erau mai vechi de cinzeci de ani. [...] Dar imediat ce am început să lucrez în anticariat, am încetat să mai cumpăr cărți. Văzute în cantități mari, cinci sau zece mii odată, cărțile erau plictisitoare și chiar dezgustătoare. Acum cumpăr când și când câte una,, dar numai dacă e o carte pe care vreau s-o citesc și nu o pot împrumuta. Și nu cumpăr niciodată vechituri. Mirosul dulce al hîrtiei descompuse nu mă mai atrage. E prea strâns legat în mintea mea de clienți paranoici și muște moarte."


Înlocuiți librarul cu studentul la Litere, anticariatul cu facultatea de Litere și clienții paranoici cu studenții care intră în bibliotecă doar pentru a lua cărți de critică literară (rareori vezi pe cineva luând cărți pentru a le citi de amorul cărților; pentru că e vorba doar de eseuri, examene și a te da cât mai bine pe lângă un profesor) sau cărți din bibliografia obligatorie și o să rezulte exact profilul facultății de Litere.

Apoi mai vin și temperamentul bibliotecarelor, care se prea poate să-ți închidă ușa în nas, profesorii care nu par nici măcar ei interesați de ceea ce spun și multe, multe altele...



P.S. am vorbit strict de partea legată de română; la engleză e ceva mai bine, profesorii au mai călătorit și au luat câte ceva din aerul facultăților străine, dar despre engleză o să scriu altă dată... :)

sâmbătă, 25 aprilie 2015

Întoarcere în preistoric: jurnalul și ce înțelegi când îl recitești

În vacanță mi-am recitit jurnalele. ayeayeaye.
Diferența, dac-ar fi să o luăm așa, nu e foarte mare. Mi-am dat seama că trăsăturile de la 11 ani se amplifică, indiferent de ce decizii iau eu. Cred că asta nu face altceva decât să demonstreze că deși lucrăm pentru a ne schimba, trăsăturile noastre de bază rămân aceleași. Adică răul nu poate fi îndepărtat, iar binele rămâne în cantitățile de la început tot restul vieții. Practic e un cerc mai mare, fiecare dintre noi reprezintă un un cerc mai mic care se învârte pe axa cercului mare și, deși avem impresia că schimbăm drumul, ne întoarcem de unde am plecat.
Iată despre ce vorbesc:


23.05.2005 (11 ani)
Plec în tabără.
Nu prea vreau să merg, dar ceva îmi spune că o să-mi placă.

15. 03. 2006 (12 ani)
Sunt o persoană schimbătoare. Mă răzgândesc foarte des în legătură cu orice. Am perioade în care, dacă-mi propun ceva, nimic nu mă poate face să mă răzgândesc. Îmi plac lucrurile noi.
[...]
Uneori mă gândesc ce s-ar întâmpla dacă totul s-ar schimba, dacă ar fi toți oamenii mai buni. Nimic nu se schimbă, totuși, iar România n-o să o țară la fel de civilizată ca celelalte.
[...]
Deși știu că unele vise nu pot deveni realitate, cred că într-o zi totul va fi așa cum mi-am imaginat.
[...]
Deși încerc să fiu optimistă, nu reușesc mereu.

9.01.2011 (16 ani)
Nu-mi place că exteriorul nu îmi reflectă interiorul.
[...]
Am decis ca planurile de viitor să includă literatura.

4.4.2012 (17 ani)
Zilele mele trec într-o combinație de rapiditate și lentoare. Dimineața privesc ziua cu groază, dar seara, când mă uit înapoi, mi se pare că ziua a trecut mult prea repede.
[...]
Știu mai bine și aflu mai ușor ce vreau.

7.12.2013 (18 ani)
[22:00] I wonder what I want.

19.05.2014 (19 ani)
Atunci mi-am dat seama că unii oameni au mai multe suflete pereche; pentru mine, tu ești unul dintre ele. E ciudat că iubim atât de intens persoane atât de diferite.
[...]
Lumea pare că s-a întors invers. Încotro merg acum? Nu am nimic: nu am nicio dorință, nimic palpabil de care să mă leg, cu care să continui.
[...]
Azi sunt confuză. Ce vrei? Ce vreau? Ce urmează?

Scenariu post-apocaliptic: Brahms pe fundal
Cineva lucrează afară. Cineva sparge asfaltul. Cineva vopsește un bloc.
Camera e plină de fum de țigară. Draperiile sunt trase.

01.07.2014 (20 ani)
Ideea e că îmi place să fiu în control. Și am observat asta abia când am fost pe punctul de a pierde ceva. Pentru că da, până acum (îmi pare că) am obținut tot ce am vrut. (Iluzii.)

03.04.2015
Odată ce începi să cunoști lumea, îți dai seama că viața nu este altceva decât o înșiruire de dezamăgiri (până și bucuriile nu sunt altceva decât fumul care precedă explozia vulcanului) care duc spre cea mai seducătoare dintre ele: moartea.
Cert este că tot acest șir de dezamăgiri este format din bucurii inconstante. Partea frumoasă a vieții, bucuria – fie ea și cea mai neînsemnată, schimbă totul. Ar fi atât de bine să ne putem concentra doar pe bucurii. (Sau facem asta și de-aici atâta tristețe.)
Și-apoi ce-i cu toată indiferența asta care apare așa, dintr-o dată, și nu-ți dorești altceva decât să rămâi tu cu tine? Dar cu care tine? Care eu?

Faceți căutări pe acest blog

Google+ Followers