duminică, 25 septembrie 2016

ora 3:00

Așa m-a izbit o amintire din facultate.

E cam târziu, dar s-a întâmplat să fac o pauză de somn și m-am apucat să citesc "stresul dintre orgasme" de Ana Mănescu. E o noapte destul de frumoasă, cu aerul friguros al începutului de decembrie, iar de la blocul vecin se aude o chitară și cineva interpretând Layla (Eric Clapton).

Mă rog, citind cartea asta m-a izbit o amintire din facultate care mă mai scoate din ale mele din când în când și ar putea fi incadrată în ceva de genul greșelile tinereții. O relație destul de aiurea, dar plină de fascinație la momentul respectiv. Și stau acum și mă gândesc de ce am făcut acele alegeri și pentru ce. Orgoliu, prostie, nebunie post-adolescentină, nesiguranță tinerească. Genul acela de relație cu o persoană care nu avea nicio atracție față de relații. Genul de relație care te consumă până la epuizare și îți scoate peri albi și te mănâncă de viu. Cea mai nesănătoasă relație pe care am avut-o.
Știți, astea sunt gândurile alea din postările tipice de facebook, când în timpul zilei spui că o să dormi buștean, iar noaptea, târziu, stai și te gândești la cine știe câte.

În fine, ideea e că acum nu aș mai avea răbdarea necesară (adică prostia).

Și mă gândesc cam cu oroare uneori, de ce am făcut asemenea alegeri în trecut. Desigur, desigur, ele mi-au deschis ochii și a fost timpul lor, erau necesare pentru maturizarea sentimentală și socială, dar chiar și-așa, de ce nu putem învăța din greșelile altora?

Și Doamne, ce mă mai bucur că am trecut de perioada aceea. Momentul acesta din viață mi se pare perfect. Etern. Am trecut de copilărie, unde, evident, îmi doream să fiu mare, am trecut de o adolescență cretină și am trecut și de facultate.

E destul de enervant să plătești facturi, să nu uiți de termene limită și întreținere, dar momentul acesta din viață își merită aplauzele. Atâta timp cât nimic nu ne omoară, suntem fericiți. Și tindem spre mai bine. Dar hai, toate cu ale lor. Toate cu momentele lor de bucurie.

Dar momentul acesta, secunda aceasta, zi de zi, e cea mai bună. Și asta chiar se merita a fi notată într-un post la 3:17, 25.09.2016. Because love is what the world can do best. And trust me, I do love love.

vineri, 23 septembrie 2016

alandambelic

Așa de multe se schimbă și atât de repede.
Și cel mai greu e să-ți pierzi vocea. Trebuie să scriu asta. Sunt în metrou și e aglomerație, așa că nu pot să scriu. Plus că se mișcă aiurea și îi calc pe picioare pe toți oamenii ăștia grăbiți.

Cum te poate schimba corporația? Te schimbă, în pana mea. În primul rând îți schimbă coloana vertebrală. Pe ambele, de fapt.

Am atâtea lucruri să povestesc. De doi ani de zile nu am mai povestit. Nici nu am avut cuvintele potrivite, meh, nici timp.

Da, timpul nu este. Acum înțeleg. Ce încă nu înțeleg e cum mă poate obosi în halul ăsta statul jos. Și, colac peste pupăză, e și un scaun confortabil. Trezirea la 6, pentru că, deși programul e flexibil, nu e convenabil deloc să mergi la serviciu la 10 și să pleci la 7, pentru că ajungi acasă la 8, mănânci până la 9 și după timpul trece NU ȘTIU CUM. Serios, După ce mănânc, seara, timpul nu mai există.

Am pierdut șirul. Chiar și în momentul ăsta. Unde-s cuvintele? Mi-a fost greu să mă reapuc până și de citit. Citesc câteva pagini în metrou, iar seara, când mă pun în pat, adorm instantaneu. Sting lumina și se rupe firul.

Nu înțeleg. NU ÎNȚELEG ÎN PANA MEA. Dacă aș munci fizic, ar fi simplu de explicat. Dar stau, efectiv, pe scaun, mișcându-mi ochii și mâinile. Mă rog, și creierul. Atât. Pentru că asta e munca la birou.

Cred că mi s-a sucit nu numai coloana, dar și mintea. Trebuie schimbat ceva. M-am plafonat și nu sunt bine cu mine.

Mă rog, nu e ca și cum jobul ar fi de vină, ci eu, care par să nu coexist cu el.
Sunt atât de fericită că nu mai trebuie să merg la școală. ȘTIȚI? E o bucurie imensă. Școala m-a exasperat. Pe lângă școală, jobul este minunat. De fapt, jobul ăsta e bun oricum. Dacă nu iau în considerare faptul că nu reușesc să citesc cât de mult vreau și să îmi aloc timpul necesar pentru scris, atunci jobul ăsta e perfect. Oricum citesc și în timpul jobului, până la urmă cam cu asta mă ocup. Dar una e să citești de plăcere, alta e să citești așa, în general, în interesul profesional.

Mă rog. Problema e că nu îmi dau seama ce vreau eu. Asta e de fapt întrebarea. Renunț prea ușor la orice mă atrage în primă instanță. Și nu știu ce vreau. De ce? Pana mea. Rămâne de văzut. E un lucru mare c-am reușit să scriu postul ăsta alandambelic.

Faceți căutări pe acest blog

Google+ Followers