marți, 28 iunie 2016

insomnii

În mod normal, ăsta ar fi un titlu boem, aproape teribilist, pe care l-aș fi ales la 18 ani (între noi fie vorba, cam așa se explică absența fostelor numeroase articole pe blog – un fel de maturizare, pierdere a teribilismului), însă, de ceva vreme, insomniile sunt din ce în ce mai dese și cauzate de o singură chestie: nu mai pot dormi singură. Fie cățel, fie hamster, fie om, trebuie să fie, să mai fie, ceva în cameră. Mă rog, de preferat un om. Să simți atingerea unui vârf de picior, respirația cuiva și senzația (falsă) de siguranță. Nu știu de ce caut cu atâta disperare senzația asta de siguranță. Adică, da, evident, respirația asta de care vorbesc și atingerea, oricât de ușoară, trebuie neapărat să fie datorată unei prezențe cunoscute, percepută în prealabil ca fiind sigură.

Și în fiecare noapte ajung să dorm vreo 40 de minute, apoi să frec ecranul telefonului, să răsfoiesc cărți (a, da, nici cu cititul nu îmi merge bine, nu am nevoie de o pauză, ci de un reentuziasm al sinelui), să răspund la e-mailuri, să îi fac curățenie hamsterului, pe scurt, să fac orice, mai puțin să dorm.
Și toate astea pe un fundal de somnolență extremă, doborâtoare, care mă nimicește odată ce mă ridic din pat, dar dispare uimitor când încerc să închid ochii. Chiar așa. Când ești obosit și te pui în pat, la o oră rezonabilă, sau hai, la orice oră, adormi imediat și nu te tulbură nimic. Dar dacă nu ești absolut epuizat, dacă nu dormi deja stând în picioare, vorbind, lucrând, atunci somnul e un inamic sadic.
Pentru că închid ochii și îmi vin în minte, vorba vine, toate ideile legate de nemurirea sufletului. Liste de cumpărături. Felul în care ar fi trebuit să reacționez în X Y Z situații, lucruri pentru care îmi pare rău, cărți pe care aș vrea să le recitesc dacă nu aș fi așa adormită tot timpul, dacă nu aș fi așa bezmetică.

Și după două, hai 3, nopți de acest fel, apare SOMNUL. Cazi lat și salteaua e cel mai bun lucru inventat de om, dar dimineața te trezești devreme și parcă nici n-ai dormit, de visat nu mai știi ce ai visat pentru că alarma a sunat exact în REM și ai fi putut fi Coleridge (măcar în semi-trezia visului), dar necesitățile tale (mele) de om simplu, zilnic, se strecoară imediat.

Apoi e vorba despre o singurătate de-asta de-ți mănâncă venele, o singurătate ce apare rar și bine (rău). Nu funcționează nici ceaiul de lavandă, nici fotografiile, nici cărțile (ba chiar în preajma cărților nepotrivite acestea devin o piedică, niște ace pentru vindecarea ei). Și ajung mereu la Sex and the City, în așa hal încât am învățat tot serialul pe dinafară, în așa hal încât și el a devenit monstruos de singuratic.

Ce mă frapează însă este singurătatea asta cretină care nu exista până mai anul ăsta. Iubeam să stau singură. Iubeam să stau până hăăăt în noapte, dimineață, să dorm singură. Iubeam să dorm singură.

Așa se degradează omul. Cedând singurătății, sentimentului ăsta cretin care trebuie cumva spulberat (și nu poate fi spulberat decât în absența simțirii lui, un fel de paradox menit to fuck your mind). Până și B. spunea că sunt penibilă așa, da' ce-i poți face? Când eram adolescentă eram conștientă d sta, așa că mă îndepărtam în mod voit de oameni și astfel ajunsesem la o independență ge-ni-a-lă.

Și acum? Acum aștept weekendul pentru un somn liniștit, aștept oameni pentru somn, aștept liniștea și cu atât mă îndepărtez de ea.

Și de unde vine asta? Din maturitatea falsă. 22 de ani, gata facultatea, serviciu (de-asta nu mai stau până târziu, încerc să am o viață responsabilă, not working for me).

Așa că după plângerea asta există o șansă majoră să dorm sau să beau ceai în continuare și să citesc "Cel mai iubit dintre pământeni".


Și încă o chestie: am observat că dezvolt un fel de dislexie din cauza nesomnului.
P.P.S.: am început să citesc clasicii români abia după ce am terminat filologia (scrisesem "folologia" și mi se părea în regulă) și Literele.


Am nevoie de un ceas biologic nou. Schimbă cineva baterii?

vineri, 17 iunie 2016

o mie și una de nopți. vara lui 2015

Un culoar lung, aproximativ egal cu lungimea holurilor dintr-o școală. Geamuri de o parte și de alta, la ambele capete geamurile se trag, se transformă în uși, sunt desfăcute și țin loc de intrare din spate. Gresie ieftină pe jos, cu mici reliefuri grunțuroase în care intra nisipul umed de pe tălpile oamenilor și guma bine strivită de șlapi. În limbajul site-urilor de specialitate, șlapii se numesc papuci flip-flop. De pe terasa restaurantului, situată la  distanță destul de mare de acest hol, dacă mergi prin restaurant, se aude playa in costa rica.
Edi, șeful de sală, se plimbă tăcut prin restaurantul gol, iar tocurile pantofilor lui cu bot ascuțit răsună până în spate, vibrând în fumul țigărilor. În Eros stă visarea. Trei clienți toată ziua – asta în zilele bune. V. se așază pe fotoliul din lemn masiv, cu o căptușală scumpă (îți poți ridica sprânceana aici) ce contrastează cu resturantul ieftin. Fumează și bea din cappuccinoul pe care îl preparasem cu multă spumă de lapte.
Și se schimbă melodia.

Dimineața, la 6:00, în august, când încă nu apar clienții extramatinali, extraordinar de înfometați, extraadormiți și extrairascibili, care urlă după cafea, cafeaua e cea mai bună tare și fierbinte la prima masa din mai sus menționatul banal restaurant. E o anume briză, e un anume soare, e un anume extraz al nesomnului, al oboselii extenuante când te ridici de la masă și începi să mergi la mesele oamenilor. E o senzație, un fior, o nebunie doar a verii și doar a contextului dat. Și romanțele cretine și aventurile anonime și bețiile incredibil de cretine și de prostești, când vii mahmur și lași o dâră de vomă în urmă. Când te duci în Princess și te simți cel mai penibil, cântă o imitație de Pitbull, dar bei și bei și bei și apoi stai pe terasa imensă a unei vile hidoase în care locuiesc înghesuite pe paturi improvizate zeci de oameni care lucrează în același loc.
Și-apoi șefii recalcitranți, care te urmăresc până în baie, care vor să faci aia și aia și aia, dar tu ești în spate, povestind istorii nemaivăzute și nemaiauzite ce s-au întâmplat în noaptea anterioară. Și M. cu C., trezindu-se pe terasa plouată, cu două angajate urmărindu-le mișcările. Și Erosul, Erosul, Erosul.
Apoi barmanul, singurul om cu cap. Și clienții dumbie, copiii inocenți, zgomotul miilor de oameni de pe plajă, al vânzătorilor ambulanți, fata de la porumb, adolescentă cu copil de țâță, băiatul de la porumb care cere o porție de mâncare, angajații semipermanenți, mai sezonieri ca sezonierii, care pleacă azi și se întorc peste două zile. Și numele lor ciudate, pretinsele aere de ospătari, personalul restaurantului care se schimbă continuu, nopțile arabe, cu dansatoare din buric, grătar de berbec ce îți întoare stomcul pe dos, dar care vinde bine, căruța în care M. vine cu șaorma, kebab și încă ceva cu o denumire ciudată cu exact aceleași ingrediente, dar face vânzare bu¸ă pentru că oamenii nu sunt atenți ce cumpără.
Și dimineața în care am adormit pe scaun în timp e notam clienții care sunt cazați în hotelul aferent restaurantului.
Bucătarul care mă credea minoră.
Celălalt bucătar, cu experiență în Elveția și multe istorisiri.
Adolescenții cu povești zis importante.
Clienții care încearcă să îmi facă lipeala cu adolescenții lor.
Clienții care îmi cer să fac poze cu copiii lor.
Oamenii ce se plimbă pe plajă și mă privesc ca pe o nebună, pentru că am dresuri care îmi fac picioarele să parcă tatuate integral.
Aglomerația din microbuze. Seara în care microbuzul a rămas fără benzină între Mamaia și Năvodari. Lacul de la Năvodari. Lidl de la Năvodari. Ziua în care C. a pierdut 2 milioane în drum spre Kaufland.
Mallul chinezesc și rochiile de bal.
Doar două zile de plajă în două luni de stat la mare, pentru că e mai bine noaptea pe plajă, cu bere la halbă, decât ziua printre turiști.

Ce mai vară. Parcă dintr-o altă viață. Parcă ruptă dintr-o mie și una de nopți. Și tot așa, și tot așa...

sâmbătă, 11 iunie 2016

christina grimmie. R.I.P.

despre asta trebuie să scriu, că altfel o să mă bântuie. o să mă bântuie oricum, dar parcă așa...
ei bine, poate mulți nu o știți pe christina grimmie. deși făcea coveruri de când era mică, în românia nu se prea auzea de ea. dacă mă gândesc bine, nu cred că am auzit pe cineva vorbind de ea. doar câteva shareuri pe facebook, atâta tot.
chestia e că ființa asta avea o voce incredibilă. minunată. puternică. clară.

și ieri a împușcat-o un cretin la concertul ei din Orlando, Florida. adică așa, în aparență, din nimic. cam ca cu Colectivul nostru, may them rest in peace.

22 ani. și a împușcat-o un dobitoc.

și sunt șocată încă de azi dimineață de când am văzut știrile curgând.

eu am crescut cu ființa asta. îi urmăream fiecare vlog și cover încă de când eram adolescentă. și am văzut-o crescând, evoluând, începând să aibă contracte și participând la The Voice. și apoi scoțând melodiile ei, colaborând cu alți artiști, obținând tururi și devenind din ce în ce mai celebră. și tot văzând-o așa, chiar dacă doar online, m-am atașat de ea. așa cum m-am atașat de Lindy Tsang și al ei bubzbeauty.

și apoi văd că moare de o moarte cretină. poate că dacă ar fi avut vreo boală, ar fi fost altceva. dar așa, să fie ucisă de un cretin, parcă e prea frustrant. nimicitor.
cred că nicio moarte a vreunei celebrități nu m-a întristat atât. cred că nici măcar când mi-au murit rude nu am fost așa. genul ăsta de moarte chiar te pune față în față cu moartea. cumva am ca în maestrul și margareta.

p.s. ăla s-a sinucis după ce a omorât-o.

miercuri, 8 iunie 2016

hello from the other side. facultatea.

m-a lovit. am terminat facultatea.
nu conștientizasem așa acest fapt până acum 5 minute, când am pornit hello a adelei


Hello from the other side
I must have called a thousand times


hello, really, from the other side. am terminat tot. adică școală, liceu, facultate. desigur, urmează masterul, dar masterul nu are nimic din romanța anilor de licență. sunt deja mare. m-am făcut mare, cum ar veni. nu mai pot să o ard ludic și drăgălășesc. nu mai pot să spun sunt la facultate și încă nu știu ce o să fac. pentru că acum [mai] știu. și chiar dacă nu știu tot, deja m-am angajat într-un domeniu care are legătură cu facultatea. nu ca vara trecută, despre care încă nu am povestit mare lucru, dar cred că vara trecută se încadrează în seria ce se întâmplă pe plajă, rămâne pe plajă.

so hello from the other side.

și iată-mă aici, cu examenele de licență la câteva zile distanță. cu job, un posibil cățel, hamster, purcel, life.life.life.fuckinfuckfuck.

feels good. damn how good it feels. and creepy. and I'm mortified.


ttys.

Faceți căutări pe acest blog

Google+ Followers