luni, 1 iunie 2015

4 minute și 23 secunde


În timp ce privesc în gol peretele murdărit de scaunul pe roți, îmi dau seama că nu văd laptopul. E subțire. Sunt două vaze cu flori, una cu trandafiri, una cu niște flori de primăvară. O ramă foto în formă de chitară. În spatele meu, o chitară dezacordată, de când nu am mai scos-o din cutie? A trecut atâta timp, H,. a fost ultimul care a cântat la ea sau să fi fost N.? Sau chiar prietenul lui M.? Dar oare care dintre ei? Cel din perioada ghetelor cu ținte sau cel din perioada sandalelor cu formă bărbătească? Niște bomboane mentolate într-o pungă verde (ce urât stau pe birou!) nu se potrivesc imaginii. E un carnețel vintage lângă laptop, oamenii cred că e carte, tuturor le place sau doar spun asta de complezență; n-am știut niciodată ce să le răspund. Mulțumesc? Chopin. E ceva în valsul ăsta, de parcă aș fi undeva între viață și moarte și aș știi că este totul gata. Într-una dintre cele 49 de zile în care ești spirit. În România, în ortodoxism, sunt de fapt 40 de zile. La coreeni sunt 49. Oare ce religie au ei? Sunt budiști? După 49 de zile mergi în Rai. La noi nu știi niciodată. România e țara tuturor posibilităților, de obicei sumbre, chiar și după moarte. Văd clapele pianului și-mi mișc degetele mâinii drepte, știu fiecare clapă, dar pierd șirul în porțiunile alerte. Liniște, Doamne, câtă liniște! Chiar când se termină cele 4 minute și 22 de secunde, mintea mi se scurge înapoi în realitate și e panică man. Cineva strănută tare afară.

Niciun comentariu:

Faceți căutări pe acest blog

Google+ Followers