Cărțile, Facultatea de Litere și cititul

[când spun facultatea de Litere mă refer la specializarea română-engleză a Universității din București, unde limba principală (A) este româna]

Atunci când cineva alege facultatea de Litere o alege, probabil, din ce puțin unul dintre următoarele două motive:

1. Îi place să citească
2. Nu știe unde altundeva să meargă

Bănuiesc că ar exista și a 3-a categorie, aceea a celor vor să se axeze pe cercetare, dar cred că sunt atât de puțini încât de cele mai multe ori uităm că asemenea oameni există. Mai există și categoria a 4-a, a celor care vor să fie profesori de Limba română.


Problema cu cei care aleg facultatea de Litere pentru că le place să citească e că sunt oameni liberi. Dacă îți place să citești nu însemnă că ar trebui să mergi la facultatea de Litere. În primul rând pentru că vei avea de citit atât de multe cărți care nu te interesează încât vei ajunge să ți se facă greață, iar cititul va începe să-ți displacă. Vei găsi probabil în jur de 2 cursuri a căror bibliografie vei ajunge să o citești aproape integral (pentru că la Litere e imposibil să citești bibliografia integral).

Problema cu facultatea de Litere e că în timpul anilor de licență se fac obligatoriu mult prea multe cursuri pe teme – cel puțin în aparență – diferite. Ba lingvistică, ba literatură comparată, ba teoria literaturii, ba etnologie și folclor; e o întreagă harababură și fiecare profesor cere zeci de cărți (cu ediții critice imense și numeroase) pe care, spun iarăși, e imposibil să le duci la sfârșit. Și știți ce e urât? Ai vrea să le faci pe toate. Să citești tot. Să înveți la fiecare în parte, pentru că se prea poate să îți placă câte ceva și acolo, și acolo, și acolo. Dar nu ai cum. Așa că ajungi să citești pentru acele două cursuri care îți plac, iar la celelalte să amețești cât de cât ideile principale. (Corect ar fi să îți poți alege cursurile la care să iei parte, adică să alegi cu cap ce știi că poți face și ce nu.)

Spuneam mai devreme că, fiind obligat să citești atât de mult lucruri care s-ar putea să te intereseze prea puțin, ajungi să ți se facă greață de cărți. E cam ca în "Amintirile unui librar" a lui George Orwell:

"Dar adevăratul motiv pentru care nu mi-ar plăcea să rămân librar pe viață e că, în timp ce vindeam cărți, mi-a pierit dragostea de cărți. Un librar trebuie să spună minciuni despre cărți, ceea ce îi provoacă un anumit dezgust față de ele. Încă și mai rău e faptul că mereu le șterge de praf și le cară dintr-un loc în altul. A existat o vreme în care iubeam cu adevărat cărțile – adică iubeam aspectul, mirosul și textura lor, cel puțin dacă erau mai vechi de cinzeci de ani. [...] Dar imediat ce am început să lucrez în anticariat, am încetat să mai cumpăr cărți. Văzute în cantități mari, cinci sau zece mii odată, cărțile erau plictisitoare și chiar dezgustătoare. Acum cumpăr când și când câte una,, dar numai dacă e o carte pe care vreau s-o citesc și nu o pot împrumuta. Și nu cumpăr niciodată vechituri. Mirosul dulce al hîrtiei descompuse nu mă mai atrage. E prea strâns legat în mintea mea de clienți paranoici și muște moarte."

Înlocuiți librarul cu studentul la Litere, anticariatul cu facultatea de Litere și clienții paranoici cu studenții care intră în bibliotecă doar pentru a lua cărți de critică literară (rareori vezi pe cineva luând cărți pentru a le citi de amorul cărților; pentru că e vorba doar de eseuri, examene și a te da cât mai bine pe lângă un profesor) sau cărți din bibliografia obligatorie și o să rezulte exact profilul facultății de Litere.

Apoi mai vin și temperamentul bibliotecarelor, care se prea poate să-ți închidă ușa în nas, profesorii care nu par nici măcar ei interesați de ceea ce spun și multe, multe altele...



P.S. am vorbit strict de partea legată de română; la engleză e ceva mai bine, profesorii au mai călătorit și au luat câte ceva din aerul facultăților străine, dar despre engleză o să scriu altă dată... :)

LITERE (sau jurnalism), București? impresii după primul an; pro//contra

- pentru că știu persoane care vor să dea la Litere/Jurnalism și pentru că a trecut un an de facultate -

Anul trecut pe vremea asta terminasem și probele scrise la BAC și așteptam să văd dacă am trecut. De trecut, am trecut și am înțeles că trebuie să nu fi citit absolut deloc pentru a nu trece BAC-ul dacă ești la profil filologic.

Apoi au venit înscrierile la facultate și m-am înscris la Litere și la Jurnalism, atât în Craiova, cât și în București. Craiova era back up, în cazul în care nu aș fi intrat la niciuna în B. La Jurnalism în București s-a dat examen. Am luat 6.75 parcă, dar am fost pe lista de așteptare. Notele nu au fost mari, din ce-mi aduc aminte cea mai mare a fost în jur de 8. Subiectele au fost tâmpițele, lucru care mi-a cam dat de gândit: chiar vreau la jurnalism? Voiam la jurnalism pentru că voiam (50% încă vreau) să fiu redactor la o revistă, nu reporter, nu prezentatoare de știri.

În schimb am intrat la Litere în București. Facultatea de Litere e interesantă, dar în sens extins. Nu știu cum altfel să o descriu într-un cuvânt. Poate frustrantă (din cauza uneor materii dubioase). Sunt câteva lucruri care te bulversează la început. De exemplu orarul. Am stat o zi întreagă să-mi dau seama care-i treaba cu liniuțele alea trase, cu alternanța săptămânilor, cu faptul că mai era încă un orar, pentru Facultatea de Limbi Străine, pentru specializarea engleză.
Apoi au început cursurile... și prima săptămână a fost... albă. Adică săptămâna în care descoperi că se fac cursuri în trei clădiri diferite, în locuri diferite din București (la 12:00 aveam curs în punctul X, la 14:00 aveam curs în punctul Y, pauză între cursuri de 10 minute, numai că, pe jos, între cele două clădiri făceam 30 de minute).
Apoi timpul a zburat. Efectiv și practic. Și au venit examenele, unde nu învățasem mai nimic, tocmai pentru că timpul zburase. Cu o medie de 6-8 ore pe zi (puse în mijlocul zilei), era destul de plictisitor să ajungi acasă și să te apuci din nou de învățat. Nu mai pui că unele cursuri se încheiau la 6 seara, iar în semestrul al II-lea la 8 seara.
Spre deosebire de alte facultăți, noi nu aveam nici o zi liberă (cu excepția weekendului) – la filosofie în Craiova aveau vinerea liberă.

Eu am vrut să merg la facultate în București de mult timp, adică era un fel de răspuns standard pe care-l aveam de ani de zile, chiar dacă nu știam exact cu ce se mănâncă (Bucureștiul în principal; mă rog, nu că aș știi acum mare lucru, dar parcă nu mai sunt așa afonă ca anul trecut). Ce-i drept, mai stătusem eu vara în București, ba chiar și iarna, dar perioade destul de scurte.
Bucureștiul a însemnat o schimbare în bine pe mai toate planurile. Probabil că plecarea în București a fost cel mai bun lucru pe care l-am făcut pentru mine, ținând cont că acasă mai tot timpul aveam certuri cu ai mei despre tot ce fac – pentru că nu mi-a plăcut niciodată să dau raportul a ceea ce fac.

În schimb, nu toată lumea a fost entuziasmată de București. Am auzit mulți oameni spunând că li se pare mult prea aglomerat, mult prea poluat, mult prea... Lucru despre care am mai scris de multe ori pe blog în decursul anului trecut. Dar mie mi se pare în regulă, la urma urmei, sunt o persoană singuratică ce are nevoie să-și ia energia din masele de oameni ce mișună fără scopuri 100% precise pe afară.

Singurul minus când pleci departe de casă este că... trebuie să cari mereu bagaje (și să speli vasele singur). Iar eu sunt omul care vine cu 2 geamantane și-un rucsac singură... Bine, am zis că n-o să mai fac asta după ce ultima oară aproape mi-am dat sufletul. :))

Anyways, Litere București, PRO. Cu toate minusurile, B. e capitală și e incomparabil mai bine ca în privincie. Plus că am dat și de niște profesori interesanți, care fac ce fac de plăcere, lucru taaaaare rar în Craiova. Deci ai cu ce în București.


Și dacă îmi mai amintesc alte detalii legate de B. și Litere, mai fac o postare... Sau, dacă aveți întrebări, vă răspund cu tot ce știu. :))


Miku-

a-r-t-ă-? c-u-n-o-a-ș-t-e-r-e-?

Am intrat ieri în două galerii de artă de lângă Universitate. Era prima oară când intram într-o galerie de artă ca să admir tablourile. Muzeele din generală și liceu m-au lăsat rece, dar asta pentru că adolescenții au în general un aer respingător către (școală) evenimentele organizate de școală. Mă rog, nu mă atrăgeau în sensul ăla.
Ideea e că acum aș fi putut sta în fața unui tablou minute în șir. M-aș fi pus pe jos (sau pe un scaun, având în vedere că marmura e rece) și aș fi stat așa, contemplând fiecare detaliu al tabloului și savurând fiecare lucru pe care mi-l aducea în minte.

Apoi a venit întrebarea: de ce resping credincioșii arta (astăzi, mai ales post-modernă)? Știm cu toții răspunsul, dar totuși...
Cunoașterea înseamnă cădere, dar din privința religiei. Adică să cunoști altceva decât pe Dumnezeu, dar care este în același timp tot o parte din creația lui, asta e ceea ce se presupune a fi greșit. Poate că Eva și-a folosit 11% din creier atunci când a mâncat din pomul cunoașterii. Adică a depășit ceea ce îi era dat. Limitele unei pre-credințe. Cunoașterea a ucis-o într-un fel, dar dacă ideea era tocmai asta? dacă Dumnezeu i-a dat de fapt cunoașterea pe care ea o căuta? Ea a vrut să fie egalul lui Dumnezeu și într-un fel a devenit.

Dumnezeu a creat lumea
Eva dă naștere copiilor unei lumi noi
------------------------------------
=>  Eva = creator (într-un procent mai mic, desigur, dar tot creator rămâne)

Dacă religia a înjosit omul în tot acest timp, când de fapt nouă ni s-a dat cunoașterea? Desigur, ar fi fost plictisitor să primim toată cunoașterea așa, fără să lucrăm pentru ea, motiv pentru care ni s-a dat o bucată din întreg. Cea mai importantă, de fapt, aceea de a crea alți oameni. Dar noi în loc să continuăm să descoperim, am închis totul într-o carte și ne-am creeat limite.

Bine, nu știu dacă lui Dumnezeu i-ar conveni să aibă pe cineva egal cu el. Să fim serioși, dacă ați avea un subaltern de ajutat, ați fi fericiți că v-a întrecut? N-ați avea nici-o strângere de inimă? Voi i-ați dat un deget (asta îmi aduce aminte de tabloul Crearea lui Adam de Michelangelo) și el v-a luat cu totul? Acum o să tac. Astea trebuie contemplate, mai ales că nu au nici-un final concret.

-m.