vineri, 22 mai 2015

quercus robur

 totuși, e ceva în măreția copacului acesta atunci când e înfrunzit. să stai și să-l privești, să-ți dai seama că ești gândac la picioarele lui. să-ți dai seama că nu ești nici măcar un fir de praf în univers. să uiți de egoul tău și să vezi în vârful ramurilor lui întreaga existență a lumii. și undeva, nu foarte departe, începi să plutești pe lac, să îți aduci aminte de bucățile din tine care sunt părți ale strămoșilor tăi și-apoi tu, care ești bucată din urmașii tăi; abia apoi apari tu, cel care ești în azi-ul etern, bucata ta, bucată de infinit, bucată infimă.

cimitirul îi stă umbră luminoasă în spate, aș sta pe-o piatră, m-aș întinde și aș pătrunde-n viețile tuturor care-au trăit și au murit înaintea mea. ați murit cu toții și într-o zi o să murim și noi și care-i, totuși, ideea?

Niciun comentariu:

Faceți căutări pe acest blog

Google+ Followers