miercuri, 26 august 2015

hmphmpfuri

hmhmm

don't fill me up
don't fill all my holes

otherwise I shall have no inspiration

vineri, 21 august 2015

în locul tău, eu

în timp ce stau pe holul ăsta larg, cu geamuri mari, se strânge furtuna și aduce un întuneric somnambul.
stă la hotelul vecin, pe balcon, cu o cola lângă ea și învelită bine.
e frig.
și nu că aș vrea sã fiu în locul ei, nici pe departe, dar aș vrea să stau pe balconul meu, cu ceaiul și telefonul meu în brațe. și-apoi să dorm. vreme de toamnă târzie.

miercuri, 19 august 2015

iriși care dorm

în ochii ei stă lumea întreagă, în timp ce privește la stânga față de el și i se reflectă în privire toate luminile pâlpâitoare. orașele se sting, rând pe rând, ochii ei nu i se închid niciodată, universul doarme în mintea ei, în spatele ei, pe gâtul ei sunt buzele lui, mâna ei stă în mâna lui, dar privirea o are departe, nu e aici, nu a fost, n-are cum să fie, iată: se spală mizeria lumii înăuntrul irișilor ei.

marți, 18 august 2015

aterizarea și femeia fără orgasme

vara asta am făcut.
le grand orgasme - wols
vara asta a fost vară. o vară nebună, cretină. vara în care am devenit eu. liberă.

se termină vara, te rog, nu.


ieri m-am certat cu cineva care, se pare, era parte din marea grămadă a șefilor. uite, asta nu-mi place. vine cineva la tine și începe să urle, dar înainte nici nu ți se prezintă, nu-ți spune ce reprezintă, de unde vine, ce face, ce vrea de la tine. dar vine, vine după tine în baie, te scoate afară, urlă și te bruschează. și îți dai seama după atitudinea superioară (și analfabetism, fie vorba între noi) că-ți e șef. unul dintre cei douăzeci. păi e corect așa? să-ți spună că nu faci nimic în condițiile în care te vede că o să leșini dacă mai faci un pas? pentru că ai lucrat 19/24 aproape zi de zi. pentru că ești orgolioasă și încăpățânată și nebună, atât de nebună încât să preferi să-ți distrugi sănătatea decât să renunți la un job. doar pentru că a renunța în fața acestor oameni ar însemna că te-ai dat bătut. joc după regulile mele. și apoi femeia-manager-care-nu-are-nici-în-clin-nici-în-mânecă-cu-PRul vine și urlă că știe că nu-ți place să ți se dea ordine, dar ei nu-i pasă de ceea ce-mi pasă mie. cred că s-ar fi înțeles bine cu ceaușeasca. uite, femeia asta a fost singura persoană de vara asta pentru care nu am putut să nu simt dezgust. pentru că are atitudinea unui om de nimic.


o să-mi fie dor de locul ăsta. de oamenii de-aici.

cumva, se întâmplă ceva cu mine. probabil că se întâmplă explozia despre care vorbeam în săptămânile trecute.

nici de un amărât de post pe blog nu am avut timp. trecuseră 13 zile.

miercuri, 5 august 2015

continuăm cu margasmele

În urmă cu câteva săptămâni mi-am cumpăr o serie de cărți, printre care Însemnări din subterană și Nopți albe.Soțul etern de F.M. Dostoievski. La prima am ridicat din sprânceană. Ăsta nu sună a Dostoievski. Desigur, e el, îl simți în fiecare frază, dar are un alt gust, parcă modern, de parcă romanul ar fi fost scris ieri. Și, spre deosebire de marile romane, pe care doar le-am început cu ceva ani în urmă (am început și Idiotul și Frații Karamazov, dar niciuna nu m-a ținut până la final), am tremurat de plăcere citind fiecare propoziție din cartea asta.
Azi m-am apucat de ce-a dea doua. Am citit un paragraf, l-am notat. Am citit o pagină, am încadrat în mare ideea cu care se deschide romanul, mi-am făcut o imagine de ansamblu. Seamănă puțin cu Însemnări din subterană. Și mi-am dat și eu, în sfârșit, seama de genialitatea omului ăstuia. De atemporalitatea scrisului său. De felul clar, direct în care descrie totul și de felul în care se leagă fiecare detaliu subtil. De artificiile pe care le face.


***


acum că au mai rămas doar trei săptămâni din vară, starea mea de bine a scăzut drastic. de la 90% a ajuns undeva la 10%. acum am chef doar să zac și să analizez ce am făcut și ce e de făcut în continuare. nu am chef de oameni și, cu cât se apropie mai mult cineva de mine, cu atât simt nevoia să distrug acea persoană. adică să o rănesc. sentimental. pentru că nu am chef de nimic. e vina mea, normal, dar prind cumva oameni care nu au nicio vină și-i distrug. și o fac cu o plăcere sadică. și admir și iubesc fiecare secundă în care văd durerea pe fața lor. și ce e mai frumos e că nu fac nimic. efectiv. nu mișc un deget. și totul se întâmplă. de parcă păpușarul din mine are copilot și momentan și-a luat o pauză. e obositor, totuși. pentru că trebuie să fiu atentă. să supraveghez situația. să nu-mi las libertatea să mă cuprindă. trebuie să-mi controlez impulsurile și să mă limitez. pentru că nu am destui bani cât să-mi permit libertatea. cât să-mi permit ca după ce fac absolut tot ce simt să plec cât mai departe și să uit de tot și să dispar și să uite toți de mine.
și mă întorc mereu, doar că privesc lumea din colțul cel mai întunecat. și e liniște aici.

aseară am fost chiar fericită. am avut în fârșit un moment de control asupra minții mele. însă mai e vorba și de altceva, dacă nu chiar cel mai important factor: plictiseala. evenimentele sunt monotone, repetitive, enervant de ciclice, iar oamenii clișeici. nu apare nimic nou, nu mă impresionează nimic și mă plafonez. cât am rezistat la mare? o lună? o lună fără să mă plictisesc. în bucurești m-a ținut entuziasmul timp de un an, dar de-acum cred că oriunde voi merge mă voi plictisi după aproximativ o lună. de-acum mă cunosc.

asta e, mă cunosc. în momentul ăsta, ziua asta, pot spune că mă cunosc. desigur, o să mă schimb, poate chiar peste o oră, dar acumacum sunt eu și-mi place ce sunt și, iată, de câteva luni nu mai pot spune aș vrea să fiu X/Y/Z. sunt eu, mi-am dat afară tot ce m-a făcut să fremăt în anii trecuți. am ieșit la suprafață și acum știu direcția în care trebuie să merg pentru că îmi place de mine mai mult decât oricine altcineva. eu sunt centrul universului meu. un fel de lumină din lumină, dumnezeu din dumnezeu.


nu-mi e dor de bucurești. am stat mai mult timp pe fb azi și m-am uitat la niște fotografii. mi-am adus aminte de mizerie, de prefăcătorie și oameni cretini. doamna D. îmi spunea să plec din țară. cu prima ocazie serioasă, plec. plec într-un loc liniștit, care să aibă oameni cu respect pentru sinele propriu și pentru sinele înconjurător. poate prin țările nordice. poate în japonia. sau poate o să merg, poate, poate, cândva, cât sunt încă tânără, în new york. aș iubi un an de agitație newyorkeză. aș avea orgasme de atâta fericire că sunt acolo în fiecare moment al zilei.



p.s. ieri am purtat la serviciu ruj mov, bocanci și pălărie charlie chaplin. mișto reacțiile oamenilor. cât dor îmi era de mine!
p.s.' sunt mai bine ca niciodată, dar în același timp simt că lipsește ceva. de data asta chiar nu știu ce. nu am nici cea mai vagă idee. mai știu și că ceva se va întâmpla curând. nu știuștiu, ci doar îmi doresc atât de mult să se întâmple ceva nou încât universul va primi energia mea și o va trimite înapoi sub formă realizabilă. știți The Secret.

luni, 3 august 2015

hmpf. margasme

și-mi place ca, în zilele în care lucrez, să beau cafeaua la 7:00. e un feeling mișto la ora asta, pe terasa asta. zilele în care e înnorat sunt geniale. apocaliptico-extatice. răcoarea pe care o dă marea e cel mai mișto lucru pe care-l poți simți la mare. desigur, sunt subiectivă.
e ceva care mă ține aici, deși atunci când lucrez mai multe zile consecutive de dimineața până noaptea mă simt ca în sesiune – cu somn de maxim 4h/noapte și câțiva litri de cafea.
cred că e vara "de vină". și e și marea. e sentimentul de a vedea marea dimineața devreme, înainte de răsărit. și faptul că observ atâtea lucruri noi lucrând cu atâtea tipuri de persoane. cei mai mulți oameni sunt chill, își strâng frumos farfuriile, zâmbesc și mulțumesc și asta mă face și pe mine să zâmbesc și trec brusc într-o stare tâmpită în care zâmbesc fără să-mi dau seama. și sunt și oameni care aruncă cu mâncare în stânga și în dreapta și au un fel de tristețe urâtă, rea în ei. mă enervez când arunc farfurii întregi cu mâncare.

nu pot să înțeleg două lucruri:
1. cum poți să îți iei 5 farfurii cu mâncare (e bufet suedez la micul dejun), să iei câte o gură din fiecare, apoi să pleci și să le lași așa. evident că mâncarea este aruncată, deci le râzi în față tuturor oamenilor care abia au bani de o pâine. a, awta cu pâinea. sunt zeci de oameni care își iau multe chifle și nici nu se ating de ele. evident, chiflele trebuie aruncate. asta mă enervează. mă enervează să arunc pâinea când știu că alții nu au ce să mănânce.

2. oare de ce te-ai trezi în vacanță să vii la ora 6:45 la micul dejun, când restaurantul nici nu e deschis oficial? e vacanță. concediu. 6:45.


oameni cretini.



și este ceva, ceva ce-mi place foarte mult, dar nu știu exact ce, și nici nu vreau să numesc încă. e mișto. chiar și cu oboseală și stres. chiar și cu toate complexele de șefie ale oamenilor. chiar și cu gloata de clienți extramatinali.
și suntem deja în august. când a trecut, fraților, tot timpul ăsta? cum de s-au întâmplat atâtea?
chiar se întâmplă multe. dubios de multe. e numai bine. nu am timp să mă plictisesc.

 sunt extrem de neîndemânatică. și nu sunt bună la calcule.

Depeche Mode - Enjoy the Silence


sunt multe stele căzătoare. e foarte tare. cerul e foarte tare. să stai noaptea pe acoperișul unei vile cu două etaje și să te uiți la cer. asta și cafeaua lângă mare, dimineața. o să-mi fie dor.

sâmbătă, 1 august 2015

felul în care ne așteptăm să

reacționez ciudat în ultimul timp. mă mișc foarte lent, sparg numeroase obiecte, vorbesc alandala despre orice cu aproape oricine. un fel de miserupism cu iz de vară.
și fac chestii pe care...
ei bine, nu. nimic nu-mi pare nou. trăiesc într-un fel de deja-vu în care se întâmplă chestii pe care ori le-am scris, ori le-am gândit cu ceva timp în urmă.

și e plictisitor așa, de-asta mă mișc și lent. nu e nimic nou.
poate doar aptul că o să lucrez 16h/zi timp de 3 zile la rând. atâta tot.

trips may be with you, screamers.

Faceți căutări pe acest blog

Google+ Followers