duminică, 28 iunie 2015

Între a face ceva și a jeli ceva. Nimicurile

În timp ce urmăream finalul episodului 17 din primul sezon al serialului Gilmore Girls mi-a venit ceva în minte. Mă gândesc acum că tot ceea ce facem de-a lungul vieții se împarte între a face și a jeli.
Mai întâi ne bucurăm că facem ceva, apoi devenim triști pentru că se termină, apoi începem altceva, apoi jelim din nou terminarea acelui ceva. Desigur, vorbesc aici de evenimentele mai importante, cele pe care le reținem și despre care ne amintim din când în când.
Și punctele astea de facere și jelanie sunt încadrate de nimicuri. Și atât. Asta să fie toată viața noastră? Atâta tot? Fac ceva, mă bucur, mă întristez.


Eu nu sunt înclinată către umanitate. Nu îmi place să stau mult timp în preajma oamenilor, am nevoie de foarte puține persoane apropiate. E mai dubios sentimentul, oricum, pentru că în același timp simt nevoia de mulți oameni, dar de cele mai multe ori îmi dau seama că e mai mult iluzorie dorința asta de a avea zeci de oameni în jur. E un fel de paradox al zodiei gemenilor.

Și e ciudat când un singur lucru, un singur eveniment îți lasă o stare de euforie pentru multe zile după.

Și ce se întâmplă când știi anumite lucruri care nu sunt raționale? Am citit azi un articol al unui psiholog în care spunea că instinctul îi dictează în primă instanță rațiunii.

Am putea să plutim continuu fără să ne plictisim? Ne plictisim și de prea mult bine și ne automutilăm doar pentru a scăpa dintr-o anumită stare de repaos răufăctor?

E melodia asta Habits care are un vers de genul wanna stay high all the time to get you off my mind. Desigur, se referă la o perssoană prin acel you, dar aș adapta acest you și l-aș considera un anume eu (cu sensul de sine), ceea ce nu e neapărat rău în noi, dar ceea ce nu este atât de dezvoltat încât să păstreze starea de euforie pentru mai mult timp. Ar putea fi chiar faptul că ne îmbătrânește corpul, că intelectul slăbește, că mergem trași de ceva, nu știm încă ce, spre ceea ce este numit moarte.

Îi povesteam ieri lui M. de faptul că un unchi a murit de cancer în familie în urmă cu câțiva ani, iar acum am aflat că o mătușă are cancer și că, probabil, există această posibilitate destul de mare să aflu și eu într-o zi, poate nu peste mult timp (haha, de parcă o viață de om ar însemna mult timp), că am cancer. Ar fi doar o materializare a tuturor gândurilor și obsesiilor mele din ultimii ani. Și M. se uita la mine cum povestesc (ca o cretină) cu zâmbetul pe buze. Nu mai pot să privesc moartea cum o priveam până acum. Nu mă mai pot teme decât de durerea care o precede, moartea în sine e o curiozitate prea mare și curiozitățile au primat întotdeauna la mine.


Gee, gata pentru azi.

Niciun comentariu:

Faceți căutări pe acest blog

Google+ Followers