LENACOS - o migrare necesară

Era necesară o mutare. Scream and Go a fost blogul liceului și al facultății. Între 2011 și 2017 au fost șase ani în care am postat mai mult sau mai puțin despre diverse idei cotidiene. Cu toate astea, pentru a putea continua, aveam nevoie de o schimbare mare. O casă nouă, cu o fundație nouă, unde să simți varul proaspăt și curățenia absolută. Scream and Go a fost despre adolescență, răbufnire, schimbare. Lenacos, noul blog, se îndreaptă spre acceptare, înțelegere și conștientizarea maturizării. 

Vă aștept cu drag pe

LENACOS!

londonării, love at first sight

Am mai găsit câteva chestii drăguțe în magazinul cu londonării. În primul rând, o ramă foto în formă de chitară cu care a fost dragoste la prima vedere și care va atârna frumos ori în hol, ori pe undeva prin cameră/bucătărie, iar în al doilea rând un ceas minuscul pe care nu vi-l pot arăta pentru că l-am luat cadou și e riscul să fie văzut de persoana în cauză. Wait for it, honey!
Chestia e că acolo au o mulțime de lucruri adorabilicioase pe care le vreau și multe dintre ele (dacă vor mai fi) sigur vor ajunge pe undeva prin bucătărie și cameră când le va veni timpul. În fine, până atunci o să cumpăr doar dragoștile astea la prima vedere. ^.^

M.

oamenii nasc ziduri

Vreau să știu ce te apasă, spune-mi tot sau nu-ți mai pasă?  – ALTERNOSFERA

Zidurile nasc ziduri. Nebunia naște nebuni. Oamenii nasc oameni. Dacă zidurile și nebunia aparțin oamenilor, oamenii sunt niște ziduri nebune.

M-am apucat să scriu ceva, nu știu prea clar ce. Am tot avut idei în ultimul timp, dar am zis că nu are rost să mă apuc iarăși să scriu. Am lăsat vreo 15 proiecte în paragină după a 10-a pagină (10 e un nr. magic la mine=))). De data asta pare a fi ceva mai apropiat stlului meu. Sper să trec de a 10-a pagină. Chestia e că nu mai pot să scriu mult. Mă epuizează, apoi, când recitesc, mi se pare totul o porcărie și șterg. N-aș zice că-s perfecționistă, dar aici...

M.

formyredsmile

thanks for being you, Red

la începuturi, o târfă masculină

Trec printr-o perioadă melodramatică în care rememorez trecutul care mi se pare a fi acum foarte bun, evident, în sensul acela eronat în care atunci când ești într-o situație mai nașpa te gândești "unde s-au dus vremurile bune?".
Mă uitam peste primele mele postări pe acest blog și am găsit prima proză diferită pe care am scris-o. Eram atât de mândră de ea...

with fucking love,

miku

moarte, moarte, moarte

Dacă aș muri azi, știu niște persoane care mi-ar duce dorul. Nu pot anticipa în ce fel, nu-mi dau seama dacă ar memora moartea mea ca pe un semn de întrebare. Nu știu pentru cât timp s-ar mai gândi la mine. Poate și-ar mai aduce aminte în răstimpuri, atunci când ar întâlni ceva care mie îmi place.
Vineri citeam la seminarul de Literatură română din "Călătoria Maicii Domnului în Iad". Nu știu în care dintre locurile din Iad aș putea fi încadrată eu, dat fiind tot ce încalc zi de zi.
Am citit o parte din "Metamorfoza" de Kafka. Oare unde au fost cărțile astea până acum, de ce nu mi le-a recomandat nimeni? Am citit și "Moartea lui Ivan Ilici", de Tolstoi.
Murim în fiecare secundă și nici nu vrem să ne imaginăm asta. Atunci când respirăm pentru ultima oară, poate doar atunci există șansa să realizăm că ne-am trăit viața în funcție de alții și n-am făcut nimic pentru noi.

M.

to -

în momentul ăsta mă simt ca un jurnalist din ăla obsedat care tocmai a avut o revelație. Red. ai încurcat-o. acum să vezi!

M.

...e dor lu' Miku

Continuând vorbirea despre mine la persoana a III-a...

Lu' Miku îi e dor de nopțile alea reci de iarnă în care stătea la biroul ei, cu geamul deschis, cu zăpada intrând în cameră, cu laptopul mai mai să explodeze de atâta timp pornit, dar mai ales de momentele de pauză, în care privea în gol la evantaiul de 2 metrii primit de ziua ei, lui Miku îi e doar chiar și de cretinismul lui cap de porc, îi e dor de S., mai ales de S. Lui Miku îi e dor de vinul roșu, atât de roșu încât uneori își imagina că bea sânge, lui Miku îi e dor de berea aia amară pe care se chinuia să o bea până la capăt ca să aibă cât mai multă inspirație. Lui Miku îi e dor de poeziile fără sens, de inspirația fără rezultat, de Ville și de Tommy, de nopțile fără somn. De Red. De filme tâmpite. De role, de role, de role. De M. Miku n-a mai vorbit cu M. de două săptămâni, de o eternitate. Lui Miku îi e dor de liniștea asurzitoare în care stătea mai tot timpul. Lui Miku îi e dor de jurnalul păun de la Red. Miku e o nostalgică înnăscută, dar acum trebuie să scrie vreo două comentarii și să citească un roman. Urați-i lui Miku succes, că n-o să doarmă la noapte...

M.

michelangelo în cotidian

Mie îmi place foarte mult tabloul Crearea lui Adam al lui Michelangelo și am câteva fotografii făcute de mine menite să copieze oarecum conceptul de atingere/creare/început. Buuuun. 

Merg eu azi să scot la un centru foto niște poze. Mă întrebă doamna de vârsta a doua: "asta e fotografie?" Îi zic simplu, da. Mă gândesc așa: asta e un fel de lipsă de cultură. Tabloul ăsta e preferatul meu de când aveam vreo 13 ani, l-am văzut într-un serial T.V., mi-a plăcut, am căutat detalii despre el. Mă mai gândesc și că dacă madam' vânzătoare de vârsta a doua ar fi avut o oarecare cultură, n-ar mai fi întrebat de fotografia mea. Trec în fiecare zi pe lângă acel centru foto, ea nu face nimic altceva în afară de a printa poze și a sta pe scaun...

M.

cum pierd eu timpul

Am început să pierd timpul în multe feluri. În primul rând făcând patul. Mi se pare o mare porcărie să-ți faci patul în fiecare dimineață, pentru ca seara să distrugi tot ce ai făcut dimineața. Sunt 10 minute pierdute degeaba. Efort dat pe nimic, timp dat pentru niște porcării. Evident, sunt costrânsă de situație, că eu nu îmi făceam patul decât în situații exemplare, cam o dată la câteva luni, când mă apuca pe mine curățenia din lipsă de ocupație.

Apoi, pierd timpul visând cu ochii deschiși la chestii care înainte erau la ordinea zilei. Azi la primă oră visam la un frigider plin de cutii de bere. Vedeam vreo douăzeci de doze în frigider, mai jos niște doze de cola, iar în congelator multă înghețată. Cam astea sunt lucrurile pe care mi le doresc acum, nu de alta visez eu la cai verzi pe pereți. Salivez după o bere de vreo lună, dar îmi e prea greu să merg în Auchan să cumpăr – de la buticurile astea din colțu’ blocului nu cumpăr.

Ceva mai târziu am pierdut timpul așteptându-i pe alții să își facă businessu’, pentru ca la 11 seara/noaptea să mă apuc și eu de tradus niște mutanți la engleză și să citesc The Canteburry Tales. Îmi cam vine să plâng de nervi, dar știți cum se zice, taci, înghiți, până ce răbufnești și-ți iei lumea în cap. Nu sunt departe. În condițiile astea, deja mă văd căutându-mi altă facultate. Sau nici-o facultate și un loc de muncă. Sau înnebunind.

Oricum ar fi, cretinul meu optimism plutește în aer.

M.

one night stand

M-a cam... trăsnit ceva. De astă vară de când am avut o ofertă în stare prematură de a juca într-un serial (dar nu am putut merge că deh, bacul...), m-a cam lovit o idee. Între timp lunile au trecut, n-am mai băgat-o în seamă. Acum s-a întors și mă cam... gâdilă/omoară/disperă. E oarecum cam... penibil, chiar și gândul, dar știu că trebuie să fac asta. Adică a fost oarecum o chestie care m-a mai bântuit și cu ani în urmă, dar atunci n-am băgat-o deloc în seamă, dar pentru care acum aș renunța la multe ca să o obțin (zic multe, nu orice).
Uneori mă obsedează anumite idei până când le pun în practică. De data asta ar fi mai greu, mult mai greu, în mare parte imposibil. Numai că... vreau și e pe bune, nu e doar un moft. E ca...  atunci când găsesc o bluză/rochie la H&M care îmi place mult - o iau chiar dacă asta înseamnă să renunț la banii de orice pentru o lună. O.K., nu mai lungesc treaba că tre' să plec la București. De data asta vreau să joc într-un film/serial sau teatru. Un fel de one-night-stand în lumea cinematografică.

M.

13 all over again

I didn't like 13 when I had 13 for real. I was in the 7th grade and my generation had some national tests and in the second semester of the school year I took a 6 which upset all my family. Of course, it didn't bother me that much back then, but you all know how stupid parents can be just because they want no kid to be better than their own. Anyways, 13 was the age when I also started to write, had my very first "love" relationship, started to think with my own head for real (that was because at that moment, considering my parent's desires, I started to lie to them to get what I want; quick ask for parents: would't it be better to try understand your kid, not try to force him to do things he doesn't like? because, you know, it's a natural thing in human mental to hide things we do, if others don't agree)

Anyways, last night I dreamed I was 13 again, but only at the age, because I was actually still at University. I was looking just like now, you know, bangs, childish but dark style & stuff. I was at some sort of party and I was chatting with two girls and two guys. As in dreams, I was quicky sent to another plan, where those I was just talking to were somewhere in the other part of the room, and I was sitting on the floor and right in my face a tall&blonde&blue eyes guy hugged me. I was like: who the heck are you? O_O Someone walked nearby and asked me: "hey, how old are you?" and I answered "13" - that's why I say it was kinda weird, 'cuz I was looking like now, but I was having 13. However, that blonde&blue eyes guy watched me as I was starring to him, çause I was trying to figure out who he is. It was like I knew him and I even liked or loved him (in the limits of a dream) but I did not know him.

Okay, now, analising the dream, I can say the fact that I was looking like now but I was 13 might come from the other fact that people in real life tell me that I look very very young/small. You'd say about the tall&blonde&blue eyes guy it's my type, but in real life it's quite the opposite. What comes next in the dream... this is tabu.

M.

fortune cookie

Dimineața am obiceiul de a bântui pe net prin câteva locații anume. Azi m-am trezit cu o oră mai devreme și am avut timp destul cât să iau la bani mărunți e-mailul, horoscoapele, FB & Blogger.
De vreo două luni îmi citesc la câteva zile (după ce am avut o perioadă în care citeam zilnic) Fortune Cookie de pe FB. E destul de amuzantă ideea, plus că mereu mi-am dorit să iau acel tip de prăjiturele chinezești cu răvaș în interior.
Citatele sunt toate absolut pozitive, iar cel de astăzi este un fel de clasic numai bun în condițiile de față.

M.

tripozi or smtn

Vă aduceti aminte de filmul "Războiul lumilor" cu Tom Cruise? Cică în Galați, apropo de cutremurele astea foarte numeroase din ultimul timp, ar fi un fenomen ciudat, iar ăștia din România au chemat specialiști străini care au decis că e un fenomen unic în lume – nu s-a mai întâmplat până acum. Yoyoyo, dac-or fi tripozi nebuni ca-n film? Sper să fie o moarte rapidă! O_O

M.

i was big when i was little

în centru, vorbind, prof. dr. Florea Firan

În seara aceasta, la restaurantul Epoca, a avut loc decernarea premiilor literare Scrisul Românesc, printre o serie de evenimente ce marchează 85 de ani de la întemeierea revistei Scrisul Românesc și 10 ani de serie nouă.
În același timp, profesorul dr. Florea Firan și-a sărbătorit cea de-a 80-a aniverstare.
În cadrul festivității am primit premiul "Prima verba" Al. Macedonski pentru debut în volum de proză cu romanul "Atracție".
(îmi cer scuze pentru calitatea execrabilă a pozelor, aparatul meu e atât de prost că mai am puțin și mă apuc să-i fac pomană)

premiul a constat în diplomă, nr. actual al rev.
Scrisul Românesc, trei cărți marca Scrisul Românesc
și un buchet de flori - ce-i drept, florile m-au
entuziasmat cel mai tare :)

- Elena

pudibond

Secolul al XXI-lea e oricum, numai pudic nu. Fie că citești un ziar (acum, nu mă luați cu România Literară, că știți și voi la ce mă refer), fie că te uiți la T.V., fie că deschizi facebook sau o pagină de internet, e imposibil să nu vezi un cur, două țâțe, alături de alte părți intime care se vor a fi acoperite de chiloți și sutiene ori transparente, ori aproape invizbile. Am găsit în dulap o revistă veche Popcorn. Pe una dintre pagini, o grămadă de reclame la nu-știu-ce filmulețe/jocuri porno, revista Popcorn fiind o revistă pentru adolescenți care scria despre muzicieni, actori, filme, uneori și despre cărți sau autori.
De când am fost la mare anul ăsta am observat un lucru: eu nu mai sunt pudică. Pur și simplu nu mă mai simt de parcă țâțele mele, sau curul, sau fluffy-ul ar mai conta. Cui îi mai pasă de încă una? Pe de altă parte, nici nu e vorba despre asta.
În urmă cu 5 ani îmi era greu să mă dezbrac/schimb de față cu cineva. Pur și simplu mi se părea... intim, de parcă privirile celor din jur ar fi profanat ceva. Poate că eram eu mică și de-aia. Sau poate nu, adică soră-mea încă e pudică și e mult mai mare ca mine. Sau poate sunt eu cea căreia îi lipsește o doagă pentru că aș crede că în viață e bine să treci prin multe. Mă rog. Cumva, e ciudată senzația că nu-mi mai pasă. Adică, frate, nu sunt nesimțită. Cred că sunt într-o perioadă edenică. Ceva de testare. Tatonez un teritoriu nou. În același timp și lucrurile și evenimentele la care particip mă schimbă. Câți oameni sunt pe Terra în acest moment? Mai contează? Eu sunt eu, cui îi pasă că merg pe stradă dezbrăcată? De fapt, mie nu îmi pasă. Cu toate astea, n-o să merg pe stradă dezbrăcată. Iar asta îmi aduce aminte de Nymphette, care nu-și lua chiloți și mai băga în morți câte un handicapat.

Voiam să scriu ceva în gen demult, de-acum două luni, de când am fost la mare, dar am lăsa totul baltă. Azi am văzut cum a fost internetul împânzit de cât de dezbrăcată apare Miley Cyrus în show-uri și că Selena Gomez nu mai are voie să cânte în Turcia (parcă) pentru că susține relațiile dintre homosexuali. Vorbind de asta, nu sunt bărbații ipocriți? Le place să urmărească două femei sărutându-se, dar nici morți să vadă doi bărbați făcând același lucru.
Revenind la pudism, citisem pe blogul unei persoane pe care o admir (probabil o să citești asta, îmi dai voie să te menționez?) că a fost la mare și într-un moment mai plin de freedom (într-o noapte) și-a dat jos tricoul și a intrat în mare goală. Uite, chestia asta mi se pare foarte tare. Îmi aduce aminte de versul ăla din "Perfect fără tine" de la Vama care mi-a rămas în minte: "dansai prin Vamă goală".

Și zic așa, că am vorbit cu Ramona și parcă mi-a revenit pofta de viață. Abia aștept evenimentele de carte care urmează. Îmi pare rău că n-am ajuns la Vineri 13, dar... toată viața înainte, nu?

M.

ce naiba are noaptea în aer?!

Eu o iau razna (a câta oară e când spun asta?!). Ziua sunt atât de calmă și plictisită și n-aș face nimic, nici măcar poftă de un pahar de ceva nu am, iar noaptea... noaptea mă apucă depresia și nu pot să dorm și mă gândesc doar la un viitor scindat care nu se va întâmpla niciodată, pentru că pur și simplu știu că va fii bine – de ce? ceea ce contează în societate se întâmplă ziua. Ca și când lumina zilei pune o pată albă pe creier, întunericul nopții o dă la o parte și devin altcineva.
Și ajung mereu mereu mereu la afirmația lui Hamlet, "conștiința face din noi toți niște lași".

M.

despre BAC și alte chestii

Week-endul trecut, la țară, am vorbit cu o tipă (iubita fratelui miresei) originară dintr-un sat de lângă Craiova. Printre altele, m-a întrebat dacă am luat BAC-ul (asta după ce și ea, ca și restul celor prezenți, a căscat gura la "fata care are 19 ani si arată ca una de 13") și ce o să fac în continuare. Ea e într-a 11-a și îi e teamă de examen.

O.K., din experiența mea, dragi copii care aveți 18-19 ani, indiferent de cum arătați, dacă aveți 3 boabe de creier în cap și puțină atenție distributivă, vă asigur eu că luați BAC-ul. Vorbesc de filologi. Nu știu cum e la mate-info, nu știu cum e la științe sau alte profiluri existente. BAC-ul e simplu. Eu m-am stresat tot anul pentru ceva ce puteam face într-o lună. O.K., am luat 7 și ceva (au trecut doar 2 luni si deja nu știu cât am luat la BAC) la istorie, 8 si ceva la logică și 9.6 (asta era nota cea mare, am reținut-o:]) la română. Singura materie la care am citit de mai multe ori a fost româna. Ce-i drept, mi-a picat Bacovia și știam câteva versuri din poezie, pe care apoi le-am comentat. La istorie n-am putut să învăț. Adică să tocesc. Pe cuvânt că am încercat, dar ce toceam seara, dimineața uitam, ca în povestea cu mănăstirea meșterului Manole. Cum eu n-aveam pe cine să-mi zidesc în creier, am renunțat. La logică... la logică puteam să iau 10, nu știu nici acum de ce am luat doar 8. Cred că n-am trecut totul pe lucrare de pe ciornă. Cred. Habar n-am. Oricum, care e finalitatea? Am intrat la toate facultățile unde am aplicat cu media generală de 8.6. Așa că nu vă mai faceți atâtea probleme. Dacă ești atent la lucrare (adică să fiți atenți, nu ca mine), puteți lua lejer note mari. În plus, BAC-ul e o prostie. Ce rost are să tociți ~40 de comentarii? Faceți-vă o schemă pentru fiecare roman/nuvelă/poezie și gata.

O altă discuție cu tipa de la țară a fost următoarea:

Ea a spus că nu îi place Bucureștiul (după ce a aflat că eu o să merg la fac. acolo), că e prea aglomerat, că e nu-știu-cum blablabla. Apoi, că și Craiova i se pare la fel.

Apoi eu am aruncat bomba și am zis că n-am de gând să rămân în București, ci să mă plimb așa, prin marile metropole ale lumii. Sigur m-a crezut nebună, dar nebunia mea, comparată cu închiderea ei către lume...

Să fim serioși, avem doar o viață, de ce am alege sa ne-o petrecem acolo unde ne-am născut? Mai ales că ea stă într-un sat...

Pe de altă parte, are dreptate tipa. Uneori ai nevoie de liniște. Și eu am nevoie de liniște. Pentru asta sunt bune satele. Dar nu mai mult de o saptămână...

- M.

oameni

Oamenii sunt de tot felul. Eu sunt o fire sociabilă, dar de la un timp mi s-a cam luat de socializat cu persoane cu care nu am nimic în comun. Prostii, de fapt nu am mai vorbit demult nici cu cei cu care am chestii în comun. Oricum, cred că am trecut de panica venirii toamnei și mi-am găsit alte panici: facultatea, chiria, un posibil job. În plus, VREAU vreau vreau să merg la un concert Vama. Din România, dacă ar fi să aleg o persoană cu care să stau o oră de vorbă, l-aș alege pe Tudor Chirilă. Omul ăsta mi se pare fascinant.

Vreau să merg la un concert Vama.

M.

un șoarece mort pe holul care duce spre camera pe jumătate dărâmată

În weekendul ăsta aglomerat de o cununie civilă și de petrecerea de nuntă a lu' văru-meo pentru cei de la țară, la care am făcut pe organizatoarea de evenimente și am aranjat o grămadă de elemente de decor (mereu m-a tentat ideea de a fi organizator de evenimente, am profitat de ocazie) m-am gândit cum nu se putea mai mult la moarte și la ceea ce rămâne în urma noastră.
Bunica, dacă vă amintiți, a murit acum câteva luni. În curtea casei ei au crescut bălării, iar vița de vie s-a întins în zeci de ghiare verzi. Ce au făcut ei, cei care au locuit acolo toată viața?
Mereu am cotrobăit prin casele vechi (nu mai am nici un/o bunic/ă) în căutare de amintiri ale vieții care a fost trăită acolo. Rareori am găsit fotografii vechi, alb-negru, șterse. Am făcut același lucru și cu casa bunicii de aici, sperând că voi găsi ceva care o făcea specială. Ceva din viața ei. O filă de jurnal, o fotografie cu un mesaj, un ziar care să păstreze vreo amintire frumoasă legată de ea, dar tot ce a lăsat în urmă e o casă aproape dărâmată.
Cred că bunica a avut o viață simplă, precum a unui țăran autentic. A muncit toată viața ei, a crescut cinci copii, a creat un neam extrem de numeros, dar ea, ca femeie, ea ce a fost?
E prea târziu pentru un răspuns. Când trăia, am întrebat-o (după ce am auzit-o pe una dintre fiicele ei vorbind despre asta), cum a fost cu concursul de miss (ceva gen) pe care l-a câștigat la 18 ani. A spus că nu-și mai aduce aminte.
Cred că asta înseamnă să trăiești ca și o adiere de vânt. Poate că pe moment aduce plăcere, dar cine își mai aduce aminte de toate adierile, comparativ cu uraganele la care a fost martor?

M.