miercuri, 5 august 2015

continuăm cu margasmele

În urmă cu câteva săptămâni mi-am cumpăr o serie de cărți, printre care Însemnări din subterană și Nopți albe.Soțul etern de F.M. Dostoievski. La prima am ridicat din sprânceană. Ăsta nu sună a Dostoievski. Desigur, e el, îl simți în fiecare frază, dar are un alt gust, parcă modern, de parcă romanul ar fi fost scris ieri. Și, spre deosebire de marile romane, pe care doar le-am început cu ceva ani în urmă (am început și Idiotul și Frații Karamazov, dar niciuna nu m-a ținut până la final), am tremurat de plăcere citind fiecare propoziție din cartea asta.
Azi m-am apucat de ce-a dea doua. Am citit un paragraf, l-am notat. Am citit o pagină, am încadrat în mare ideea cu care se deschide romanul, mi-am făcut o imagine de ansamblu. Seamănă puțin cu Însemnări din subterană. Și mi-am dat și eu, în sfârșit, seama de genialitatea omului ăstuia. De atemporalitatea scrisului său. De felul clar, direct în care descrie totul și de felul în care se leagă fiecare detaliu subtil. De artificiile pe care le face.


***


acum că au mai rămas doar trei săptămâni din vară, starea mea de bine a scăzut drastic. de la 90% a ajuns undeva la 10%. acum am chef doar să zac și să analizez ce am făcut și ce e de făcut în continuare. nu am chef de oameni și, cu cât se apropie mai mult cineva de mine, cu atât simt nevoia să distrug acea persoană. adică să o rănesc. sentimental. pentru că nu am chef de nimic. e vina mea, normal, dar prind cumva oameni care nu au nicio vină și-i distrug. și o fac cu o plăcere sadică. și admir și iubesc fiecare secundă în care văd durerea pe fața lor. și ce e mai frumos e că nu fac nimic. efectiv. nu mișc un deget. și totul se întâmplă. de parcă păpușarul din mine are copilot și momentan și-a luat o pauză. e obositor, totuși. pentru că trebuie să fiu atentă. să supraveghez situația. să nu-mi las libertatea să mă cuprindă. trebuie să-mi controlez impulsurile și să mă limitez. pentru că nu am destui bani cât să-mi permit libertatea. cât să-mi permit ca după ce fac absolut tot ce simt să plec cât mai departe și să uit de tot și să dispar și să uite toți de mine.
și mă întorc mereu, doar că privesc lumea din colțul cel mai întunecat. și e liniște aici.

aseară am fost chiar fericită. am avut în fârșit un moment de control asupra minții mele. însă mai e vorba și de altceva, dacă nu chiar cel mai important factor: plictiseala. evenimentele sunt monotone, repetitive, enervant de ciclice, iar oamenii clișeici. nu apare nimic nou, nu mă impresionează nimic și mă plafonez. cât am rezistat la mare? o lună? o lună fără să mă plictisesc. în bucurești m-a ținut entuziasmul timp de un an, dar de-acum cred că oriunde voi merge mă voi plictisi după aproximativ o lună. de-acum mă cunosc.

asta e, mă cunosc. în momentul ăsta, ziua asta, pot spune că mă cunosc. desigur, o să mă schimb, poate chiar peste o oră, dar acumacum sunt eu și-mi place ce sunt și, iată, de câteva luni nu mai pot spune aș vrea să fiu X/Y/Z. sunt eu, mi-am dat afară tot ce m-a făcut să fremăt în anii trecuți. am ieșit la suprafață și acum știu direcția în care trebuie să merg pentru că îmi place de mine mai mult decât oricine altcineva. eu sunt centrul universului meu. un fel de lumină din lumină, dumnezeu din dumnezeu.


nu-mi e dor de bucurești. am stat mai mult timp pe fb azi și m-am uitat la niște fotografii. mi-am adus aminte de mizerie, de prefăcătorie și oameni cretini. doamna D. îmi spunea să plec din țară. cu prima ocazie serioasă, plec. plec într-un loc liniștit, care să aibă oameni cu respect pentru sinele propriu și pentru sinele înconjurător. poate prin țările nordice. poate în japonia. sau poate o să merg, poate, poate, cândva, cât sunt încă tânără, în new york. aș iubi un an de agitație newyorkeză. aș avea orgasme de atâta fericire că sunt acolo în fiecare moment al zilei.



p.s. ieri am purtat la serviciu ruj mov, bocanci și pălărie charlie chaplin. mișto reacțiile oamenilor. cât dor îmi era de mine!
p.s.' sunt mai bine ca niciodată, dar în același timp simt că lipsește ceva. de data asta chiar nu știu ce. nu am nici cea mai vagă idee. mai știu și că ceva se va întâmpla curând. nu știuștiu, ci doar îmi doresc atât de mult să se întâmple ceva nou încât universul va primi energia mea și o va trimite înapoi sub formă realizabilă. știți The Secret.

Niciun comentariu:

Faceți căutări pe acest blog

Google+ Followers