miercuri, 27 ianuarie 2016

annabel(l) lee, dragoștile tale

Anul trecut, fiind la lansarea volumului "Poezii" al lui Cărtărescu de la Humanitas Cișmigiu, l-am ascultat citind poemul său iarna cu tine. Îmi suna cunoscut numele Annabell Lee (recitați cuvântul în minte, anabeli, cu accent pe i – [ana, belle]), citisem poemul lui Poe, dar nu și parcă nu, nu, trebuie să fi fost din altă parte, ca dintr-un basm de pe vremea când nici nu știam că acele cuvinte înșirate somptuos de tatăl meu înainte de somn erau basme. În mintea mea aveam niște conexiuni neclare cu vreun cine știe ce univers paralel, viață anterioară etc și acum, recitind poemul lui Poe, Annabel Lee.

 – a.n.a.b.e.l.(l.)i.l.e.e.



Annabel Lee 
de E. A. Poe
traducere Nicu Porsenna  

De mult, de demult, pe-ai Timpului paşi,
Într-un ţinut de miază-zi,
O fată trăia, c-un nume gingaş:
Cu numele Annabel Lee.
Şi ea trăia c-un gând, un singur gând:
Să-mi fie dragă şi drag să-i pot fi.

Eram un copil şi ea o copilă,
În cel ţinut de miază-zi:
Dar ne iubeam cu-o iubire mai mult ca iubirea -
Eu şi cu-a mea Annabel Lee;
Iubire pe care cheruvii din ceruri
Nu-ncetau a ne-o jindui.

Şi iată dar tâlcul pentru care de mult,
În cel ţinut de miază-zi,
Un vânt suflă rece din nori, şi răci
Pe dulcea mea Annabel Lee.
Un nobil domn sosi din depărtări,
Şi trist, fără cuvinte, mi-o răpi,
Şi-o-nchise-ntr-un mormânt, pe veci de vecii,
Pe draga mea Annabel Lee.

Dar îngerii însişi din cer ne priveau
Cu-aprinsele lor gelozii;
De-aceea /temeiul e prea cunoscut
În ăst ţinut din miază-zi/
Ţâşni vântul rece-ntr-o noapte din nori
Ucigând şi-ngheţând pe-a mea Annabel Lee.

Dar dragostea noastră fu dragoste tare:
Nici alţii mai vârstnici ca noi -
Nici cei mai cuminţi decât noi -
Nici îngerii-n nalta cerească-nstelare,
Nici demonii din miază-zi,
Deşi ea e moartă, nu pot să despartă
Un suflet de-alt suflet:
Pe mine de Annabel Lee.

Căci nici luna nu luce fără-n vis a mă duce
La frumoasa mea Annabel Lee;
De răsar dalbe stele, ochii-i văd dragei mele,
Ai frumoasei Annabel Lee;
Cât e noaptea de grea, eu stau singur cu ea,
Cu draga-mi, cu draga logodnica mea,
La micu-i mormânt din pustiu miază-zi -
Mormântul lui Annabel Lee!




Iarna cu tine 
M. Cărtărescu

iarna cu tine… tii tu minte, annabell lee,
era in noiembrie si la ingeri le cazuse scheletili
cu milioanele, pe capote de dacii
iar noi citeam in statia lui 31 oriana fallaci
“daca soarele moare”
si fulguia peste eva si lumea tragea-n sus de fermoare…

iarna cu tine… pe schitu magureanu, annabell lee
cind dupa hectare de cismegiu te duruse picioarili
si te fofilai, jucai teatru
si n-ai vrut sa urci cu mine o clipa la amfiteatru
ca sa vorbesc un moment cu buduca
(pretextind ca-i tirziu si te cearta mamuca…)

ah, femeie, iarna cu tine
navigind la brat printre sclipiri de fulgi si vitrine
si cotind apoi, pe ghetusurile anei ipatescu
si tu strigind necunoscutilor: “asta-i poetu’ mircea cartarescu!”
“stie sapte limbi si-englezeste!”
si ma stringeai cu manusa de deste.
da, pe vremea aia umblam ca naucii holbindu-ne la farduri si intrind in
magazinele incalzite,

tu tragind rochiile aranjate pe cercuri de fier si strimbindu-te
sau mirosind sampoanele de banane sau de molid
pe mine ma atrageau nu stiu de ce virtrinele de papetarii
cu toate cariocele si rotringurile si trusele “richter” de compasuri si
compasulete,
riglele gradate, cutiile de tempera…
apoi imi alegeai camasi pe care sigur ca nu mi le cumparai,
sau, fii atenta, tii minte cum zaboveam cite douazeci de minute in fata
vitrinei cu articole de schi
pe cind se-ntuneca si mirosea extraordinar a zapada?
tii minte cum pe la noua seara o luam spre casa ta mergind pe batistei
si apoi pe linga compania aeriana a israelului cred, si apoi a bulgariei
si in jos pe linga friedrich schiller?
ah, parca eram eroi dintr-un thriller
caci eu sufeream, iar tu de un an
erai deja cu serban…

dar iarna, iarna cu tine… tii tu minte, annabell lee,
cum noptile peste noi rasarea stelili ?
cum stateam in parcul circului pe o banca in frig
si ne pupam in mirosul de tipirig
de la menajerie
si urlau hienele si gemeau acrobatele in remorci de hirtie.
ma simteam atunci asemeni cu zeii,
fiindca-ti vedeam prin paltonul de geam spilhozeii
si iti vedeam prin canadiana
omoplatii de indiana…

ah, iarna cu tine… o tin si acum minte, cu toate ca pe tine te-am uitat
nu-mi pare rau, a fost foarte frumos.
a fost foarte educativ.

ah annabel, annabel lee,
n-am sa reviu,
n-ai sa revii.
(desi ne doare inimili).

sâmbătă, 23 ianuarie 2016

Ryū sau Haruki?

          Când am intrat în anticariatul X (anticariat care are mai multe cărți noi la prețuri convenabile pentru cineva care nu e angajat, decât cărți vechi) și am întrebat ce cărți de Murakami au, m-a întrebat, la rândul său, vânzătorul (era să-i zic lucrător comercial. uo.): Ryū sau Haruki?

[wikipedia pe scurt:
Ryū (n. 1952): Facultatea de Artă Musashino, scriitor și regizor; romane: Albastru nemărginit, aproape transparent, Copii de aruncat, Ecstasy, În supa miso, Piercing etc

Haruki (n. 1949): Facultatea de Litere a Universității private Waseda din Tokio, scriitor și traducător; romane precum: La sud de graniță, la vest de soare (1992), Cronica păsării-arc (1994), Iubita mea, Sputnik (1999), Kafka pe malul mării (2002) etc]

          Ieri, în tren, am căutat în Kindle să văd ce cărți de Haruki Murakami am. Tocmai terminasem de citit "Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă" pe care am împrumutat-o de la bibliotecă (întotdeauna o să prefer cărțile în locul documentelor pdf/mobi; din această privință sunt o ignorantă față de natură). Haruki Murakami a devenit, în timp, scriitorul meu preferat. Cred că e prima oară când nu mai spun: păi nu pot să aleg, nu știu, fiecare are câte ceva... Desigur, fiecare scriitor bun are ceva, că doar de aceea e bun, dar aici e vorba de gust, iar gustul, după ce a fost format prin citirea diverselor tipuri de scriere, mi-a spus stop, aici îți place, aici te regăsești.

          "Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă" e un fel de "volum de memorii" (p.231), despre care H. Murakami spune în Postfață "că ceea ce am încercat să fac a fost ca, prin intermediul alergării, să pun puțină ordine, așa cum m-am priceput, în felul în care mi-am trăit acest sfert de secol ca scriitor și ca orice alt om obișnuit, de pretutindeni. Cât trebuie să se rezume un scriitor strict la romanele lui și cât să-și facă publică propria lui voce sunt standarde care diferă de la om la om, care nu sunt bătute în cuie. Scriind această carte, ce am sperat eu a fost să-mi descopăr propriile mele standarde. Încă nu sunt convins că am reușit acest lucru, dar când am terminat de scris, am avut senzația că am scăpat de o povară pe care o purtam în spinare de multă vreme. Cred că pentru mine a fost exact momentul oportun să scriu această carte." (p. 232)
          Sesizați nuanța din vocea lui când vorbește despre intimitatea ce ar trebui să fie făcută publică de către un scriitor? Mie aici îmi pare că folosește exact vocea scriitorului japonez care trăiește de mult timp în State. A căpătat o anumită libertate, o deschidere către lume diferită, înclinată spre eu, specifică occidentalilor, dar baza, lumea lui, ceea ce stă în A.D.N. nu îl lasă să vorbească despre el. E o reținere morală frumoasă, un fel de a vorbi despre sine fără a-l ataca pe ascultător/cititor, fără a-l agasa, ceva ce occidentalii nu prea cunosc.
          De fapt, pe tot parcursul cărții, vorbește despre scriitor, despre maratoane, menționând-o pe soția sa (fără să-i spună pe nume, iată viață privată) doar de 2-3 ori, iar despre copii niciodată.


          Pe Ryū Murakami am încercat să-l citesc acum mult timp, când aveam vreo 15 ani, și nu m-a atras. Deși nu el, ci Haruki, trăiește în America, Ryū e mult mai occidentalizat. Desigur, nu o să vorbesc despre el acum, nu am citit integral nimic din scrierile sale.
          



---
 "Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă", Haruki Murakami, traducere din limba japoneză de Iuliana Oprina, Iași, editura Polirom, 2009

joi, 7 ianuarie 2016

teama de trecut. can't rely on you

mai întâi m-am căutat și m-am găsit. mai ții minte? adolescentă, blog, niște cărți și multă, multă visare cu ochii larg deschiși

apoi vara în care am crezut că lumea mea s-a schimbat, când eu aterizam într-un final pe pământul acesta al unei maturități nebune, reale, înțepător de reală în durerea și plăcerile ei.

pauza literară și licența

și-apoi el, cărțile, zâmbetul, ochii întredeschiși. amalgam, împrăștiere, înapoi în adolescență. căldura casei se pătrează numai câteva minute după ce ies din casă, dar mă întorc mereu și e mereu cald și, dacă nu e, se face, nu merge și așa. eu sunt. din nou.

Doamne, felul în care am crescut. aveam oare 16 ani când am deschis blogul? se poate. oricum ar fi, oricât de mulți ani au trecut, au trecut și oricât m-am schimbat, nu s-a schimbat nimic. de parcă am fi șerpi și ne-am shimba pielea și interiorul ar rămâne mereu același.

rochii roșii cu paiete strălucitoare și rochii cu crinoline, falduri, dantelă pe dedesupt și sânge, mult sânge.




Faceți căutări pe acest blog

Google+ Followers