luni, 6 iulie 2015

o nebunie genială

M-am trezit cu gândul următor: dacă nu citesc ceva sacru, o să devin o analfabetă și o să rămân un ospătar analfabet care nu conștietizează că mintea lui funcționează mai încet și mai prost ca a unui copil de clasa a 4-a pentru tot restul vieții.

Să vă spun povestea poveștilor à la Miku. Am plecat cu M. la mare să fim ospătărițe. Între timp am aflat că suntem și ospătărițe și picolițe și femei de serviciu și hosstess și tot ceea ce mai e nevoie într-un restaurant.

După trei zile de lucru (cu câte o zi pauză între fiecare), am ajuns la următoarele concluzii:
1. Pot să dorm 4-5 ore pe noapte și să lucrez de dimineața până seara, dar încep să fac greșeli de vorbire. Munca intră pe pilot automat, creierul nu.
2. Nu îmi place să am șef. (Pe-asta o știam în teorie, acum o știu și în practică.)
3. În continuare vreau să-mi deschid o cafenea. Ceva mic, în centrul unui oraș. Stil vintage, 5 mese. Mai mult pentru cafea, suc și prăjituri.
4. Oamenii sunt proști. Grav. Iremediabil. De la mama lor. De la Adam și Eva. Dumnezeu trebuie să se distreze tare când schimbă canalele. Sau poate s-o fi plictisit și el de când vede aceleași tâmpenii...
5. Există 5 șefi la un angajat. Că așa e frumos, dragă. Și fiecărui șef îi place să dea comenzi fix pe dos față de anteriorul.

Și cea mai importantă, cea din urmă și cea definitorie:
Nu o să mă mai plâng niciodată de facultate. Prefer să învăț, decât să trăiesc într-un mediu plin de analfabeți. Nu munca e grea, ci traiul alături de prostime. Gândiți-vă la mitul peșterii (Platon). Odată ce ai atins sau măcar ai văzut lumina și ai pornit pe drumul cunoașterii, nu mai poți supraviețui între cei ce sunt încă în întuneric.


Așadar, m-am trezit dimineață, m-am așezat într-un fotoliu mare și l-am luat pe Schopenhauer în brațe. Am citit aceeași propoziție de 3 ori și nu am înțeles mare lucru. Îmi era dor să citesc/aud o propoziție pe care să trebuiască să o decodez. Mai mai să plâng de fericire, nu alta. :))

Probabil că toată nebunia asta a apărut odată cu trecerea celor doi ani la Litere, ani pe care îi credeam pierduți. Nu, nu. Acești doi ani la Litere mi-au impus o strictețe anume, un fel de postură elegantă a limbii. Îl aștept, prin urmare, pe cel de-al treilea, mai ales că e și anul în care scriu lucrarea de licență. Și chiar îmi este dor să scriu.

Anyways, la mare e super. Iubesc marea, fir-ar să fie, într-o zi o să am o casă pe plajă. Dar nu în România. Pe vreo insulă cu puțini oameni. (Asta este o altă chestie, când stau într-un mediu în care socializez zi de zi foarte mult, obosesc psihic. Am nevoie de mult timp pentru mine. Se vede că sunt și Gemeni și Rac, cu toate trăsăturile astea amestecate până la epuizare.)

Și dintre toți oamenii aceștia care sunt analfabeți, vreo 2-3 sunt undeva pe calea cea bună. Sunt exact în momentul acela când trebuie să alegi un drum. Dacă numai și-ar da seama de potențialul lor...

Trebuia să fi venit la mare să lucrez cu mult timp în urmă. Aș fi avut de învățat atât de multe, mi-aș fi dat seama că pot să fac atât de multe lucruri având doar o serie de resurse de bază. Dar e bine și acum. Chiar recomand experiența asta. A știut el P.A. că voi avea mult material de scris. Cred că aici, în mediul acesta, găsești cele mai multe tipologii de oameni, poți să studiezi cel mai bine felul în care se poartă în siatuații care mai de care și să înveți de la și despre ei.

O nebunie genială.

2 comentarii:

roxx spunea...

în ce staţiune eşti?
foarte mişto că ai parte de experienţa asta :)

Myuuki Miku spunea...

:)Scuze că îți răspund așa târziu. În Mamaia sunt.

Faceți căutări pe acest blog

Google+ Followers