joi, 26 mai 2016

cartea începu bine

cu un astfel de cer, george orwel nici nu putea să sune mai bine;

"U Po Kyin, judecător sub-departamental în Kyauktada, Birmania Superioară, stătea pe veranda casei sale. Abia trecuse de opt și jumătate, dar cum era deja aprilie, în aer se simțea o anume zăpușeală, amenințare a lungilor ceasuri sufocante ale amiezii. Din când în când, slabe adieri de vânt care, prin contrast, păreau răcoroase, legănau orhideele proaspăt stropite ce atârnau de streașină. Dincolo de orhidee se zărea trunchiul încovoiat, împrăfoșat, al unui palmier și apoi cerul luminos, ultramarin. În înalt, aproape de zenit, atât de sus încât orbeai uitându-te la ei, câțiva vulturi se roteau cu aripile nemișcate."

cu câteva minute înainte de a deschide cartea stăteam pe balcon și priveam cerul; ploua cumva, mărunt, imperceptibil, câteva păsări mici se roteau în cercuri zigzagiate, printre altele mai mari, care pluteau lin, cu mișcări încete, calculate cu mult timp înainte, de acum intrate în reflex;

s-a nimerit bine. numai bine

* "Zile Birmaneze", George Orwell, Editura Univers, București, 1997, p.5

marți, 10 mai 2016

șostacovici

Șostacovici. Shostakovich. Șostacovic. Mi-aș întinde mâinile înspre ea și aș lua-o în brațe. Mi-ar zâmbi și i-aș admira surâsul întunecat, aș trage-o aproape de mine și, înainte de vals, aș îmbrățișa-o strâns. Valsuri vechi rusești și frigul de iarnă. Nu plouă, ba plouă, iată că, trăgând draperia, văd că plouă.
Aș lua-o în brațe și nu i-aș spune că o iubesc. La ce bun? Ar știi și ea măcar atâta lucru și știu că nici ea nu mi-ar spune că mă iubește, dar ea n-ar face-o pentru că ea e mută, o mută copilăros de frumoasă care, uimire, nu vorbește niciodată, cu toate că buzele ei se mișcă mereu de parcă ar cânta ori de parcă ar îngâna continuu incantații, vrăjitorii, de parcă buzele ei s-ar mișca în concordanță cu mintea ei și vrea o lingură, iată, îi dau o lingură pentru supa ei cu fidea pe care și-a cumpărat-o mai devreme de la magazinul din colț și peste care, nerăbdătoare, pe jumătate dezgolită – voia să-și facă un duș de 3 minute; 3, pentru că atât scria pe ambalajul supei la plic că ar dura să se amestece coloranții  – a turnat un sfert de litru de apă (o fi prea puțin, ar trebui să torn mai mult? – asta îmi șopteau degetele ei cu unghii ascuție, pilite îngrijit, jucându-se în palma mea). Și Doamne! Ce ochi albaștri și ce păr blond și câtă savoare în buzele ei cărnoase...

Jos picioarele de pe birou. Ești patetic, dragule, Ștefan, amicule, iubitule, nerodule. Ștefan își luă picioarele de pe birou și schimbă melodia de pe Youtube. Șostacovici. Shostakovici. Dmitri. The Second Valse. Chopin, Spring Valse. Îmi sună cunoscut Șostakovici. Nu, nu numele, de fapt, oricât de tare s-ar chinui Ștefan – Ștefan Popescu – Tăriceanu Tăticeanu ceanu ceanu ceaun, oricât ar fi vrut să rețină numele lui Shostakovici nu ar fi reușit căci, deși îi plăcea să-l asculte, nu putea și nu putea să rețină numele astea rusești. Așa sunt eu. Aș vrea să-l rețin dar nu pot. Ștefan Popescu. Cum îl chema pe Tăriceanu? Oare Tăriceanu îl chema? Când era copil îi spuneam Tăticeanu, la fel cum la biserică, atunci când cânta corul „Slăvit să fie Domnul Savaot”, el își spunea în gând ”cacaot”, „pișăciot” crezând că e vorba de diavol, nu de Dumnezeu. Și tot așa îl ocăra pe Domnul Savaot, neștiind că Savaot e un fel de nickname sacru al lui Dumnezeu. Îl iubea el pe Dumnezeu cumva și voia să-l ducă pe Satana departe de el, să-l protejeze, voia el să-l protejeze, cu toate că bunică-sa, bătrână, purtând batic pe cap și fustă până în pământ, îi spunea în fiecare seară să-și spună rugăciunea pentru ca Dumnezeu să-l ajute. Dar așa era el, voia ca el să fie cel care-l protejează pe Dumnezeu. La urma urmelor, Dumnezeu părea cam fragil în gurile oamenilor care îl tot înjurau când le mergea prost, ori, mai degrabă, la tot pasul. Deși uneori nu înțelegea de ce unii înjurau de Dumnezei. Abia mai târziu, prin clasa a 4-a, aflase de greci și romani și de zeii lor și-a imaginat că și Dumnezeul bunicii sale trebuie să fi avut mai multe reprezentări. Mai multe reprezentări, sigur, de parcă un copil de clasa a 4-a ar fi spus-o așa. Dar ce contează, Ștefan, e că acum ar trebui să îți întorci privirea la jurnalul lui Kafka și să închizi laptopul.



Așteptând-o am înțeles că golul, liniștea monstruoasă în care era afundată biblioteca, era nu numai înăuntrul meu, ci și al lumii în care trăiam. Îi priveam pe ei și visam la ea, o iubeam pe una și tânjeam după cealaltă.
Lumile mele posibile, îndrăgosteala ei și picioarele fine pe care și le freca de mine ca un câine maidanez, privirea încețoșată și ochii aproape închiși, căci așa aș fi preferat să stau, dacă aș fi avut prestidigitația și memoria necesare pentru a scrie în acest fel îmi aduceau aminte de ea. Laptopul era acoperit de lumina galbenă a lămpii care atârna deasupra, de undeva din tavan, cu un cablu invizibil. Priveam din când în când fix în lumina aceea slabă și îmi simțem șira spinării anesteziată; în acest fel, mai ales că în acea perioadă apa pe care o beam era, în fapt, cafea, îmi petreceam zilele, așteptând-o.

Era, cu toate astea, tot timpul lângă mine. So to speak, desigur. 

joi, 5 mai 2016

și-apoi liceul, o mică povestire

Mai țineți minte acele mici copilării care vă bucurau atât de tare că nu vă mai încăpeați în piele?

În jurul anului 2006 Școala Generală nr. 21 "Gheorghe Țițeica" din Craiova avea două reviste. Una se numea "Constelații", cealaltă se numea "Revista de educație tehnologică". Ei bine, în școala aceasta exista o anume clasă A, elevi care erau cu un an mai mare decât mine. Elevele din clasa mea, inclusiv subsemnata, mureau de dragul băieților de la acea clasă A. În anul 2006, unul dintre băieții de la clasa VIIA era editor-șef la "Revista de educație tehnologică".
Astă seară, răsfoind revistele astea pe care le-am păstrat alături de alte mici amintiri din școală, mi-am adus aminte de fiorul acela nemaîntâlnit cu care noi, fetele de la VID și probabil toate celelalte fete din școală, țineam în mână aceste reviste în care publicau băieții mari. Să îi citești numele acelui băiat? Doamne, era de parcă te-ar fi sărutat chiar atunci. Să îl vezi trecând pe culoar? Se auzeau oftaturi înghițite în sec.
Și mă mai mir acum când văd "copiii" de clasa a VI-a cu pretenții în dragoste. Când și noi, la vremea noastră, am fost niște amatori de dragoste. O așa nostalgie față de acea perioadă liberă.
Să nu ne avântăm prea tare în nostalgii, totuși, căci nu m-aș mai întoarce la acea perioadă pură. Nostalgia e frumoasă, însă preadolescența? La 13 ani am luat 6 la română (când părinții erau obișnuiți cu cel puțin 9) în teză. Vârste imposibile. Romantice, cretine, dar cu totul și cu totul imposibile. Plus că pe atunci nici nu îmi trecea prin cap să mă afund in bere. Copiii în ce-ar putea să-și înece amarul? :))


Și-apoi liceul, o mică povestire. (cimitir al...)
Trebuia să citesc câteva poezii în amfiteatrul colegiului. Profesoara de română îmi dăduse mână liberă să aleg ce vreau. Ajung în fața populației care venise să caște ochii (vă aduceți aminte din școală cum fugeam cu toții să vedem orice, chiar dacă nu ne-ar fi plăcut, decât să stăm la ore). Sala plină, ba chiar și la etaj. Veniseră până și femeile de serviciu. Nu, nu, în nici un caz nu veniseră pentru mine, era cred ziua școlii și se întâmpla nu-știu-mare-ce, dar eram și câțiva elevi scriitori aspiranți pe-acolo. Ei, revenind, ajung în fața populației ăsteia care nu dădea semne nici să tacă, să asculte în liniște, dar nici să ignore complet (adică erau un fel de ninja setați să taie în carne dacă ai fi făcut vreun pas greșit – na, ca orice om). Eu, timidă și roșie ca o conopidă murată, fără voce, speriată de cutremure bombe tsunami etc încep să citesc, moment în care doamna prof. de română sare ca arsă: NU, nu aceste poezii, citește-le pe celelalte!
Ei, păi atât a trebuit. Dăi și caută. Lumea șușotește. Unii râd. Mulți. Eu încerc să nu dau în plâns și, cu o voce nevoce, tremurând ca bruiajul de la radio, citesc ce găsesc la îndemână...
Partea bună e că au ales poeziile acelea pentru a fi publicate într-o revistă literară de prin Craiova.

Una dintre cele pe care le-am răsfoit zâmbind și zicând din când în când: vai, ce prostie! astă seară...

Și-așa cu amintirile astea.

luni, 2 mai 2016

"Setea" – Carrie Jones

SETEA – CARRIE JONES

„Toată lumea se teme de câte ceva, nu-i așa?”[1]

Setea, de Carrie Jones, este primul volum și singurul volum ce a fost tradus în română din seria cu nume omonim formată din patru cărți: Setea/Need, Captivate, Entice, Endure.
Autoarea spune pe siteul ei că ideea acestei serii i-a venit într-o zi când era la târgul Common Fair din Maine (sponsorizat de MOFGA – Maine Organic Farmers and Growers Association), târg care este amenajat printr-un fel de pădurice cu copaci foarte înalți. Acolo a zărit un bărbat îmbrăcat în culori pământii. Acesta a observat că ea îl privește, iar în momentul în care s-a întors spre ea, Carrie a observat că ochii lui erau de un argintiu uimitor. Apariția lui a speriat-o. Când să-și plătească cumpărăturile, l-a observat din nou. De data aceasta, ochii lui erau căprui, prin urmare a decis că, probabil, fusese o festă jucată de lumină.
În acel moment i-a venit în cap imaginea unui bărbat înalt care se holbează la un avion care tocmai a aterizat, căutând cu privirea o anumită fată. Și de aici a început totul.
În aceast volum Zara, o tânără al cărei tată vitreg a murit, este trimisă la bunica ei din partea tatălui în Bedfort, Maine. Ea fusese extrem de atașată de tatăl ei vitreg, așa că mortea lui (făcuse atac de cord, iar ea fusese de față) o marcase atât de tare încât devenise atât de apatică și de singuratică, că mama ei a hotărât să o trimită în Maine pentru o schimbare de peisaj. Încă de la înmormântarea tatălui ei, Zara observă o prezență ciudată, un bărbat care pare să o urmărească și care lasă în locurile pe unde a trecut un fel de pulbere aurie, de parcă ar fi fost o carte de vizită sau o semnătură personală.
Se vede ușor, astfel, felul în care cartea intră în domeniul fantasy, la fel și faptul că autoarea este pasionată de acest tip de literatură, căci ea face o mulțime de referiri la autori și cărți de acest tip, cum ar fi Stephen King și Harry Potter: „Mă simt de parcă aș fi sărutată de-un yeti sau de-o lighioană a iadului dintr-un roman de Stephen King, care-ți răpește sufletul cu un sărut mortal. Sau asta era dintr-un roman cu Harry Potter?[2], ba chiar și la Vrăjitorul din Oz: „Hai, Toto, că nu mai suntem la tropice.[3]
Romanul Setea aduce aminte oarecum și de Amurg de Stephenie Mayer, deoarece fata se mută mai mult obligată într-o regiune nouă, complet diferită față de cea cu care a fost obișnuită, trece de la căldură la frig (de la Charleston în Maine, exact ca Bella din Amurg, care s-a mutat din Phoenix – Californa în Forks – „în Peninsula Olympic din partea de nord-vest a statului Washington[4]).
Zara începe cursurile la liceul din Bedfort încă de a doua zi. Deși îi este teamă (iar ea are un adevărat cult al temerilor, își spune în gând nume de fobii: „Colecționez fobii așa cum unii colecționează timbre și, chiar dacă par mai ciudată decât sunt în realitate, asta-mi face plăcere. Teama. Fobiile.”[5]), reușește să își facă câțiva prieteni: Issie, Ian, Nick și Devyn. Issie îi invită pe Davyn și pe Zara pe la ea mai târziu și, vorbind, Zara află că un băiat a dispăut fără urmă. Ziua următoare, cei trei îl văd pe bărbatul care o urmărea pe Zara, iar Devyn vine cu o teorie: bărbatul e spiriduș – argumente: viteza cu care se mișcă, praful auriu lăsat în urmă. Făcând căutări amănunțite în cărți și pe internet, cei trei descoperă o legendă despre spiriduși care pare să se potrivească contextului:
„La toți Strălucitorii – spiriduși, elfi, zâne – dăinuirea liniei regale e indispensabilă viețuirii lor. Cu toții poartă moștenirea Shee. De fapt, denumirea de spiriduș derivă din acest cuvânt. Mai sunt numiți Caille Daouine sau poporul pădurii. Dacă vreun mascul din aceată rasă pune ochii pe dumneavoastră, fiți mândru. Ați fost ales pentru perpetuarea liniei lor de sânge. Asemenea lucruri se petrec arareori, mai ales oamenilor. Se prea poate ca prin venele dumneavoastră să curgă sânge de shee.”[6]
Zara citește în continuare:
„Când nu reușește să se împreuneze cu o regină, regele spiridușilor n-are încotro și trebuie să verse sângele băieților, pe post de ofrandă. [...] Întregul alai îl însoțește în această misiune. Băieții sunt prinși, duși la casa regelui și secați de sânge. [...] În cele din urmă, băieții vor muri. Trupurile lor cedează torturilor la care au fost supuși de către spiriduși. Spiridușii, am putea adăuga, nu pot rezista acestei nevoi copleșitoare. După o perioadă limitată de timp petrecută în singurătate, regele spiridușilor va ceda laturii lui întunecate, iar slăbiciunea lui va fi transmisă și celorlalți spiriduși, a căror natură pervertită îi va împinge să vâneze prin păduri, în căutare de regine sau ofrande sângeroase.”[7]
Asemeni unui personaj tipic dintr-un roman fantasy, Zara, deși fusese avertizată de bunica ei să nu iasă din casă după lăsarea întunericului, ignoră avertismentul și pleacă în căutarea adevărului. Ajungând în preajma unei păduri, își aude numele strigat, moment în care își dă seama că omul misterios există cu adevărat. Faptul că o strigă pe nume îi dă de înțeles că povestea pe care a citit-o alături de prietenii ei despre spiriduși este adevărată și e foarte probabil ca respectivul bărbat, spiridușul, să o vrea pe ea pentru a-i fi regină. Aceasta se hotărăște să-l înfrunte, dar spiridușul continuă să o strige pe nume și să-i ceară să vină după el, evitând, astfel, să i se arate. În acest moment apare Nick și o duce protector acasă, spunându-i și el cât de periculos este afară după lăsarea întunericului.
Apre din nou o referire la Stephen King în replica secretarei de la liceu:
„– Credeam că Betty te-a prevenit, rostește ea cu încetineală exagerată.
Clatin din cap în semn că nu.
– Nici maică-ta?
– Nu, de ce-ar fi făcut una ca asta? întreb tot mai încurcată.
Stiu că doamna Nix e o dulce, dar acum se comportă al naibii de ciudat, de parcă ea ar avea motive de mirare.
– Păi, cum de ce? Toată lume se face că nu vede, dar a început din nou, mormăie ea.”[8]
În nota explicativă a redactorului aflăm că Toată lume se face că nu vede, dar a început din nou, mormăie ea este o « Trimitere la romanul IT al lui Stephen King („it started happening again”, replică recurentă ce se referă la disparițiile misterioase ale copiilor din Derry). »[9] Iată, prin urmare, o altă asemănare cu romanul IT lui Stephen King: disparițiile copiilor din Derry.
Doamna Nix, secretara școlii, o avertizase pe Zara să poarte hainele pe dos, aflăm mai târziu de ce: „Se spune că spiridușii îi confundă pe oameni, noaptea în pădure. Dar, dacă porți hainele pe dos, ești ferit de primejdie.”[10]
În continuare, Devyn o anunță pe Zara ce noutăți a mai aflat: spiridușii sărută femei, astfel o parte din sufletul femeii este răpit de către spiriduș. Dacă femeia are în ea sânge de spiriduș (căci, se pare, mulți oameni se trag din spiriduș), devine regina, consoarta spiridușului, însă, dacă nu are deja în ea sânge de spiriduș, moare. Mai există o a treia posibilitate, aceea ca femeia să fie vârcolac.
După ce dispare încă un băiat, Zara descoperă (pe internet) că spiridușii sunt vulnerabili la fier, și se hotărăște să ia vătraiul cu care bunica sa împingea lemnele în foc și să plece în căutarea spiridușului misterios. Nick, pe care bunica Zarei îl însărcinase să aibă grijă de ea, dispăruse și el în pădure. Spiridușul apare în calea ei și o strigă, îi cere să vină după el. Se rătăcește, dar aude urletul unui câine. Urmând urletul, ajunge din nou acasă, unde găsește un câine de dimensiuni foarte mari care are o săgeată înfiptă în umăr. Îl ia în casă și îl îngrijește. Ceva mai târziu, când dă de Nick în casă, deși încuiase ușile, iar câinele dispăruse în mod misterios, află de existența metamorfilor, oameni ce își pot schimba forma. Nick îi dezvăluie că el este un vârcolac, un licantrop, adică un lup de lună plină, iar bunica Zarei un tigru, un ailurantrop, adică un trigru de lună plină.
Se pare că autoarea este o fană Stephen King, pentru că revine constant la cărțile lui. Astfel, Zara, răsfoind o carte de-a lui King, observă o notiță făcută de tatăl ei:
„Apărare: vârcolaci, fier. Problemă: dacă setea devine prea mare, apar și ziua. Christine.
[...]
– Cine-i Christine?
–  Titlul altei cărți de Stephen King.
[...]
Dacă ai găsit asta, înseamnă că setea a revenit. El mi-a spus că nu vrea să fie controlat de sete. Mi-a spus că luptă împotriva ei și aș vrea să-l cred, dar oare mai contează? Când setea îl face să-și piardă controlul, își pierde controlul și asupra curții sale și ei cer sânge și suflete să-și satisfacă poftele, pofte pe care le au când regele devine adult și are nevoie de o regină. Mamă, știi de ce am fugit. Nu puteam s-o las să sacrifice atâtea, iar furia lui față de înțelegerea noastră a fost atât de mare. Ne-a fost teamă să avem încredere. Îmi pare atât de rău că nu a fost destul.
[...]
Trebuie să te previn, când dorința devine prea puternică, noaptea nu-l va mai putea reține. Va umbla după pradă și la lumina soarelui. Fierul îi slăbește. Sunt rapizi, dar noi suntem mai rapizi și putem ucide la rândul nostru. Asta e singura noastră speranță. Alți Strălucitori sunt singura noastră speranță.”[11]
Important de menționat, ca asemănare, notițele lăsate în cărți de persoane dispărute sau moarte, apar, deasemenea, și la Stephenie Mayer, în ultimul roman din seria Amurg, Zori de zi.
Desigur, spiridușii nu pot intra într-o casă care este locuită de oameni decât dacă sunt invitați, exact ca vampirii din cărțile lui Stephen King. Iată de ce Betty, bunica Zarei, îi tot spunea să nu iasă din casă după lăsarea întunericului. Nick, vârcolacul, îi repetă acest lucru și îi povestește despre o teorie care spune că există cinci rase (denumire comună: Strălucitorii) care au venit pe Pământ: spiridușii, zânele, vârcolacii, elfii și încă o rasă de al cărui nume nu își aduce aminte.
La scurt timp după, spiridușii îi atacă casa. Se folosesc de tot felul de tertipuri, cum ar fi imitarea vocii tatălui ei mort, dar Zara reușește să își dea seama că nu e el, punând diverse întrebări și provocându-i să intre în camera ei. Tatăl ei ar fi putut intra, căci acolo crescuse, dar spiridușul nu a intrat.
Când lucrurile se calmează, Nick îi spune Zarei că prietenul lor, Davyn, e un vultur de lună plină. Din acest moment, se hotărăsc să plece în căutarea spiridușului. În pădure au parte o ambuscadă. O plasă de argint cade pe Nick iar cum vârcolacii sunt sensibili la argint, acum e imobilizat. Ian, băiatul frumos de la liceul Zarei, apare și o lovește. Când se trezește, acesta îi spune că și el și Megan, o colegă de-a Zarei, sunt spiriduși. Ian vrea ca Zara să fie transformată, să devină regină, iar Megan dorește s-o omoare, căci își dorește tronul pentru ea însăși. Bunica Zarei apare însă la timp și, fiind tigru de lună plină, adică forța cea mai mare de care se tem spiridușii, cu excepția fierului, îi omoară.
Între timp, spre finalul cărții, odată cu bătălia finală, lucrurile se clarifică și ne este dezvăluit faptul că Zara este fiica regelui spiridușilor, iar acesta nu o dorește pe Zara, ci pe mama ei, care fusese predestinată să îi fie regină, dar care, după ce o născuse pe Zara, în urma unui acord ciudat cu regele, fugise în Charleston, împreună cu tatăl adoptiv al Zarei, care, ca și Betty, era tigru de lună plină.
Bătălia finală se dă, iar Zara, împreună cu bunica și prietenii ei reușesc să înconjoare palatul spiridușilor cu fier, astfel încât aceștia nu mai pot să iasă și să răpească băieți, sau să caute o regină.
Romanul acesta este interesant din mai multe motive. Aduce în prim plan mai multe specii de creaturi fantasy, cum ar fi spiridușii, dar și creaturi fantastice, precum vârcolacii, urșii, tigrii, și vulturii de lună plină.
Deși felul în care este scris romanul este oarecum adolescentin, naiv, firul epic e bine regizat, felul în care misterul se rezolvă este atractiv, plin de suspans. Este un roman fantasy în regulă. Are multe influențe Stephen King, influențe pe care le-am menționat în cele de mai sus, ba chiar și Războiul Stelelor, după cum Zara spune: „Ce știu acum e că începi să suni ca o copie proastă de Darth Vader dintr-un vechi film cu Războiul Stelelor.”[12]




Surse
Carrie Jones, Setea, traducere din limba engleză de Graal Soft, București: Editura Rao, 2011
Stephenie Mayer, Amurg, traducere din limba engleză de Laura Frunză, București: RAO International Publishing Company, 2008


[1] Carrie Jones, Setea, traducere din limba engleză de Graal Soft, București: Editura Rao, 2011, p.7;
[2]  idem, p.24;
[3]  idem, p.10;
[4] Stephenie Mayer, Amurg, traducere din limba engleză de Laura Frunză, București: RAO International Publishing Company, 2008, p.13;
[5]  Carrie Jones, Setea, traducere din limba engleză de Graal Soft, București: Editura Rao, 2011, p.7;
[6]  idem, p. 93;
[7]  idem, p. 94-95;
[8] Carrie Jones, Setea, traducere din limba engleză de Graal Soft, București: Editura Rao, 2011, p. 123;
[9] ibidem;
[10]  idem, p. 129;
[11] idem, p.184-185;
[12] Carrie Jones, Setea, traducere din limba engleză de Graal Soft, București: Editura Rao, 2011, p. 252.

duminică, 1 mai 2016

Patriarșie prudî (titlu nepotrivit, adică, precum la mulți ani spus de Paște)

# Iazurile patriarhului, parc și cartier rezidențial din Moscova, în a cărui apropiere se află strada Bolșaia Sadovaia, pe care a locuit și Bulgakov. Maestrul și Margareta?  Citesc arbitrar literatura rusă, nu sunt un cititor specializat, as the literate world would say, iar de Maestrul și Margareta am auzit cu mulți ani în urmă când Red, pe la vreo 14 ani, dacă nu și mai devreme, a citit-o. Pentru ea, a fost momentul potrivit. Pentru mine momentul a venit abia la 21 de ani. Trebuie să o recitesc, am tendința să uit numele și să citesc repede pentru a vedea cum se termină. Ăsta se numește citit nesănătos, nu de alta, dar există posibilitatea să nu recitesc cartea și să rămân cu lacune. Ce vreau să spun este că e o carte cu artificii; nu vreau să spun că e genială pentru a nu o banaliza, însă m-a ținut legată pur și simplu. Cred că am avut și bonusul perioadei de dinaintea Paștelui, pentru că al doilea capitol, Pilat din Pont, a fost un deliciu. Ca să nu mai lungim vorba, ne-am dat deja seama că e necesar să recitesc cartea.


# auzi... de ce spun oamenii La mulți ani de Paște? ăsta a fost cel mai nepotrivit lucru pe care l-am auzit astăzi. 5 minute am ieșit. două blocuri distanță. întâlnit cu o vecină. zice: la mulți ani!

# Paște fericit e o formulă comercială

# tradiție de Paște: nicio vizită; rămân acasă; de data asta, hamsterul e la buc.; în clasa a 10-a am citit Fetele din Shanghai; anul acesta rămân la brânză, salată și ouă;

# e ceva diferit în noaptea de Paște. îmi place Crăciunul și l-am considerat mereu mai important, dar ceva din sobrietatea nopții trecute alături de catedrala aceasta aproape gotică și focu care pare să ardă cumva diferit au schimbat ceva; rămâne de văzut ce.

# p.s. desigur, scriu pe blog. da, ceva cu siguranță e diferit.

Faceți căutări pe acest blog

Google+ Followers