silly, sunny morning

how do you take back something that looks lost forever which is your only self? how do you come back to being yourself, that only self you used to work for?
how can you stop yourself from enjoying someone or something, given the fact that someone and that something tears you apart from being yourself?
do I have to run? again?!

fascinație

nu înțeleg cum funcționează capitolul ăsta. cum devenim fascinați de un anume lucru pe care alții îl consideră banal și viceversa? de ce considerăm normal ceva care ar trece de fapt ca anormal? și invers. de unde atâta diversitate, pentru ce, încotro?

chopin

---

'cuz I'm only a crack in this castle of glass
Hardly anything there for you to see.

linkin park 
castle of glass


uneori ar trebui pur și simplu să nu ne mai gândim  la ce ar fi dacă. în ultimele luni 'ce ar fi dacă'urile s-au îndeplinit într-un ritm cretin, unul după celălalt. sunt în mare parte 'ce ar fi dacă'uri negative, că de primit o casă pe plajă nu am primit. ar trebui să nu mai am 'ce ar fi dacă' legate de oameni. ar trebui să tac.

m.

uau.

cre'că îți dai seama că ai "îmbătrânit" (în ghilimele pentru că practic am vreo 20 de ani) când realizezi că nu prea te mai caracterizează ura. că ești gata să pierzi, să renunți la ceartă, la a ține ce e bun doar pentru tine, că vrei să-i ajuți pe alții și nu mai ceri ceva în schimb, că practic ai tot ce vrei chiar și când nu ai, când lucrezi pentru mai mult pentru că îți place să știi mai mult, nu pentru că vrei să-i surclasezi pe X și Y, că dacă ar fi să mori ai zice ok, ceva ceva tot rămâne după mine, n-am trăit degeaba (trei dulapuri cu cărți, o vomitătură de roman de la 16 ani și niște haine care poate vor plăcea nepoatelor din partea fraților peste zeci de ani. BĂ. dacă eu n-o să mai fiu, puteți dona cărțile, dar să-mi păstrați rochiile. pe alea le iubesc – ar trebui să-mi fac un testament, hm).

m.

6 a.m.

trezindu-te cu ideea de nou. azi vreau să fiu altfel.
de azi e toamnă. mi-a luat 19 zile să realizez asta.
back to the old hobbies. back to school. back to me.

tot ce-mi place în legătură cu 6 a.m. e cafeaua și filosofia privitului în gol

m.

cel mai liber

m-am trezit undeva în jurul orei 4, mi-am făcut 2 căni de ceai, am luat o gură dintr-una și mi-am dat seama că n-am poftă de ceai, mi-a fost greu să fac cafea sau să mănânc. am terminat ochiul căprui al dragostei noastre de cărtărescu și m-am apucat de de ce iubim femeile.

apoi am început să vorbesc cu red prin mesaje și mi-am adus aminte de sentimentul ăla cretin pe care-l aveam când mă trezeam la 6 ca să merg la liceu. toată rutina. îmbrăcatul, răcoarea, autobuzul E1 infect, mirosuri care mai de care mai vomitive, apoi drumul prin parcul ăla ciudat, zâmbetele false adresate tuturor, pentru că tuturor ne era prea somn ca să ne pese de alții. colegii care dădeau foc la termopane, care spărgeau pereții, care rupeau întrerupătoarele... ultima parte, asta cu colegii, a ce vă sună? a junglă? ei bine, țineți minte că așa e într-un liceu care e cotat top 5.

m-a cuprins o greață urâtă aducându-mi aminte de diminetile astea. nici nu știu de ce, ele nu erau chiar așa de urâte. la un moment dat devenise totul așa de monoton că nici nu mai știam ce fac, eram un fel de robot.

a fost mișto acum 2 ani, într-a 12-a, când am luat un 3 la română. în ziua aia chiar n-am avut chef să răspund. era cred 8 dimineața și i se pusese pata să ne dea câte-un 3 tuturor pentru că n-am tocit nu știu ce comentariu cretin. nu-i bai, am tocit puțin pentru BAC și uite-mă cum nu mai știu nici acel negru sub unghie pe care l-am tocit. nu te ajută, niciodată nu te ajută. doar te enervează. n-au nici-un sens.

aerul ăsta de 7 dimineața are ceva ciudat în el. de parcă ai avea muzică pe fundal, de parcă ți s-ar spune ce trebuie să faci, dar în același timp e momentul zilei în care ești cel mai liber. nu e zi, nu e noapte. e ca și cum lumea încă nu a fost creată, e aproape sentimentul ăla de început care te prinde în noaptea de anul nou.

păcat că anul ăsta n-o să fie bun. păcat că o să fie din ce în ce mai rău, că s-a dus tot amorul (na că la 7 dimineața citez din eminescu).

nașpa. – asta ar zice red. fără nici-o dramă.

aș vrea să fie așa simplu.




m.

ora gândacilor. 04:47

Am ghearele adânc înfipte în carnea de pe genunchi și-l privesc cum se cațără pe perete, de la pervaz în sus, în scobitura geamului. Știu că-l voi omorî și voi savura spoiala lui cu siguranța că a rămas între două lumi care i-au fost destinate: cartea cu elegiile lui Ovidiu și peretele albastru.
Am ochii larg deschiși, încordați, îmi simt sprâncenele schimonosite, capul mi se clatină, o să cad de pe marginea biroului și o să se spună despre mine că am murit în timp ce omoram un gândac. Mă învârt pe vârfuri printre cutii de iaurt goale, vechi de cine știe când, și cabluri. E o urechelniță. Sau ceva care-i seamănă. Sau un miriapod. Ce viață scârboasă le-a fost dat să aibă, îmi zic. Dacă ar fi să mă reîncarnez, m-aș duce singură în bătaia unei palete de țânțari.
Aud ceasul în spatele meu, văd o umbră plimbându-se prin spate, poate e de vină coada ochiului, a tot început să vadă reflexii. Îmi șterg traspirația de sub ochi și-mi înghit greața.
Îi fac vânt gândacului, vreau să se mute de sub geam, vreau să-l prind pe perete. Se mișcă, în timp ce merge pe cele 10 picioare i se scurge viața și mă gândesc la un păpușar zâmbitor care face același lucru cu noi, dar parcă într-un mod puțin mai brutal. Noi avem parte de eutanasie.
Uite că e ceață, îmi tremură ochii. Îmi ridic pleoapele și-mi aduc aminte că sunt într-o mașină scundă și subțire care merge spre cine știe unde.

ipocriiiiiiiți

Mă uitam la mine, la faptul că nu sunt perfect slabă. Am un fel de început de burtă, iar asta m-a cam obsedat în ultimul timp și am zis că măcar să mănânc sănătos, dacă sport tot nu fac. (bine, dacă excludem mersul pe tocuri și ocazional rolele)
Apoi mă uitam pe site-ul the flapper girl chronicle al Iuliei Albu și mă gândeam că arată superb cu tenul ei palid, stilul anilor '50 și o nuanță a părului perfectă, apoi am realizat că are și un fel de greutate perfectă. Și am realizat că pentru a arăta așa trebuie să renunți la cam tot ce presupune băutură și grăsimi.
Acum, nu sunt eu o persoană care să aibă probleme cu greutatea, dar mi-ar plăcea să fiu înaltă și slabă (as a matter of fact, I always did; asta se vede și în Emma din Atracție: înaltă, constituție osoasă).
Mă mai uit din când în când pe fashion tv și chiar vorbeam cu maică-mea despre acele fotomodele care sunt atât de slabe că par să se rupă în orice moment. (Bine, maică-mea zice că sunt manechine teleghidate - manechine cu sensul manechinelor de plastic din magazine.) Și toate fetele astea se înfometează sau vomită ce au mâncat, în timp ce au destui bani cât să mănânce zeci de oameni, iar într-o altă parte a lumii, Africa de exemplu, există persoane chiar mai slabe decât ele, pentru că acele persoane nu au ce să mănânce, pentru că sunt atât de sărace încât de multe ori le lipsește și apa.
În același timp e senzația aia... Senzația aia că vrei să arăți în anume fel și nu contează că te înfometezi sau că renunți la prăjituri, la carne etc. E un fel de lanț al evoluției, cu cât ai mai mult, cu atât tinzi spre mai mult, nu te poți opri.
E monstruos să compar faptul că cei din Africa tind spre apă, iar noi tindem spre înfometare ca să arătăm bine, dar e real.
Suntem ipocriți, iar ce e rău e că ne place să fim așa și nu vrem să ne schimbăm. Prin urmare, singura posibilitate e să oferim celor săraci din Africa mâncare, în timp ce noi ne înfometăm să arătăm bine. De ce să irosim banii? Măcar cineva să poată mânca toate lucrurile bune care se gătesc all around the world.

-m.

07:07

Eram ieri în tren și mă gândeam că ne învârtim într-un cerc. Un fel de cerc lung, cu bube pe care ori le tratezi, ori te infectezi. Unele sunt mai mici și chiar dacă nu sari peste ele, infecția pe care ți-o dau nu e mortală. Nu te ucide faptul că n-ai cumpărat acea rochie sau acele sandale (pentru că nu mai aveau mărimea ta), dar sunt unele mari, cu puroi, în care te cam împotmolești și nu mai vezi drumul spre ieșire. Sau chiar dacă dibuiești ceva, o altă mâzgă se hotărăște să sară pe tine și uite-așa te afunzi din ce în ce mai tare și nu mai vezi linia cercului, ci îți rămâne în minte ca o idee, un ideal pe care n-o să-l mai poți avea niciodată.

-m.

mame, mame

Când mă întorceam acasă, ieri, am văzut iar o mamă cretină. Îi dădea lu' fiuso cu o frunză de aloe pe față (în public, pe stradă), iar el se plângea că-l doare. L-am înteles perfect, ați încercat vreodată să vă dați cu o frunză de aloe pe un coș, să zicem? Îți dă o sezație de zgârietură urâtă. Ce i-a răspuns mă-sa? "Taci din gură, prostule!".

Azi dimineață, mergând spre metrou, am prins două replici dintr-o conversație:
- Era o glumă, mami!
- Aaaaa, scuze, nu m-am prins! Se pare că sunt cam adormită...

Eh? Eh? Ce ziceți de aceste două situații? Mama nr. 2 are un milion de bile albe.


-m.

"fată, hai să vorbim repede cu profu' să nu pierdem cultura populară!!!"

Somn. Dacă NU sunteți persoane matinale, cel mai bun lucru de făcut până în ora 10 (cel puțin) este să dormiți, altfel riscați să fiți loviți de mașini, să râdeți singuri în lift, pe holurile instituțiilor publice sau să vă răstiți la babe a căror memorie atârnă în ultimul neuron.

Ziua a început așa:
8:30 - sună telefonul; alarma. amân trezirea. peste 5 minute sună din nou. opresc alarma de tot și adorm
9:00 - mă trezsc brusc, iau prima pereche de blugi din teanc, primul pulover și primul sutien; în 5 minute totul e gata
9:15 - cafea.cafea.cafea. încerc să mă trezesc, dar nu am nici cea mai mică șansă; nici acum, la 12:12 când scriu postul, nu-s trează
9:20 - plec să mă întâlnesc cu V.
9:25 - pe drum spre metrou îmi dau seama că am i-am uitat caietul de punctuleț (punctuleț e cursul de fonetică, dar eu mereu uit că se numește fonetică așa că am ajuns să-i zic punctuleț, că transcrierea fonologică are... punctulețe :3 ) așa că m-am întors acasă.

Eram atât de obosită că mi-a trecut prin cap chiar să sun un taxi ca să mă vină să mă ia din fața blocului și să mă ducă la metrou. Îmi era prea greu să ocolesc un bloc și să merg la intrarea de la metrou, așa că am luat liftul, lift care coboară de la nivelul solului la nivelul... ei bine, metroului. Și lângă mine a mai intrat o... să-i zicem doamnă, care zice dintr-o dată: ăsta coboară, nu-i așa? I-am făcut semn din cap că da, și am pufnit și zâmbit. Pufnit aproape în râs. Adică tantiiii, încotro vrei să o ia liftu' ăsta? Nu vezi că e fix în mijlocul trotuarului și nu e nici-un "tunel" în sus, încotro crezi c-o ia? pe orizontală? aș vrea eu, așa m-ar duce la mare... (BTW, cum ar fi să te duci cu metroul la mare? probabil plictisitor :-? dar mai rapid ca trenul, asta e clar)

Mai târziu, când o așteptam pe V. la xerox ca să xeroxăm (doh :)) ) niște prostii la punctuleț, au trecut pe lâgă mine niște tipe. Am prins fără să vreau o replică: "auzi, hai să mergem repede la prof să vorbim cu el să facem cursul de cultură populară, că nu vreau să pierd!!!". Mi-a picat fața. Faza era că nu avea nimeni chef să mai vină azi, joi, la cursuri. M-a bufnit râsu' pe bune de data asta și râdeam acolo în hol, iar oamenii treceau și se holbau, dar era o situație atât de cretină că nu m-am mai putut abține. În plus, îmi era foarte somn și cafeaua nu își făcuse efectul (bine, la cât de somn îmi e, nici acum nu are vreun efect), așa că de data asta nu a mai contat că râdeam singură. :))

Apoi m-am întâlnit cu V., care mi-a spus că a ajuns la facultate de la 7:45 și că a stat în sala de lectură și că nu mai era nimeni acolo. Tulai Doamne, noi n-am ajuns NICIODATĂ la facultate atât de devreme nici când aveam cursuri. Bine, V. avea o explicație bună. Plecase de la 6:00 de acasă cu o colegă de cameră să o ajute cu bagajele, îi fusese lene să se întoarcă acasă apoi să vină din nou la facultate, așa că venise direct aici. Uite mă, suntem niște studente model în vacanțăăă!!!! IRONIC LADIES!

Apoi, când să plecăm din facultate, erau 2 tipi care nu știu ce chestii de internship prezentau și eu, adormită cum eram, n-am reacționat, dar brusc am văzut pe fața lui V. dezgustul pentru orice ar fi prezentat ei și cum ea e prea lady să le spună că n-are chef să-i asculte, am luat-o de cot, le-am zâmbit tâmp tipilor, le-am zis "nu, mulțumim!" și-am plecat.

Și de-atunci nu s-a mai întâmplat nimic demn de notat. :)) YET (who knows...)

-m.

grețuri, usturoi, sezonul cald

După ce ieri probabil că mi-am pierdut cunoștința de vreo două-trei ori (sau poate doar am adormit), în durerile nenorocite ale pre-facerii, aka period, azi dimineață am luat metroul spre facultate. Asaltată de niște grețuri groaznice, încercam să-mi reglez respirația în inspirații cât mai rare și expirații cât mai scurte, când m-a pocnit un miros de transpirație autentic. Adică de-ăla de-ți mută sufletu' din loc și te face să-ți dea lacrimile. Din moment ce deja aveam o stare oribilă de greață, mirosul își schimbase deja puterea și era ca și cum aș fi simțit totul mai amplificat. Apoi... Când să mă bucur că a coborât transpirația din metrou, m-a lovit un miros de usturoi stricat. Am strâns din ochi și probabil că am bătut recordul la ținut respirația.

Măi oameni buni, vine sezonul cald. Vin cele 40 de grade. De ce trebuie să existe astfel de torturi? De ce nu se pot spăla pe dinți și prin alte locuri unii oameni? De ce nu folosesc un deodorant? Era 7 dimineața, niciuna dintre acele persoane nu avea nici-o justificare. Nu era finalul zilei, ca să zici măcar mă, a muncit, a mâncat, n-a avut unde să se spele. Dar dimineața, când abia ai plecat de acasă...

-m.

dacă o spui așa...

CITEZ: « Acum, călugărul este şocat că autorităţile vor să implementeze noile buletine cu cip, care ar duce, susţine el, la pierderea sufletului. Mai mult, părintele Cleopa spune că toţi cei care le vor accepta vor pieri în 2032, când crede că va fi sfârşitul lumii.  “În 1999, în 11 august, a fost eclipsă pe cer... S-a născut un copil atunci, la Ierusalim, copilul diavolului. Are 15 ani acum, iar în 2029 va fi pus pe scaun şi va domni timp de 3 ani, până în 2032, când vor veni judecata şi sfârşitul lumii. Şi, cum va fi pus pe scaun antihristul, toţi cu steaua în frunte (cu cip în buletin) vor fi executaţi” »
Sursa: http://www.libertatea.ro/detalii/articol/preotul-cleopa-convins-noile-acte-de-identitate-enoriasi-pierzanie-buletin-cip-pierzanie-487792.html#ixzz2xt9PiUdF  


Știi senzația aia pe care o încerci în vis, sau în jocurile video, când te apropii cu viteză de ceva, sau acel ceva se apropie de tine, și nu poți face nimic? Nu mă refer la sfârșitul lumii, ar fi degeaba, am trecut prin atâtea sfârșituri până acum (în 1999, parcă 2002, 2007, 2011, 2012, era ceva și în 2013), dar mă refer la acel punct calm și banal în care mă aflam acum vreo 10 ani, când era o mare problemă faptul că am rupt corzile chitarei sau chiar chitara în sine, sau acel sentiment de never ending summer în care am făcut sute de filmulețe cu Red în care ne prosteam pe melodiile lui Bănică, Lady Gaga și Hannah Montana, apoi "videoclipurile" noastre ale unor melodii de la Offspring și Blink 182. Pentru mine, ăsta e sfârșitul lumii. Sfârșitul momentelor în care nu gândeam, doar făceam. De făcut, facem și acum, dar parcă sunt prea raționale, ba chiar forțate și uneori devine plictisitor. Noroc că încă avem rolele, banca din fața McDonald's-ului și... încă vreo câțiva ani de trăit, după cum se pare, până să vină le bad kid against God. Să vezi atunci distopie. Cine va fi personajul bun? (îmi e așa somn că era să scriu cine va fi personajul good) Cine va salva lumea de data asta? Avem nevoie de un superhero. Și vă zic eu, dacă s-a născut în 1999 un bad boy, vă super super asigur că s-a născut și un copil bun în același timp. Că așa a fost omenirea dintotdeauna... și așa va fi și la sfârșitul ei. Cât despre predicții, dacă ne uităm în Biblie, mai exact în pasajele Apocalipsei, se pare că nimeni nu va ști când va veni sfârșitul. Nu are Dumnezeu umor? Nu e mai fun așa? Hai să nu-mi spuneți că nu e, știți la fel de bine ca mine că nu v-ați mai uita la un film dacă ați știi sfârșitul.

  -m.

2014, distopie, 3RM și alte chestii

Am avut una dintre cele mai enervante nopți ever. Am rememorat probabil fiecare distopie pe care am citit-o vreodată, mai ales "Ultimul avanpost" al Călinei Lavinia, pe care am citit-o de curând și care, by the way, e o carte superbă. Distopiile m-au speriat întotdeauna pentru că na, au acel subiect gen: după o molimă..., după al III-lea război mondial..., etc care te face să ți se strângă pielea de găină pe tine și care deși au final fericit, pur și simplu nu poți să nu vezi câtă distrugere practic ar putea fi lăsată în urmă.
Mai ales "Ultimul avanpost", pentru că această carte are acțiunea prezentă în România și din moment ce știi fiecare locșor despre care se vorbește, e imposibil să nu-ți imaginezi chestii.
Apoi, se mai pune și faptul că am citit aseară un articol în care se făcea referire la niște preziceri date de Nostradamus, de un alt cercetător, dar mai ales de Iustin Pârvu, un călugăr român care a mai avut niște preziceri ce s-au întâmplat înainte. Și toate astea vorbeau despre cancer de piele care va ucide o mare parte a populației, despre al III-lea război mondial, despre un fel de the end of the world și ce e și mai și e că zilele trecute am vorbit cu soră-mea care, ca să fie totul și mai "palpitant", mi-a spus ceva de genu': "tu nu vezi că peste tot lumea tușește și e răcită? o fi primăvară, dar am auzit că ar fi un virus pornit de la un vaccin care trebuia să trateze răceala și de fapt a creat un alt virus...". Și cu toate cutremurele din ultimul an, parcă totul ar avea măcar un sâmbure de adevăr.
Acum, cu toate supozițiile astea, sunt 2 posibilități: ori îți faci testamentul (nu că ar mai conta) și zici că ce-a fost, a fost frumos și măcar a fost, ori te apuci să scrii un roman distopic. Deși noaptea trecută n-am dormit decât 3 ore, acum înclin spre a 2-a opțiune. În același timp, vorba aia, "să nu ziceți că nu v-am spus"...

-miku.
P.S. cafea? vreau cafea!!!

cretinism matern

×  printre blocuri, în zona în care stau eu, se află o creșă, o grădiniță, o școalã generală și un liceu; cum mergeam eu încet și sigur spre metrou, am văzut o scenă urâtă clasică: un copil de vreo maxim 2 ani jumate se plângea că nu mai poate să meargă, că îl dor picioarele și că vrea să o țină de mână pe mama sa; era un grup format din mai multe mame și mai mulți copii care mergeau repede spre grădiniță, iar vreo 3 copii mergeau singuri în față; mama acelui copil a țipat la copil și l-a împins în față: păi și ce, dacă te țin eu de mână nu te mai dor picioarele?

Când vezi asemea vaci handicapate îți vine să le dai un brânci să cadă în cea mai apropiată gură de canalizare. Un copil de nici 3 ani abia știe să meargă, măcar lasă-l să aibă și el un mic ajutor, învață să ieși din condiția de scroafă care făce copii ca să ia bani de la stat! 

Miku.

Yves LaRock - Rise Up

direction: sky

sunt alergică la vampiri, dar nu e nimic nou

A fost vremea lor. A fost Anne Rice, care a scris frumos. A fost Twilight, care a fost banal, dar siropos, deci (aproape) toate adolescentele (și destul de mulți adulți) au citit seria, a fost Academia Vampirilor, pe care am citit-o pentru că toată lumea a citit-o și era prea lăudată, a fost seria Vampirii din Morganville, care mi-a plăcut, pentru că am avut ceva destul de palpitant de citit pe w.c.. A fost seria Jurnalele Vampirilor și mi s-a părut nouă ideea călătoriei lui Damon în partea întunecată. Au fost milioane de alte cărți cu vampiri. Dar s-a dus. A trecut. Gata. Nu mai e nimic. Cu excepția filmului/serialului Academia Vampirilor, dar din ce am auzit nu are prea mare succes. Și cu excepția The Vampire Diaries, dar la serialul ăsta ne uităm pentru că ne place Ian Somerhalder, deci sunt motive subiective. Cam același lucru se întâmplă și cu vârcolacii. Deci... potențialii scriitori de s.f./young adult books din România, înclinarea voastră trebuie să fie alta. Vampirii nu mai vând. Asta dacă vreți să publicați și să și fiți cumpărați, că altfel, pentru intimitatea proprie, toți scriem ce vrem.

m.

instantanee

# dacă beau cafea se anulează efectul pastilei de calciu? e dimineață devreme acum și chiar nu mai știu dacă ideea asta am visat-o sau e pe bune
# nu știu cât poate să fumeze o persoană în așa fel încât să ajungă fumul de țigară până la etajul 3
# latina ar trebui să fie facultativă; 5 ani au fost destul pentru mine, mai ales că nu mai știu nimic
# nu știu cum, dar timpul parcă trece și mai repede acum; citisem la un momentan un roman care se numea replay, dar în momentul ăsta nu-mi aduc aminte de cine era scris (blame morning again) așa că o să dau un edit mai târziu, în care era vorba de un tip care avea vreo 40 de ani și la un moment dat a murit și s-a trezit la 17 ani, a trăit o perioadă apoi iar a murit și tot așa de vreo câteva ori, până când ajunsese să moară din ce în ce mai aproape de vârsta la care se trezise prima oară; la un moment dat a ajuns în punctul 0 în care murea și învia în același timp, apoi totul s-a sfârșit; așa o să ajungem și noi sau e doar o iluzie pentru că avem prea multe de făcut? bine, într-un fel putem să luăm ca reper acel roman la nivel psihic: vom avea atât de multe de făcut încât nu vom mai avea timp pentru noi, implicit psihicul nostru va muri. (și ne vom transforma în roboți, ca într-un film hollywoodian)

M.