#dragostea ține mai puțin ca un hamster

# cum stăteam eu așa frumos în pat gândindu-mă la cine știe ce (pentru că ai posibilitatea de a te trezi la 9, dar somnul fix în ziua aia nu e) îmi dau seama de o chestie: e prima oară când mă trezește rotița hamsterului. și tot gândindu-mă la hamsteri, la cat de sensibili sunt (și hamsterul ăsta e pe ducă), mi-a venit ideea asta cum că dragostea ar dura mai puțin decât viața unui hamster.

adică așa:
un hamster normal trăiește în medie 3 ani. sunt unii care trăiesc 4 sau 5, dar sunt rari și nu o să știi niciodată dacă atunci când iei hamsterul o să fie unul din aceia cu gene bune și o să trăiască mult. la ce poți să te aștepți e să moară oricând. nu știi când îl trage curentul, se taie într-un vârf de scobitoare, se aruncă singur nemernicește din pat într-o disperată acțiune a unei iluzii a lumii mai bune de afară

hamsterii pitici țin viața în ei chiar mai puțin. 1 an, hai 2, în cel mai bun caz.

așa că, na, poftim.

a fost odată o seară boemă de corporatist

#de atât de multă privare de somn s-a ajuns la un fel de depravare a minții.

# mai vreau să spun că urmărindu-le pe femeile de serviciu cum strâng gunoiul în fiecare seară mă pune pe gânduri. mă rog, nu ca și cum ar fi vreo dilemă existențială, ci 1. îmi aduc aminte de vara în care am lucrat la mare ca ospătar (ospătăriță, hm), 2. lumea asta e a naibii de tâmpită.

stai așa și te gândești ce-o fi în gândul lor. ospătărița-eu eram încântată să lucrez cu oamenii, dar spre sfârșitul serii îmi venea întotdeauna să le arunc berile în față.

mă gândeam așa, că pe fețele unora dintre aceste femei de serviciu (cred că funcția are o denumire mai academică, dar nu îmi vine în minte acum) se vede clar dezgustul pentru munca lor. bineînțeles, asta nu ar fi o problemă. nu e cea mai fericită situație. dar se vede dezgustul și pentru noi, ceilalți nefericiți, care stăm la birou.

nu știu exact unde voiam să ajung cu ideea asta. cert e că, evident, să stai la birou e mai bine decât să strângi gunoiul. dar chiar și-așa, viața oricum nu capătă vreun sens extraordinar. la o adică, în pământ ajungem cu toții.

#mi-a plăcut asta: palme transpirate ca de melc. my boss said it. good one, good one.

are cineva o funie sau o scară?

Mă gândeam la diferența asta dintre introverți și extroverți.
Desigur, niciuna dintre tipologii nu este exhaustivă și absolută, un extrovert va avea nevoie de timpul său pentru activități individuale care îi fac plăcere, însă va prefera ca o mare parte a timpului său să fie petrecută în preajma oamenilor.
Un introvert va fi la polul opus. Se va simți bine doar în preajma oamenilor pe care îi cunoaște foarte bine, dar nici măcar cu aceștia nu va petrece foarte mult timp, preferând confortul casei/locului unde este singur (dar nu singur, ci cu activitatile preferate).

Acum, Gemenii trec printr-un fel de paradox al celor doua tipologii. Gemenii sunt prin excelenta plini de vitalitate intr-un moment si depresivi in urmatorul. Ceea e putin frustrant. La mine stările depind de cât somn am parte. Cu cât mai mult, cu atât mai mult extrovertul iese la iveală. Și viceversa.

Problema apare când omul/geamănul nu știe ce vrea. Ar da-o pe extroverție, dar parcă lenea e prea mare și introvertismul sună mai bine, se simte mai bine. Dar nici singur să nu fie. Dar parcă nici de persoanele astea nu are chef.

Meh. Așa că mai totdeauna va fi între și între, gata să fie tras de cineva din adâncul nealegerilor în care se scufundă.

Prin urmare, are cineva o funie sau o scară?

I am so last season

# scot banii de pe card. mă entuziasmez peste măsură. intru în bershka. mă învârt. probez în jur de 6 pulovere, 5 rochii, 3 geci. ies din bershka. intru în koton. mă învârt. nu-mi place nimic. intru din nou în bershka. probez aceleași pulovere și încă o rochie cu model latino-chinezesc (yeah.take that mofo). renunț la toate. intru în Mc și cumpăr mâncare. îmi dau seama că sunt atât de anti-modă. nu am nimic din noul sezon. nu îmi place nimic din noul sezon. de fapt, nu văd nimic purtabil. nici în h&m, care oricum s-a stricat de vreo 2 ani încoace. doar la zara am văzut o geacă interesantă. dar nu merita efortul banilor. nu era the one.

# stau pe scaunul cu picior rotativ. mă mișc dintr-o parte în alta. urăsc poziția și mă tot foiesc. îmi amorțește spatele. îmi îngheață gâtul. apoi întorc laptopul mai la stânga și scaunul la fel și ajung în rai. vorbesc serios. începusem să urăsc jobul din cauza scaunului, dar imediat ce l-am mutat așa, ziua s-a înseninat și listarea cărților, a cosmeticelor și a e-bookurilor merge cu spor. hă.

# rediski dădu bacul. ce a trecut timpul. știți chestia aceea cum că o dată la 7 ani se schimbă complet nu-știu-ce anume din corpul nostru (celulele?) și e ca și cum am fi alte persoane? cam așa mă simt la 22 de ani. clarissimo (pretențios) mă simt o altă persoană. nu neapărat în sensul bun. și iar nu mă mai atrage nimic. ba, mint. mă atrage marea. anul trecut pe vremea asta lucram la mare. marea în fiecare zi și noapte. marea dimineața. god, i miss that sound. dar nu-i bai, oricum toate salariile mele pe călătorii se vor duce. hmhm.

hello from the other side. facultatea.

m-a lovit. am terminat facultatea.
nu conștientizasem așa acest fapt până acum 5 minute, când am pornit hello a adelei

Hello from the other side

I must have called a thousand times

hello, really, from the other side. am terminat tot. adică școală, liceu, facultate. desigur, urmează masterul, dar masterul nu are nimic din romanța anilor de licență. sunt deja mare. m-am făcut mare, cum ar veni. nu mai pot să o ard ludic și drăgălășesc. nu mai pot să spun sunt la facultate și încă nu știu ce o să fac. pentru că acum [mai] știu. și chiar dacă nu știu tot, deja m-am angajat într-un domeniu care are legătură cu facultatea. nu ca vara trecută, despre care încă nu am povestit mare lucru, dar cred că vara trecută se încadrează în seria ce se întâmplă pe plajă, rămâne pe plajă.

so hello from the other side.

și iată-mă aici, cu examenele de licență la câteva zile distanță. cu job, un posibil cățel, hamster, purcel, life.life.life.fuckinfuckfuck.

feels good. damn how good it feels. and creepy. and I'm mortified.


ttys.

Patriarșie prudî (titlu nepotrivit, adică, precum la mulți ani spus de Paște)

# Iazurile patriarhului, parc și cartier rezidențial din Moscova, în a cărui apropiere se află strada Bolșaia Sadovaia, pe care a locuit și Bulgakov. Maestrul și Margareta?  Citesc arbitrar literatura rusă, nu sunt un cititor specializat, as the literate world would say, iar de Maestrul și Margareta am auzit cu mulți ani în urmă când Red, pe la vreo 14 ani, dacă nu și mai devreme, a citit-o. Pentru ea, a fost momentul potrivit. Pentru mine momentul a venit abia la 21 de ani. Trebuie să o recitesc, am tendința să uit numele și să citesc repede pentru a vedea cum se termină. Ăsta se numește citit nesănătos, nu de alta, dar există posibilitatea să nu recitesc cartea și să rămân cu lacune. Ce vreau să spun este că e o carte cu artificii; nu vreau să spun că e genială pentru a nu o banaliza, însă m-a ținut legată pur și simplu. Cred că am avut și bonusul perioadei de dinaintea Paștelui, pentru că al doilea capitol, Pilat din Pont, a fost un deliciu. Ca să nu mai lungim vorba, ne-am dat deja seama că e necesar să recitesc cartea.


# auzi... de ce spun oamenii La mulți ani de Paște? ăsta a fost cel mai nepotrivit lucru pe care l-am auzit astăzi. 5 minute am ieșit. două blocuri distanță. întâlnit cu o vecină. zice: la mulți ani!

# Paște fericit e o formulă comercială

# tradiție de Paște: nicio vizită; rămân acasă; de data asta, hamsterul e la buc.; în clasa a 10-a am citit Fetele din Shanghai; anul acesta rămân la brânză, salată și ouă;

# e ceva diferit în noaptea de Paște. îmi place Crăciunul și l-am considerat mereu mai important, dar ceva din sobrietatea nopții trecute alături de catedrala aceasta aproape gotică și focu care pare să ardă cumva diferit au schimbat ceva; rămâne de văzut ce.

# p.s. desigur, scriu pe blog. da, ceva cu siguranță e diferit.

un fel de "hamsterul vă salută"

Le-am trimis mai devreme fetelor o poză cu hamsterul meu și le-am scris "hamsterul vă salută". Deși la început nu a fost hamsterul meu și este cel mai țâfnos hamster pe care l-am avut. Mușcă orice prinde. Nu îmi dau seama exact de ce e așa, dar mă gândesc că o posibilitate ar fi aceea că foștii stăpâni nu se jucau cu el, doar îl țineau în cușcă, drept care nu e obișnuit să fie mângâiat. În orice caz, cu ocazia sărbătorilor de iarnă (lel) l-am adus la Craiova (in București ar fi înghețat de frig și de foame) și, având mult timp la dispoziție, l-am terorizat zilnic cu fructe, nuci, biscuiți, plimbări prin casă și l-am lăsat să-mi muște arătătorul oricât a vrut. Oricum e hamster pitic și nu are chiar atât de multă forță încât să mă nimicească.


E ceva frumos, comod, în camera asta a mea din Craiova. Patul pare mai moale și fotoliul mai cald, biblioteca mai atrăgătoare și biroul mai mai că m-a făcut să scriu. Desigur, hiperbolizarea sentimentelor în legătură cu fosta casă (acasă) se datorează lipsei îndelungate de acasă. Probabil la fel o să simt și aranjamentul casei din București peste câteva zile.

Am lenevit, Doamne cât am lenevit. Am alergat după cadouri pentru ceilalți și am fost fericită să îmi cumpăr o carte pentru Crăciunul acesta. Am lenevit intelectual, pentru că, indiferent cât am citit, cărțile trebuie reluate, căci atmosfera asta caldă în care mirosul sarmalelor amestecat cu mirosul cozonacilor, tortului, prăjiturilor etc îmi distrăgeau constant atenția. Și am lenevit.

Mă gândeam mai devreme, în timp ce stăteam pe budă, la prezentarea licenței. It's gonna be fun.


Anii trec mult prea repede. Cât de multe lucruri s-au întâmplat anul acesta și parcă nu s-a întâmplat nimic, așa mă simt acum, gândindu-mă că mâine e Revul. Uneori știm anii buni. 2016 pare a fi genial și plin de momente care adaugă cotituri foarte dese pe apa sâmbetei.

Ați auzit de Malala, fetița din Pakistan, districtul Swat, care la 11 ani a început să scrie un jurnal pentru BBC, iar în anii următori a vorbit cât de mult aputut despre drepturile fetelor și femeilor de a fi educate, până când, într-o zi, un taliban a împușcat-o în cap?
Da, se prea poate să știți mai multe despre ea decât mine, care am descoperit-o ceva mai îndeaproape abia Crăciunul acesta. Auzisem de ea anul trecut, când a primit Premiul Nobel pentru Pace, dar nu citisem nimic despre backgroundul care a făcut-o să câștige acest premiu.
Am citit anul acesta cartea ei, "Eu sunt Malala", și am înghițit în sec imaginându-mi ororile prin care niște fete tinere, copile, au trecut ca să poată învăța. Să învețe, nu să facă altceva. Până când școlile au fost închise. Swatul a fost o regiune turistică cu peisaje atât de frumoase și mine de diamant atât de bogate, încât a fost supranumită Elveția Pakistanului, asta până când, în anii 2000 a fost invadată și preluată de către teroriștii talibani.

O să recitesc cartea Malalei, de data asta pentru a reține mai bine informațiile. Prima citire a fost destul de subiectivă și influențață de tragismul ei. Însă ea a supraviețuit, iar acum stă în Marea Britanie, după ce a avut parte de a o mulțime de operații pentru ca fața ei să arate măcar aproape normal. Își dorește să obțină dreptul femeilor de a fi educate în Pakistan, libertatea de exprimare.

Iar noi chiulim de la școală și ne plictisim la ore. În timp ce România intra în UE, în Pakistan începea războiul.

Noi ne plângem că ne e greu, iar la ei magazinele cu muzică, școlile, frizeriile, practic tot ce ținea de viața socială (și așa d.p.d.v. al unui occidental inexistentă) a fost interzis, iar femeile nu mai aveau dreptul de a ieși din casă decât în situații de maximă urgență (însoțite de un membru de sex masculin al familiei cu care nu exista posibilitatea să se căsătorească, având el chiar și 5 ani).



Cred că suntem proști fericiți. Asta suntem.
Până data viitoare, Sărbători fericite!




Miciulin.

așa

the more you think, the more you –
am o stare de –. vreau să știu. aștept acel moment în care o să am revelația. ce trebuie să fac, ce ar fi mai bine, cum ar fi cel mai bine. ce-i drept, nu cred că revelația există.

stai și analizezi același subiect dând din el în altceva și te reîntorci și iar și iar și nu găsești răspunsul. poate cel mai bine e să lași timpul să curgă. oricum sentimentele nu se pot modela. ele pur și simplu sunt în felul X, iar felul X e, de obicei, magmatic.

și nu există vreun fel în care ar trebui să ne purtăm sau să reacționăm atunci când nu știm cum să reacționăm. pur și simplu suntem și suntem cum nu suntem, apoi ne dăm seama că, fără a fi obligați de vreo circumstanță, rareori suntem cum suntem, ci cum nu suntem.

în fine.

and then she'd say

să ne fi bucurat de toamnă și de parcurile care sunt atât de vii. să fi fost o toamnă ca oricare alta.
cât mai avem încă ocazia.

scrie Laura Frunză. subscriu. "Mi-a fost greu să revin pe blog. În vremuri ca acestea, când există lucruri cu adevărat importante asupra cărora să ne concentrăm, mi-e greu să scriu despre nimicurile mele. Mi-e greu să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic, mi-e greu să ignor biroul gol de la mine de pe etaj şi discuţiile şoptite de pe la colţuri. Pe de o parte, îmi vine să plâng când văd unele nume pe un ecran, când aud “ea chiar era un om bun”, când mai citesc încă un status pe facebook cu un bilanţ nou al victimelor din incendiul de la Colectiv şi mai nou al victimelor din Paris, Beirut, Siria. Pe de altă parte, îmi revine în cap obsesiv ideea: ce drept ai tu să îi plângi? Nu erau morţii tăi! Îmi vine să strig: ba da, erau şi morţii mei un pic, iar durerea pierderii lor e a noastră, a tuturor.
[...]
După asta, am decis să iubesc mai mult şi să urăsc mai puţin. Să trăiesc aşa cum ştiu eu să trăiesc. Să-mi fac bucuriile mici şi chiar şi pe cele mari, să vizitez locurile pe care vreau să le vizitez, să sun oamenii pe care vreau să-i sun, să le spun oamenilor din jurul meu că îi preţuiesc."




ce ciudat. cât de ciudat. atât de ciudat felul în care ceva se termină. de parcă ai putea să faci orice, dar nu poți face nimic.

https://www.youtube.com/watch?time_continue=31&v=EPCN-_eW0OU

flori între picioare. instantanee

# bucureștiul stă într-o liniște al cărei motiv îl cunoaștem cu toții. cu toate astea, ne mișcăm. mușuroiul mustește. ne revărsăm uneori, seara. în timpul zilei agitația e tăcută. traficul e tăcut. traficul în bucurești. aerul nu e curat, dar e transparent. azi nu a fost ceață. a fost un fel de claritate în aerul de la universitate. e momentul toamnei, momentul acela al aleilor pline de frunze în nuanțe diverse de ocru. atât. nu ruginiu, nu verzi. și e liniște. am urechile înfundate, probabil, și ochii înlăcrimați.

# la facultatea de Litere totul e la fel de prost ca întotdeauna. celor de la bibliotecă li s-a stricat din nou programul, foarte posibil să nu mai putem împrumuta cărți în decursul lunii următoare. exact ca anul trecut, mai țineți minte? (și aici)

# îmi vine să plec. de data asta, chiar aș pleca. aș plecaaaaaaa. vreau să plec pe o insulă. să fie puțini oameni și o librărie frumoasă, să-mi scriu acolo lucrarea de licență. hmhm.

# am intrat la un târg de antichități și am văzut un inel care, într-un fel sau altul, știu că tre' să-l fac al meu. dacă n-aș fi dat banii pe prostii vara trecută, acum aș fi putut să-l cumpăr și să mă cer în căsătorie. să trăiesc cu mine la bine și la greu, parcă așa era, nu? până la urmă, cu mine am trăit mereu, cu mine o să fiu, în primul rând, mereu. lol. știu, nu-i nevoie s-o spuneți.

# am crescut. am ajuns mare. tu ce-ai vrea să te faci când o să fii mare?

la lăutari (&lykke li). alandala prin lume

mă gândeam... că tot omul, chiar și cel din urmă spălător de vase. pardon, nu chiar tot omul. omul din clasa de mijloc. da, omul din clasa de mijloc, omul care muncește și câștigă niște bani cu care iși permite oarecum să meargă și la restaurant, merge.

postarea asta a plecat de la o fotografie a cuiva care ținea un pahar cu vin de partea bombată a paharului (cupă?), moment în care s-au suprapus în mintea mea ideea că paharul trebuia să fie ținut de picior și faptul că, indiferent dacă tot omul merge la restaurant, depinde felul în care o face. apoi restaurantul...

apoi mi-am adus aminte de asta

scuzați banalitatea gândurilor.

nicio scuză.

e frig.

hmphmpfuri

hmhmm

don't fill me up
don't fill all my holes

otherwise I shall have no inspiration

în locul tău, eu

în timp ce stau pe holul ăsta larg, cu geamuri mari, se strânge furtuna și aduce un întuneric somnambul.
stă la hotelul vecin, pe balcon, cu o cola lângă ea și învelită bine.
e frig.
și nu că aș vrea sã fiu în locul ei, nici pe departe, dar aș vrea să stau pe balconul meu, cu ceaiul și telefonul meu în brațe. și-apoi să dorm. vreme de toamnă târzie.

aterizarea și femeia fără orgasme

vara asta am făcut.

le grand orgasme - wols

vara asta a fost vară. o vară nebună, cretină. vara în care am devenit eu. liberă.

se termină vara, te rog, nu.


ieri m-am certat cu cineva care, se pare, era parte din marea grămadă a șefilor. uite, asta nu-mi place. vine cineva la tine și începe să urle, dar înainte nici nu ți se prezintă, nu-ți spune ce reprezintă, de unde vine, ce face, ce vrea de la tine. dar vine, vine după tine în baie, te scoate afară, urlă și te bruschează. și îți dai seama după atitudinea superioară (și analfabetism, fie vorba între noi) că-ți e șef. unul dintre cei douăzeci. păi e corect așa? să-ți spună că nu faci nimic în condițiile în care te vede că o să leșini dacă mai faci un pas? pentru că ai lucrat 19/24 aproape zi de zi. pentru că ești orgolioasă și încăpățânată și nebună, atât de nebună încât să preferi să-ți distrugi sănătatea decât să renunți la un job. doar pentru că a renunța în fața acestor oameni ar însemna că te-ai dat bătut. joc după regulile mele. și apoi femeia-manager-care-nu-are-nici-în-clin-nici-în-mânecă-cu-PRul vine și urlă că știe că nu-ți place să ți se dea ordine, dar ei nu-i pasă de ceea ce-mi pasă mie. cred că s-ar fi înțeles bine cu ceaușeasca. uite, femeia asta a fost singura persoană de vara asta pentru care nu am putut să nu simt dezgust. pentru că are atitudinea unui om de nimic.


o să-mi fie dor de locul ăsta. de oamenii de-aici.

cumva, se întâmplă ceva cu mine. probabil că se întâmplă explozia despre care vorbeam în săptămânile trecute.

nici de un amărât de post pe blog nu am avut timp. trecuseră 13 zile.

felul în care ne așteptăm să

reacționez ciudat în ultimul timp. mă mișc foarte lent, sparg numeroase obiecte, vorbesc alandala despre orice cu aproape oricine. un fel de miserupism cu iz de vară.

și fac chestii pe care...

ei bine, nu. nimic nu-mi pare nou. trăiesc într-un fel de deja-vu în care se întâmplă chestii pe care ori le-am scris, ori le-am gândit cu ceva timp în urmă.

și e plictisitor așa, de-asta mă mișc și lent. nu e nimic nou.

poate doar aptul că o să lucrez 16h/zi timp de 3 zile la rând. atâta tot.

trips may be with you, screamers.

reprezentări diferite ale viziunilor asupra lumii

Asta fost o zi bună. Am o plăcere dusă până la sadism de a-i îmbârliga pe oameni în așa fel încât să creadă că-s nebună. Azi aproape am speriat un om de la serviciu. A zis că în orășelul lui (Năvodari), despre cei ca mine [i-am zis eu că am accente puternice de bipolaritate, după care am stat să-i explic ce înseamnă asta], se spune că au probleme (pentru că îi zisesem că îmi place să cunosc oameni, dar oamenii mă plictisesc). I-aș fi spus multe, ajunsesem să-i vorbesc despre teoria Big Bang, despre creaționism, despre timp (unde el susținea că timpul există până când i-am spus că nu timpul trece, ci oamenii trec prin "timp" – și faptul că oamenii au inventat timpul, lucru la care, după reacția lui, nu se mai gândise până atunci) și multe altele. Era imposibil să nu mă avânt într-o discuție cu foarte slabe accente dialectice tocmai pentru că omul e un exemplu clar de persoană care nu are decât școala vieții, după cum el însuși a spus, nu a citit niciodată o carte întreagă. Problema cu el era însă că avea o încăpățân
are tipică omului care nu are deschidere către cosmopolit.

Și când mă gândesc că totul a început de la afirmația mea: ce dor îmi e de București.

Imediat după asta a început să se atace, că lui îi e mai bine în Năvodari. Și că nu îi place că băieții înjură de față cu domnișoarele. Că stă pe geam și fumează, uitându-se spre locul unde e fie-sa, ca să audă ce vorbesc ei. OH-LA-LA. 

jesus holly christ, asta a fost o zi amuzantă. mă, păcat că nu mai sunt pe tură cu omul ăsta, că mi-ar fi înseninat ziua cu mintea lui trei-sferturi-închisă.

Și mai zicea că nu poate să înțeleagă afirmația mea că muncesc cu plăcere aici. Că el nu înțelege cum se poate ca cineva să facă ceva și să-i și placă. Că serviciul trebuie să fie serviciu și casa casă. Când i-am spus că ceea ce fac (scriu) e pe primul plan pentru mine, aproape că a spus cu voce tare că mă crede nebună. Ei bine, dear screamers, asta înseamnă să trăiești într-un sat, fie el și la malul mării.

Cu două lucruri a avut dreptate omul nostru:

1. sunt nebună

2. la mare poți evada ușor când simți nevoia de libertate

Ceva mai târziu mi-am dat seama că nici nu am deschis subiectul cu homosexualii. A terminat prea repede pentru mine. Ha.

Ha.

Ha.

câteva ciori strălucitoare plutesc cu ochi inteligenți deasupra minților noastre mici

Frunzăream azi dimineață mailurile, când am dat peste unul de la editura Humanitas. Nu am citit decât parțial titlul, atât cât încăpea în telefon. Pentru scurt timp am avut senzația că e vorba despre o altă viață. Constanța și Mamaia sunt atât de diferite cultural de București, încât uneori am impresia că am trăit aici toată viața printre niște oameni, să spunem așa, care este nefamiliarizați cu o lansare de carte.

Cert e că îmi e dor de viața culturală a Bucureștiului. Nu am mai fost la o lansare de carte de pe la începutul lunii mai, iar până atunci mergeam cel puțin o dată pe săptămână (Humanitas are seri japoneze și încă ceva joia și marțea – diverse lansări și discuții). La fel îmi e dor de blogging (mai ales că asta e abia a 2-a oară când scriu în ultimele două săptămâni). Mai țineți minte că la un moment dat am scris într-o postare că mă bate gândul să renunț la blogging? Nu. Nu. Toată ziua mă gândesc la diverse articole. Am în cap înșiruite propozițiile la rând, dar le uit pe toate, pentru că ajung seara târziu și nu mai sunt în stare nici să mă demachiez. Așa că în diminețile din zilele libere, când rămân singură, iau ideile de la capăt și le notez. Oricât de patetic ar suna, ceva ceva tot se leagă.

Sunt atât de mulți oameni în jur. Imposibil de mulți. Oameni care îmi consumă toată energia pe parcursul zilei și seara nu mai am destulă încât să o iau de la capăt. Oameni care te întreabă unde sunt șervețele pentru că le e greu să arunce o privire orientativă printre mese. Oameni care întreabă orice pentru că sunt efectiv proști, inteligența le-a dispărut de tot, creierul li s-a atrofiat de la atâta teleghidare. Oameni care nu citesc și acest lucru se vede clar. De fapt, nici nu e nevoie să citești filosofie sau chestii d-alea de la Litere, poți să înțelegi lumea și să înveți având un minim simț al observării. Desigur, pentru asta ai nevoie de un minim de inteligență. Nu, pe oamenii aceștia nu mai am răbdare să îi înțeleg. Au lumea lor în care se nasc și mor fără să aducă ceva nou sau să încerce să înțeleagă măcar ce a fost sau să își dea seama care-i treaba cu ei. Tu înțelegi care-i treaba cu tine? ați putea întreba voi. Nu, nici eu nu înțeleg, dar încerc.

La asta se rezumă totul. La încercarea care te duce către ceva. Către orice. Și mai este ceva ce trebuie să ai mereu în minte: să poți renunța oricând la orice nu simți că îți este benefic. Să îți cunoști limitele, să încerci să le depășești, dar să știi să și renunți. Să ai mereu în minte că ești un bun de care lumea se poate lipsi oricând. Așa că trebuie să zâmbești mereu pentru tine.

Așa cum mi-am pierdut self-ul în primăvara asta nu îl voi mai pierde prea curând. E necesară moartea ta sufletească din când in când. Cum altfel aș fi ajuns să știu ce sunt și ce vreau? Murim în fiecare zi și, cu acest dram de inteligență, devenim un fel de păsări phoenix. Sau măcar ciori cu pene strălucitoare.

o nebunie genială

M-am trezit cu gândul următor: dacă nu citesc ceva sacru, o să devin o analfabetă și o să rămân un ospătar analfabet care nu conștietizează că mintea lui funcționează mai încet și mai prost ca a unui copil de clasa a 4-a pentru tot restul vieții.

Să vă spun povestea poveștilor à la Miku. Am plecat cu M. la mare să fim ospătărițe. Între timp am aflat că suntem și ospătărițe și picolițe și femei de serviciu și hosstess și tot ceea ce mai e nevoie într-un restaurant.

După trei zile de lucru (cu câte o zi pauză între fiecare), am ajuns la următoarele concluzii:
1. Pot să dorm 4-5 ore pe noapte și să lucrez de dimineața până seara, dar încep să fac greșeli de vorbire. Munca intră pe pilot automat, creierul nu.
2. Nu îmi place să am șef. (Pe-asta o știam în teorie, acum o știu și în practică.)
3. În continuare vreau să-mi deschid o cafenea. Ceva mic, în centrul unui oraș. Stil vintage, 5 mese. Mai mult pentru cafea, suc și prăjituri.
4. Oamenii sunt proști. Grav. Iremediabil. De la mama lor. De la Adam și Eva. Dumnezeu trebuie să se distreze tare când schimbă canalele. Sau poate s-o fi plictisit și el de când vede aceleași tâmpenii...
5. Există 5 șefi la un angajat. Că așa e frumos, dragă. Și fiecărui șef îi place să dea comenzi fix pe dos față de anteriorul.

Și cea mai importantă, cea din urmă și cea definitorie:
Nu o să mă mai plâng niciodată de facultate. Prefer să învăț, decât să trăiesc într-un mediu plin de analfabeți. Nu munca e grea, ci traiul alături de prostime. Gândiți-vă la mitul peșterii (Platon). Odată ce ai atins sau măcar ai văzut lumina și ai pornit pe drumul cunoașterii, nu mai poți supraviețui între cei ce sunt încă în întuneric.


Așadar, m-am trezit dimineață, m-am așezat într-un fotoliu mare și l-am luat pe Schopenhauer în brațe. Am citit aceeași propoziție de 3 ori și nu am înțeles mare lucru. Îmi era dor să citesc/aud o propoziție pe care să trebuiască să o decodez. Mai mai să plâng de fericire, nu alta. :))

Probabil că toată nebunia asta a apărut odată cu trecerea celor doi ani la Litere, ani pe care îi credeam pierduți. Nu, nu. Acești doi ani la Litere mi-au impus o strictețe anume, un fel de postură elegantă a limbii. Îl aștept, prin urmare, pe cel de-al treilea, mai ales că e și anul în care scriu lucrarea de licență. Și chiar îmi este dor să scriu.

Anyways, la mare e super. Iubesc marea, fir-ar să fie, într-o zi o să am o casă pe plajă. Dar nu în România. Pe vreo insulă cu puțini oameni. (Asta este o altă chestie, când stau într-un mediu în care socializez zi de zi foarte mult, obosesc psihic. Am nevoie de mult timp pentru mine. Se vede că sunt și Gemeni și Rac, cu toate trăsăturile astea amestecate până la epuizare.)

Și dintre toți oamenii aceștia care sunt analfabeți, vreo 2-3 sunt undeva pe calea cea bună. Sunt exact în momentul acela când trebuie să alegi un drum. Dacă numai și-ar da seama de potențialul lor...

Trebuia să fi venit la mare să lucrez cu mult timp în urmă. Aș fi avut de învățat atât de multe, mi-aș fi dat seama că pot să fac atât de multe lucruri având doar o serie de resurse de bază. Dar e bine și acum. Chiar recomand experiența asta. A știut el P.A. că voi avea mult material de scris. Cred că aici, în mediul acesta, găsești cele mai multe tipologii de oameni, poți să studiezi cel mai bine felul în care se poartă în siatuații care mai de care și să înveți de la și despre ei.

O nebunie genială.

"hello, I live here"

când eram foarte mică, adică atunci când eram 5-ani-de-mică, aveam o obsesie: îl întrebam pe tăică-meu ce vârstă voi avea în anul X, în anul Z, Y și tot așa. am avut o perioadă destul de lungă cu obsesia vârstei. apoi am scos toate cărțile din bibliotecă și, înșirându-le pe masă, m-am postat alături de ele și m-am autoproclamat bibliotecară. au stat cărțile înșirate destul de mult timp, dar ei le "cumpărau" o dată la câteva zile, ceea ce era fooooarte rar în mintea unui copil de 5 ani, cam cum ar fi acum să aștept 10 ani să-mi iau o rochie, așa că am trecut mai departe de la bibliotecară la roller. bine, asta pe la vreo 7 ani. între timp nu-mi aduc aminte foarte clar ce s-a întâmplat.

ideea de la care a pornit postarea asta e următoarea: obsesiile există în om (cel puțin) de la naștere. dacă stau să analizez ce îmi plăcea când eram mică, găsesc mereu un corespondent în ceea ce-mi place acum. focul. vârsta. copacii. sau ce uram când eram mică, dar în același timp îmi doream: singurătatea. (îmi aduc aminte și acum de prima oară când am rămas singură. aveam aproape 8 ani și soră-mea mi-a zis că trebuie să coboare până în fața blocului să ia niște cursuri de la cineva. am vorbit noi două foarte frumos, mi-a promis că vine repede. nici nu coborâse soră-mea 2 etaje, că m-am și pus pe urlat.) ah, da. și acum îmi place să țip. să nu scoateți asta din context. luați drept exemplu titlul blogului, scream and go, pe care l-am ales când eram la țară și alergam pe lângă o pădure. mi-a rămas imaginea asta în cap și iau țipătul drept eliberare și exprimare a opiniei. drept eu.

și au trecut atâția ani de la întâmplările de mai sus și mă gândesc că acum aproape că nu mai cred în ideea asta a reîncarnării pe care o aveam tot când eram mică (nu știu de unde îmi veneau astea, poate de la televizor, god knows), mă gândesc că îmbătrânim așa ușor și suntem atât de ușor de omorât și e penibil.

așa că mai bine închei cu versuri de-ale lui michelangelo și mai vedem după de realitatea noastră:
De-a pururi eu voi semăna cu luna,
căci ochii noştri-i văd doar strălucirea
pe care soarele i-o împrumută.

SURSA: http://stefandincescu-octavianvoicu.blogspot.ro/2013/08/michelangelo-buonarroti-poezii.html

O scriitoare vinde la Unirii

În serile de sâmbătă, zgomotul făcut de mulțimea de oameni care traversează Dâmbovița fie spre Centrul Vechi, fie spre cealaltă parte (ceva mai tăcută) a orașului pare că depășește zgomotul făcut mai tot timpul de mașini.

E sâmbătă seara, e sfârșit de mai, e cald, până și asfaltul pare să ardă în continuare, chiar dacă soarele nu se mai vede de ceva timp. Merg spre metrou, încerc să ajung până în 11.

O femeie strigă ceva, aud fragmente din ceea ce zice. Trec pe lângă ea, dar mă opresc câțiva metri mai încolo. Nu e chiar așa târziu, mă pot întoarce să-i dau un leu. Părea că strigă cu o voce prea tristă. Se întâmplă uneori să ne rămână vocile unor oameni în cap, ori diferite elemente distinctive. Ei bine, femeia aceasta striga într-un fel (aș spune chiar) sfâșietor, așa că m-am întors. Eu rareori dau bani cerșetorilor. Evident, nici nu prea e de dat, mai ales că unii au hârtii plastifiate (Atât de penibil! Parcă ne râd în față: ia, mă, să văd cât de prost ești, îmi dai un ban? Te păcălesc și pe tine?) Femeia rămâne mirată când îi dau leul. Vrea să-mi arate o carte pe care o are în mână, dar eu mă grăbesc și o las în urmă.

Strigă după mine: eu sunt verișoară cu Eugen Barbu!

pictură făcută tot de ea

E bătrână, dar nu arată rău. Nu e cerșetoare. E curată, are unde să stea, dar nu are destui bani cât să și mănânce, să și plătească taxele. E una dintre multele persoane în vârstă cărora banii abia le ajung de la o zi la alta. Spune că a scris toată viața ei. Despre oameni, despre Nadia Comăneci, despre Ceaușescu, despre Eugen Barbu, despre Dumnezeu. În timpul lui Ceaușescu a publicat în revista Săptămâna. Poezii, nuvele. Scrie mereu, îi face bine. E înăuntrul ei. E ceea ce știe să facă. Are mai multe cărți publicate. E săracă, dar nu a fost mereu așa. A fost învățată să ajute oamenii, așa că i-a ajutat. A dat mulți bani altora care nu aveau. Dar, spre dosebire de văduva din Evanghelie, despre care știm că și-a dat ultimul bănuț la Biserică, dar nu știm cum a mai trăit după, știm despre această femeie că nu mai are bani nici cât să mănânce.

Ajunsesem la al doilea semafor, chiar acolo, înainte de covrigăria Luca, în fața mall-ului Zizi. M-am întors. Ceva m-a făcut să mă întorc. Mi-a spus că pot face poze cărții ei, dar ei să nu-i fac, că nu e chiar pregătită pentru fotografii.

A vorbit mult și frumos despre oameni; ar fi vorbit mai mult.
Sunt oameni care au povești, ca această femeie, oameni care nu au trăit degeaba. Oameni pe care ai putea să îi asculți mereu. Oameni care au trecut prin atât de multe și cărora nu le-a fost teamă să înfrunte viața.


Ceva mai târziu am ajuns acasă și am citit povestirea căreia îi făcusem poză. Sinceră să fiu, nu am știut la ce să mă aștept. Presupun că și vouă vi se pare ciudat că o femeie bătrână și săracă a publicat o carte și încearcă să o vândă în stradă, nu? Trecând peste virgulele puse alandala și exprimarea uneori naivă/greșită, nu pot să nu remarc ușurința cu care scrie. Scrie frumos. Povestirea te prinde, are un fir narativ bun, fraza scurtă aduce un dinamism interesant. Știe să atragă.

Dacă merită sau nu să dați banii pe cartea ei, dezbateți după ce citiți povestirea de mai jos. Îmi pare rău că nu se vede chiar tot bine, dar cu ceva atenție o să prindeți ideea. În schimb, știu sigur că ea merită... E autentică.