marți, 28 iulie 2015

reacție hipn

Stând deasupra, plutind sub cerul ăsta senin, cu luna în stânga și un pescăruș care foșnește ca un vulture pe deasupra casei, alunecând alb printre toate stelele astea, și nu sunt țânțari, nu sunt oameni, e agitație jos și lumea e mică. Stinge becul, voiam să-i spun, dar era luna și, lângă ea, o dâră de umbre. Sunt nori senini și e cer senin și nu sunt alte lumini și plutim și carul mare a dispărut sub nori. Încercând să-l descifrez mai devreme (eu cu mintea mea nu –), mi-am dat seama că vei rămâne omul cu carul mare, cu polonicul cerului. Atâta întindere, uite, cerul clipește cu ochi mari. Cerul e ciclop. Este cerul? Sau miriapod? Sau ce fel de gândac s-a întins acolo sus, cu ce fel de ochi analizează microcosmosurile gângăniilor mai mici, ce fel de animale sunt oamenii și cât de departe putem noi pluti? Umbrele norilor au aripi. Sunt demoni care aleargă acum pe cer. Și-s stele căzătoare. Se bat demonii printre nori. Shinigami. Luna e mai luminoasă de câteva zile încoace. Și am văzut un pescăruș dispărând în lumina ei. Un Shinigami alb. Sunt dâre de oameni în cer, aleargă oamenii cu pași mărunți sprecesprecer, spre tot nicăieriul ăsta. Eu cu mintea mea Nu.
Se-aud glasuri de mașini alunecând printre casele astea colorate ciudat, se sting vorbe de oameni înăuntrul nopții. Ne-am pierdut. Ne-am pierdut din nou. Unde ești? Cine ești tu, undele meu?

În fața mea arde o stea. În stânga celei de-a doua stele care formează carul mare e una mai mică, de parcă ar avea o aluniță. Oameniii sunt microcosmosuri, bucăți de univers. Ne place să ucidem oameni. 

Niciun comentariu:

Faceți căutări pe acest blog

Google+ Followers