joi, 30 iulie 2015

romanțul unei zile de vară

mă gândesc din când în când la F., romanța nopților de iarnă, iisusul răstihnit în patul meu și la hemingway, la cartea cu care a început acel sfârșit, acea tăiere de amintiri, scurgerea cevaului care mi-a făcut gura pungă în diminețile cu ore infinite de a căror existență nu avusesem cunoștință până în acel moment. în grădina raiului, hemingway, ți-ai pus demonii, i-ai asmuțit bine și le-ai dat miros de naivitate, i-ai aliniat și le-ai ordonat să sară numai asupra celor cruzi și nebuni.

nu ți-am spus niciodată că răsar iepuri pe dealul golgotei și cară în spatele lor cruci cu iisuși răstigniți, morți. nu te-am întrebat unde sunt îngerii, dar ai spus sâsâit că vrei să fie lumină pe dealul golgotei.
și a fost lumină.

cu toate astea, când mă gândesc la barul întunecat din orășelul ăsta murdar, barul în care o să-mi fac veacul în fiecare zi liberă pentru tot restul verii, nu pot să nu îmi aduc aminte de fumul care era stătut în camera aceea din Titan, la frigul iernii, la zăpada aia monstruoasă prin care am înotat după o noapte de beție cu V., după ce ne dăduse cel mai nou volum din cartea sa, cu femeia aceea pe care amândoi am crezut-o curvă de lux și, de fapt, era doar o altă poetesă. (dar nimeni nu poate spune încă faptul că ambele variante nu sunt valabile și nici nu ar fi rău) și-ți aduci aminte dezgustul cu care l-ai privit pe V. când mi-a sărutat mâna, nervii lui în timp ce a rostit da' nu-i mai ține mâna pe pulă? un fel de boemie, un fel de nevroză, un fel de de de

și-n barul ăsta am fumat Camel aducându-mi aminte de toate, ele, toate, cum au fost. și-am citit însemnări din subterană a lui Dostoevsky și o să vorbim cândva, o să fie, poate, o noapte caldă de mai când vei intra în parcul meu (știu, nu-mi repeta, nu-ți place minulescu) sau poate n-o să ne mai vedem niciodată, vor rămâne memoriile și jurnalul nopților de iarnă.

mi-ai spus intimidant că poate o să mă complac în existența asta precum ceilalți, o să fiu parte din ei, o să dispar, dar știu acum și văd acum că nebunia nu e trecătoare, nu la noi, o avem cumva în sângele ăsta, în carnea noastră, noi și cei asemeni nouă, și știi doar că "Singurătatea are în ea sămânța nebuniei, chiar dacă ai trăit toată viața așa, chiar dacă ești adaptat la singurătate și frustrare. Singurătate. Frustrare.", e Cărtărescu, ai plâns când și-a lansat ultima carte, am plâns în interiorul meu.

și cafeneaua asta are în ea aproape toată boemia necesară celor cărora au sângele amestecat cu nebunie. o să vii, poate, cândva, o să vorbim și o să fumăm Camel și vom avea tinerețe fără bătrânețe în interiorul eternului nostru. în eternul meu. în eternul tău.

și e o atât de mare individualitate a binarului singurătății.



acum o să joc șotron. și oamenii vor continua să moară.


"Sîntem născuți morți, de fapt de mult nu ne mai naștem din părinți vii și asta ne place din ce în ce mai mult. Prindem gust. Curând vom scorni o modalitate de a ne naște  cumva din idee." ("Însemnări din Subterană", F.M. Dostoievski, trad. și note din lb. rusă de Emil Iordache, Polirom, 2012)

Niciun comentariu:

Faceți căutări pe acest blog

Google+ Followers