joi, 30 iulie 2015

romanțul unei zile de vară

mă gândesc din când în când la F., romanța nopților de iarnă, iisusul răstihnit în patul meu și la hemingway, la cartea cu care a început acel sfârșit, acea tăiere de amintiri, scurgerea cevaului care mi-a făcut gura pungă în diminețile cu ore infinite de a căror existență nu avusesem cunoștință până în acel moment. în grădina raiului, hemingway, ți-ai pus demonii, i-ai asmuțit bine și le-ai dat miros de naivitate, i-ai aliniat și le-ai ordonat să sară numai asupra celor cruzi și nebuni.

nu ți-am spus niciodată că răsar iepuri pe dealul golgotei și cară în spatele lor cruci cu iisuși răstigniți, morți. nu te-am întrebat unde sunt îngerii, dar ai spus sâsâit că vrei să fie lumină pe dealul golgotei.
și a fost lumină.

cu toate astea, când mă gândesc la barul întunecat din orășelul ăsta murdar, barul în care o să-mi fac veacul în fiecare zi liberă pentru tot restul verii, nu pot să nu îmi aduc aminte de fumul care era stătut în camera aceea din Titan, la frigul iernii, la zăpada aia monstruoasă prin care am înotat după o noapte de beție cu V., după ce ne dăduse cel mai nou volum din cartea sa, cu femeia aceea pe care amândoi am crezut-o curvă de lux și, de fapt, era doar o altă poetesă. (dar nimeni nu poate spune încă faptul că ambele variante nu sunt valabile și nici nu ar fi rău) și-ți aduci aminte dezgustul cu care l-ai privit pe V. când mi-a sărutat mâna, nervii lui în timp ce a rostit da' nu-i mai ține mâna pe pulă? un fel de boemie, un fel de nevroză, un fel de de de

și-n barul ăsta am fumat Camel aducându-mi aminte de toate, ele, toate, cum au fost. și-am citit însemnări din subterană a lui Dostoevsky și o să vorbim cândva, o să fie, poate, o noapte caldă de mai când vei intra în parcul meu (știu, nu-mi repeta, nu-ți place minulescu) sau poate n-o să ne mai vedem niciodată, vor rămâne memoriile și jurnalul nopților de iarnă.

mi-ai spus intimidant că poate o să mă complac în existența asta precum ceilalți, o să fiu parte din ei, o să dispar, dar știu acum și văd acum că nebunia nu e trecătoare, nu la noi, o avem cumva în sângele ăsta, în carnea noastră, noi și cei asemeni nouă, și știi doar că "Singurătatea are în ea sămânța nebuniei, chiar dacă ai trăit toată viața așa, chiar dacă ești adaptat la singurătate și frustrare. Singurătate. Frustrare.", e Cărtărescu, ai plâns când și-a lansat ultima carte, am plâns în interiorul meu.

și cafeneaua asta are în ea aproape toată boemia necesară celor cărora au sângele amestecat cu nebunie. o să vii, poate, cândva, o să vorbim și o să fumăm Camel și vom avea tinerețe fără bătrânețe în interiorul eternului nostru. în eternul meu. în eternul tău.

și e o atât de mare individualitate a binarului singurătății.



acum o să joc șotron. și oamenii vor continua să moară.


"Sîntem născuți morți, de fapt de mult nu ne mai naștem din părinți vii și asta ne place din ce în ce mai mult. Prindem gust. Curând vom scorni o modalitate de a ne naște  cumva din idee." ("Însemnări din Subterană", F.M. Dostoievski, trad. și note din lb. rusă de Emil Iordache, Polirom, 2012)

marți, 28 iulie 2015

să asamblăm un om

am stat și am analizat situația
am luat la rând mai mulți oameni pe care îi cunosc și am încercat să îmi dau seama ce-mi place la ei și de ce mă atrag și ce anume mă face să stau în preajma lor

îmi place felul în care gândește
felul în care arată
felul în care prepară cafeaua
felul în care privește când visează cu ochii deschiși
felul în care gătește
scrie
vorbește
felul în care îi stă părul

și astea toate vin de la oameni diferiți
și aș vrea să pot asambla un om care să aibă trăsăturile care-mi plac în atâția alții

și-mi aduc aminte când i-am spus lui M.M., proful de muzică, faptul că cel mai bine e să îți iei din fiecare persoană ceea ce ai nevoie și să nu te dedici niciuneia, pentru că nu ai cum; aveam 15 ani și parcă mai multă minte ca acum.

reacție hipn

Stând deasupra, plutind sub cerul ăsta senin, cu luna în stânga și un pescăruș care foșnește ca un vulture pe deasupra casei, alunecând alb printre toate stelele astea, și nu sunt țânțari, nu sunt oameni, e agitație jos și lumea e mică. Stinge becul, voiam să-i spun, dar era luna și, lângă ea, o dâră de umbre. Sunt nori senini și e cer senin și nu sunt alte lumini și plutim și carul mare a dispărut sub nori. Încercând să-l descifrez mai devreme (eu cu mintea mea nu –), mi-am dat seama că vei rămâne omul cu carul mare, cu polonicul cerului. Atâta întindere, uite, cerul clipește cu ochi mari. Cerul e ciclop. Este cerul? Sau miriapod? Sau ce fel de gândac s-a întins acolo sus, cu ce fel de ochi analizează microcosmosurile gângăniilor mai mici, ce fel de animale sunt oamenii și cât de departe putem noi pluti? Umbrele norilor au aripi. Sunt demoni care aleargă acum pe cer. Și-s stele căzătoare. Se bat demonii printre nori. Shinigami. Luna e mai luminoasă de câteva zile încoace. Și am văzut un pescăruș dispărând în lumina ei. Un Shinigami alb. Sunt dâre de oameni în cer, aleargă oamenii cu pași mărunți sprecesprecer, spre tot nicăieriul ăsta. Eu cu mintea mea Nu.
Se-aud glasuri de mașini alunecând printre casele astea colorate ciudat, se sting vorbe de oameni înăuntrul nopții. Ne-am pierdut. Ne-am pierdut din nou. Unde ești? Cine ești tu, undele meu?

În fața mea arde o stea. În stânga celei de-a doua stele care formează carul mare e una mai mică, de parcă ar avea o aluniță. Oameniii sunt microcosmosuri, bucăți de univers. Ne place să ucidem oameni. 

duminică, 19 iulie 2015

reprezentări diferite ale viziunilor asupra lumii

Asta fost o zi bună. Am o plăcere dusă până la sadism de a-i îmbârliga pe oameni în așa fel încât să creadă că-s nebună. Azi aproape am speriat un om de la serviciu. A zis că în orășelul lui (Năvodari), despre cei ca mine [i-am zis eu că am accente puternice de bipolaritate, după care am stat să-i explic ce înseamnă asta], se spune că au probleme (pentru că îi zisesem că îmi place să cunosc oameni, dar oamenii mă plictisesc)I-aș fi spus multe, ajunsesem să-i vorbesc despre teoria Big Bang, despre creaționism, despre timp (unde el susținea că timpul există până când i-am spus că nu timpul trece, ci oamenii trec prin "timp" – și faptul că oamenii au inventat timpul, lucru la care, după reacția lui, nu se mai gândise până atunci) și multe altele. Era imposibil să nu mă avânt într-o discuție cu foarte slabe accente dialectice tocmai pentru că omul e un exemplu clar de persoană care nu are decât școala vieții, după cum el însuși a spus, nu a citit niciodată o carte întreagă. Problema cu el era însă că avea o încăpățân
are tipică omului care nu are deschidere către cosmopolit.

Și când mă gândesc că totul a început de la afirmația mea: ce dor îmi e de București.
Imediat după asta a început să se atace, că lui îi e mai bine în Năvodari. Și că nu îi place că băieții înjură de față cu domnișoarele. Că stă pe geam și fumează, uitându-se spre locul unde e fie-sa, ca să audă ce vorbesc ei. OH-LA-LA. 

jesus holly christ, asta a fost o zi amuzantă. mă, păcat că nu mai sunt pe tură cu omul ăsta, că mi-ar fi înseninat ziua cu mintea lui trei-sferturi-închisă.

Și mai zicea că nu poate să înțeleagă afirmația mea că muncesc cu plăcere aici. Că el nu înțelege cum se poate ca cineva să facă ceva și să-i și placă. Că serviciul trebuie să fie serviciu și casa casă. Când i-am spus că ceea ce fac (scriu) e pe primul plan pentru mine, aproape că a spus cu voce tare că mă crede nebună. Ei bine, dear screamers, asta înseamnă să trăiești într-un sat, fie el și la malul mării.

Cu două lucruri a avut dreptate omul nostru:
1. sunt nebună
2. la mare poți evada ușor când simți nevoia de libertate

Ceva mai târziu mi-am dat seama că nici nu am deschis subiectul cu homosexualii. A terminat prea repede pentru mine. Ha.

Ha.


Ha.

vineri, 17 iulie 2015

eu sunt încă

# "Singurătatea are în ea sămânța nebuniei, chiar dacă ai trăit toată viața așa, chiar dacă ești adaptat la singurătate și frustrare. Singurătate. Frustrare."
Mircea Cărtărescu, Travesti, Editura Humanitas, București, 2013, p.10

# am aflat astăzi că o anume persoană mi-a citit blogul până la cele mai vechi postări. vreau să-i mulțumesc aici pentru moment. for someone who writes means a lot to be read; this way, the whole work's not meaningless. ^.^

# nu sunt fluturi, nu sunt adieri de vară. e soare sec și martini alb și nopți reci și mintea mea are accente de criptonită și aș putea – pauză pauză pauză – am nevoie de libertate, am nevoie de mine, mă pierd, privesc oamenii în ochi și le văd goliciunea și tac și nu vreau nimic în plus decât nopți lungi de beție și trupuri dezbrăcate de orice amintire; să fim noi înșine, să creăm suflete noi și să cuprindem toate simfoniile lumii înăuntrul orgasmelor.

https://www.youtube.com/watchv=1lyu1KKwC74&index=17&list=FLqWXfXsfuCmsecPXL18t9Og

# fiecare doză de om conține o înghițitură din întreg. acum îți dai seama că ești acea picătură care face diferența?

# ipoteză
X, o persoană nouă în tagmă
Y, singura persoană care o ajută
Z, simpatia lui Y
___

X se întoarce împotriva lui Y, adică îl vrea pe Z
___

concluzie
Y ar trebui să stea la locul ei data viitoare; adică să revină la miserupsmul bucureștean din ultimele luni


# ziceam că-mi cunosc limitele. m-am plictisit.

# am avut în cap poezia asta toată ziua și am citit-o de atâtea ori încât aproape c-am învățat-o pe dinafară

"S-a dus amorul... (Mihai Eminescu)

S-a dus amorul, un amic
Supus amândurora,
Deci cânturilor mele zic
Adio tuturora.

Uitarea le închide-n scrin
Cu mâna ei cea rece,
Şi nici pe buze nu-mi mai vin,
Şi nici prin gând mi-or trece.

Atâta murmur de izvor,
Atât senin de stele,
Şi un atât de trist amor
Am îngropat în ele!

Din ce noian îndepărtat
Au răsărit în mine!
Cu câte lacrimi le-am udat,
Iubito, pentru tine!

Cum străbăteau atât de greu
Din jalea mea adâncă,
Şi cât de mult îmi pare rău
Că nu mai sufăr încă!

Că nu mai vrei să te araţi
Lumină de-ndeparte,
Cu ochii tăi întunecaţi
Renăscători din moarte!

Şi cu acel smerit surâs,
Cu acea blândă faţă,
Să faci din viaţa mea un vis,
Din visul meu o viaţă.

Să mi se pară cum că creşti
De cum răsare luna,
În umbra dulcilor poveşti
Din nopţi o mie una.

Era un vis misterios
Şi blând din cale-afară,
Şi prea era detot frumos
De-au trebuit să piară.

Prea mult un înger mi-ai părut
Şi prea puţin femeie,
Ca fericirea ce-am avut
Să fi putut să steie.

Prea ne pierdusem tu şi eu
În al ei farmec poate,
Prea am uitat pe Dumnezeu
Precum uitarăm toate.

Şi poate că nici este loc
Pe-o lume de mizerii
Pentr-un atât de sfânt noroc
Străbătător durerii!"

marți, 14 iulie 2015

câteva ciori strălucitoare plutesc cu ochi inteligenți deasupra minților noastre mici

Frunzăream azi dimineață mailurile, când am dat peste unul de la editura Humanitas. Nu am citit decât parțial titlul, atât cât încăpea în telefon. Pentru scurt timp am avut senzația că e vorba despre o altă viață. Constanța și Mamaia sunt atât de diferite cultural de București, încât uneori am impresia că am trăit aici toată viața printre niște oameni, să spunem așa, care este nefamiliarizați cu o lansare de carte.

Cert e că îmi e dor de viața culturală a Bucureștiului. Nu am mai fost la o lansare de carte de pe la începutul lunii mai, iar până atunci mergeam cel puțin o dată pe săptămână (Humanitas are seri japoneze și încă ceva joia și marțea – diverse lansări și discuții). La fel îmi e dor de blogging (mai ales că asta e abia a 2-a oară când scriu în ultimele două săptămâni). Mai țineți minte că la un moment dat am scris într-o postare că mă bate gândul să renunț la blogging? Nu. Nu. Toată ziua mă gândesc la diverse articole. Am în cap înșiruite propozițiile la rând, dar le uit pe toate, pentru că ajung seara târziu și nu mai sunt în stare nici să mă demachiez. Așa că în diminețile din zilele libere, când rămân singură, iau ideile de la capăt și le notez. Oricât de patetic ar suna, ceva ceva tot se leagă.

Sunt atât de mulți oameni în jur. Imposibil de mulți. Oameni care îmi consumă toată energia pe parcursul zilei și seara nu mai am destulă încât să o iau de la capăt. Oameni care te întreabă unde sunt șervețele pentru că le e greu să arunce o privire orientativă printre mese. Oameni care întreabă orice pentru că sunt efectiv proști, inteligența le-a dispărut de tot, creierul li s-a atrofiat de la atâta teleghidare. Oameni care nu citesc și acest lucru se vede clar. De fapt, nici nu e nevoie să citești filosofie sau chestii d-alea de la Litere, poți să înțelegi lumea și să înveți având un minim simț al observării. Desigur, pentru asta ai nevoie de un minim de inteligență. Nu, pe oamenii aceștia nu mai am răbdare să îi înțeleg. Au lumea lor în care se nasc și mor fără să aducă ceva nou sau să încerce să înțeleagă măcar ce a fost sau să își dea seama care-i treaba cu ei. Tu înțelegi care-i treaba cu tine? ați putea întreba voi. Nu, nici eu nu înțeleg, dar încerc.

La asta se rezumă totul. La încercarea care te duce către ceva. Către orice. Și mai este ceva ce trebuie să ai mereu în minte: să poți renunța oricând la orice nu simți că îți este benefic. Să îți cunoști limitele, să încerci să le depășești, dar să știi să și renunți. Să ai mereu în minte că ești un bun de care lumea se poate lipsi oricând. Așa că trebuie să zâmbești mereu pentru tine.


Așa cum mi-am pierdut self-ul în primăvara asta nu îl voi mai pierde prea curând. E necesară moartea ta sufletească din când in când. Cum altfel aș fi ajuns să știu ce sunt și ce vreau? Murim în fiecare zi și, cu acest dram de inteligență, devenim un fel de păsări phoenix. Sau măcar ciori cu pene strălucitoare.

luni, 6 iulie 2015

o nebunie genială

M-am trezit cu gândul următor: dacă nu citesc ceva sacru, o să devin o analfabetă și o să rămân un ospătar analfabet care nu conștietizează că mintea lui funcționează mai încet și mai prost ca a unui copil de clasa a 4-a pentru tot restul vieții.

Să vă spun povestea poveștilor à la Miku. Am plecat cu M. la mare să fim ospătărițe. Între timp am aflat că suntem și ospătărițe și picolițe și femei de serviciu și hosstess și tot ceea ce mai e nevoie într-un restaurant.

După trei zile de lucru (cu câte o zi pauză între fiecare), am ajuns la următoarele concluzii:
1. Pot să dorm 4-5 ore pe noapte și să lucrez de dimineața până seara, dar încep să fac greșeli de vorbire. Munca intră pe pilot automat, creierul nu.
2. Nu îmi place să am șef. (Pe-asta o știam în teorie, acum o știu și în practică.)
3. În continuare vreau să-mi deschid o cafenea. Ceva mic, în centrul unui oraș. Stil vintage, 5 mese. Mai mult pentru cafea, suc și prăjituri.
4. Oamenii sunt proști. Grav. Iremediabil. De la mama lor. De la Adam și Eva. Dumnezeu trebuie să se distreze tare când schimbă canalele. Sau poate s-o fi plictisit și el de când vede aceleași tâmpenii...
5. Există 5 șefi la un angajat. Că așa e frumos, dragă. Și fiecărui șef îi place să dea comenzi fix pe dos față de anteriorul.

Și cea mai importantă, cea din urmă și cea definitorie:
Nu o să mă mai plâng niciodată de facultate. Prefer să învăț, decât să trăiesc într-un mediu plin de analfabeți. Nu munca e grea, ci traiul alături de prostime. Gândiți-vă la mitul peșterii (Platon). Odată ce ai atins sau măcar ai văzut lumina și ai pornit pe drumul cunoașterii, nu mai poți supraviețui între cei ce sunt încă în întuneric.


Așadar, m-am trezit dimineață, m-am așezat într-un fotoliu mare și l-am luat pe Schopenhauer în brațe. Am citit aceeași propoziție de 3 ori și nu am înțeles mare lucru. Îmi era dor să citesc/aud o propoziție pe care să trebuiască să o decodez. Mai mai să plâng de fericire, nu alta. :))

Probabil că toată nebunia asta a apărut odată cu trecerea celor doi ani la Litere, ani pe care îi credeam pierduți. Nu, nu. Acești doi ani la Litere mi-au impus o strictețe anume, un fel de postură elegantă a limbii. Îl aștept, prin urmare, pe cel de-al treilea, mai ales că e și anul în care scriu lucrarea de licență. Și chiar îmi este dor să scriu.

Anyways, la mare e super. Iubesc marea, fir-ar să fie, într-o zi o să am o casă pe plajă. Dar nu în România. Pe vreo insulă cu puțini oameni. (Asta este o altă chestie, când stau într-un mediu în care socializez zi de zi foarte mult, obosesc psihic. Am nevoie de mult timp pentru mine. Se vede că sunt și Gemeni și Rac, cu toate trăsăturile astea amestecate până la epuizare.)

Și dintre toți oamenii aceștia care sunt analfabeți, vreo 2-3 sunt undeva pe calea cea bună. Sunt exact în momentul acela când trebuie să alegi un drum. Dacă numai și-ar da seama de potențialul lor...

Trebuia să fi venit la mare să lucrez cu mult timp în urmă. Aș fi avut de învățat atât de multe, mi-aș fi dat seama că pot să fac atât de multe lucruri având doar o serie de resurse de bază. Dar e bine și acum. Chiar recomand experiența asta. A știut el P.A. că voi avea mult material de scris. Cred că aici, în mediul acesta, găsești cele mai multe tipologii de oameni, poți să studiezi cel mai bine felul în care se poartă în siatuații care mai de care și să înveți de la și despre ei.

O nebunie genială.

Faceți căutări pe acest blog

Google+ Followers