câteva ciori strălucitoare plutesc cu ochi inteligenți deasupra minților noastre mici

Frunzăream azi dimineață mailurile, când am dat peste unul de la editura Humanitas. Nu am citit decât parțial titlul, atât cât încăpea în telefon. Pentru scurt timp am avut senzația că e vorba despre o altă viață. Constanța și Mamaia sunt atât de diferite cultural de București, încât uneori am impresia că am trăit aici toată viața printre niște oameni, să spunem așa, care este nefamiliarizați cu o lansare de carte.

Cert e că îmi e dor de viața culturală a Bucureștiului. Nu am mai fost la o lansare de carte de pe la începutul lunii mai, iar până atunci mergeam cel puțin o dată pe săptămână (Humanitas are seri japoneze și încă ceva joia și marțea – diverse lansări și discuții). La fel îmi e dor de blogging (mai ales că asta e abia a 2-a oară când scriu în ultimele două săptămâni). Mai țineți minte că la un moment dat am scris într-o postare că mă bate gândul să renunț la blogging? Nu. Nu. Toată ziua mă gândesc la diverse articole. Am în cap înșiruite propozițiile la rând, dar le uit pe toate, pentru că ajung seara târziu și nu mai sunt în stare nici să mă demachiez. Așa că în diminețile din zilele libere, când rămân singură, iau ideile de la capăt și le notez. Oricât de patetic ar suna, ceva ceva tot se leagă.

Sunt atât de mulți oameni în jur. Imposibil de mulți. Oameni care îmi consumă toată energia pe parcursul zilei și seara nu mai am destulă încât să o iau de la capăt. Oameni care te întreabă unde sunt șervețele pentru că le e greu să arunce o privire orientativă printre mese. Oameni care întreabă orice pentru că sunt efectiv proști, inteligența le-a dispărut de tot, creierul li s-a atrofiat de la atâta teleghidare. Oameni care nu citesc și acest lucru se vede clar. De fapt, nici nu e nevoie să citești filosofie sau chestii d-alea de la Litere, poți să înțelegi lumea și să înveți având un minim simț al observării. Desigur, pentru asta ai nevoie de un minim de inteligență. Nu, pe oamenii aceștia nu mai am răbdare să îi înțeleg. Au lumea lor în care se nasc și mor fără să aducă ceva nou sau să încerce să înțeleagă măcar ce a fost sau să își dea seama care-i treaba cu ei. Tu înțelegi care-i treaba cu tine? ați putea întreba voi. Nu, nici eu nu înțeleg, dar încerc.

La asta se rezumă totul. La încercarea care te duce către ceva. Către orice. Și mai este ceva ce trebuie să ai mereu în minte: să poți renunța oricând la orice nu simți că îți este benefic. Să îți cunoști limitele, să încerci să le depășești, dar să știi să și renunți. Să ai mereu în minte că ești un bun de care lumea se poate lipsi oricând. Așa că trebuie să zâmbești mereu pentru tine.

Așa cum mi-am pierdut self-ul în primăvara asta nu îl voi mai pierde prea curând. E necesară moartea ta sufletească din când in când. Cum altfel aș fi ajuns să știu ce sunt și ce vreau? Murim în fiecare zi și, cu acest dram de inteligență, devenim un fel de păsări phoenix. Sau măcar ciori cu pene strălucitoare.

Între a face ceva și a jeli ceva. Nimicurile

În timp ce urmăream finalul episodului 17 din primul sezon al serialului Gilmore Girls mi-a venit ceva în minte. Mă gândesc acum că tot ceea ce facem de-a lungul vieții se împarte între a face și a jeli.
Mai întâi ne bucurăm că facem ceva, apoi devenim triști pentru că se termină, apoi începem altceva, apoi jelim din nou terminarea acelui ceva. Desigur, vorbesc aici de evenimentele mai importante, cele pe care le reținem și despre care ne amintim din când în când.
Și punctele astea de facere și jelanie sunt încadrate de nimicuri. Și atât. Asta să fie toată viața noastră? Atâta tot? Fac ceva, mă bucur, mă întristez.


Eu nu sunt înclinată către umanitate. Nu îmi place să stau mult timp în preajma oamenilor, am nevoie de foarte puține persoane apropiate. E mai dubios sentimentul, oricum, pentru că în același timp simt nevoia de mulți oameni, dar de cele mai multe ori îmi dau seama că e mai mult iluzorie dorința asta de a avea zeci de oameni în jur. E un fel de paradox al zodiei gemenilor.

Și e ciudat când un singur lucru, un singur eveniment îți lasă o stare de euforie pentru multe zile după.

Și ce se întâmplă când știi anumite lucruri care nu sunt raționale? Am citit azi un articol al unui psiholog în care spunea că instinctul îi dictează în primă instanță rațiunii.

Am putea să plutim continuu fără să ne plictisim? Ne plictisim și de prea mult bine și ne automutilăm doar pentru a scăpa dintr-o anumită stare de repaos răufăctor?

E melodia asta Habits care are un vers de genul wanna stay high all the time to get you off my mind. Desigur, se referă la o perssoană prin acel you, dar aș adapta acest you și l-aș considera un anume eu (cu sensul de sine), ceea ce nu e neapărat rău în noi, dar ceea ce nu este atât de dezvoltat încât să păstreze starea de euforie pentru mai mult timp. Ar putea fi chiar faptul că ne îmbătrânește corpul, că intelectul slăbește, că mergem trași de ceva, nu știm încă ce, spre ceea ce este numit moarte.

Îi povesteam ieri lui M. de faptul că un unchi a murit de cancer în familie în urmă cu câțiva ani, iar acum am aflat că o mătușă are cancer și că, probabil, există această posibilitate destul de mare să aflu și eu într-o zi, poate nu peste mult timp (haha, de parcă o viață de om ar însemna mult timp), că am cancer. Ar fi doar o materializare a tuturor gândurilor și obsesiilor mele din ultimii ani. Și M. se uita la mine cum povestesc (ca o cretină) cu zâmbetul pe buze. Nu mai pot să privesc moartea cum o priveam până acum. Nu mă mai pot teme decât de durerea care o precede, moartea în sine e o curiozitate prea mare și curiozitățile au primat întotdeauna la mine.


Gee, gata pentru azi.

a se nesimți

eu mă nesimțesc

tu te nesimțești

el/ea se nesimțește

noi ne nesimțim

voi vă nesimțiți

ei/ele se nesimțesc

Sir Earl Stan Eugen Ernestina și teatrul absurdului

Pe scurt SESEE (citit sisi). Noul animal de companie al lui M. O râmă care se presupune că va fi tăiată în două. Vor rezulta două râme.


teatrul absurdului. când eram mică mă întrebam de ce se întâmplă evenimentele astea mari într-o carte exact atunci, exact așa. de ce nu poate să nu se întâmple nimic în toată cartea, pentru că în viață nu se întâmplă atât de des chestii așa importante sau dubioase sau mirobolante etc; de menționat: când eram mică îmi plăceau romanele polițiste. la un moment dat m-am apucat să scriu și eu o chestiuță în care nu se întâmpla nimic.

tot pe scurt, aici un exemplu de t.a.: https://www.youtube.com/watch?v=1gnZN4SEhjA


SESEE. 

quercus robur

 totuși, e ceva în măreția copacului acesta atunci când e înfrunzit. să stai și să-l privești, să-ți dai seama că ești gândac la picioarele lui. să-ți dai seama că nu ești nici măcar un fir de praf în univers. să uiți de egoul tău și să vezi în vârful ramurilor lui întreaga existență a lumii. și undeva, nu foarte departe, începi să plutești pe lac, să îți aduci aminte de bucățile din tine care sunt părți ale strămoșilor tăi și-apoi tu, care ești bucată din urmașii tăi; abia apoi apari tu, cel care ești în azi-ul etern, bucata ta, bucată de infinit, bucată infimă.

cimitirul îi stă umbră luminoasă în spate, aș sta pe-o piatră, m-aș întinde și aș pătrunde-n viețile tuturor care-au trăit și au murit înaintea mea. ați murit cu toții și într-o zi o să murim și noi și care-i, totuși, ideea?

Întoarcere în preistoric: jurnalul și ce înțelegi când îl recitești

În vacanță mi-am recitit jurnalele. ayeayeaye.

Diferența, dac-ar fi să o luăm așa, nu e foarte mare. Mi-am dat seama că trăsăturile de la 11 ani se amplifică, indiferent de ce decizii iau eu. Cred că asta nu face altceva decât să demonstreze că deși lucrăm pentru a ne schimba, trăsăturile noastre de bază rămân aceleași. Adică răul nu poate fi îndepărtat, iar binele rămâne în cantitățile de la început tot restul vieții. Practic e un cerc mai mare, fiecare dintre noi reprezintă un un cerc mai mic care se învârte pe axa cercului mare și, deși avem impresia că schimbăm drumul, ne întoarcem de unde am plecat.

Iată despre ce vorbesc:

23.05.2005 (11 ani)

Plec în tabără.

Nu prea vreau să merg, dar ceva îmi spune că o să-mi placă.

15. 03. 2006 (12 ani)

Sunt o persoană schimbătoare. Mă răzgândesc foarte des în legătură cu orice. Am perioade în care, dacă-mi propun ceva, nimic nu mă poate face să mă răzgândesc. Îmi plac lucrurile noi.

[...]

Uneori mă gândesc ce s-ar întâmpla dacă totul s-ar schimba, dacă ar fi toți oamenii mai buni. Nimic nu se schimbă, totuși, iar România n-o să o țară la fel de civilizată ca celelalte.

[...]

Deși știu că unele vise nu pot deveni realitate, cred că într-o zi totul va fi așa cum mi-am imaginat.

[...]

Deși încerc să fiu optimistă, nu reușesc mereu.

9.01.2011 (16 ani)

Nu-mi place că exteriorul nu îmi reflectă interiorul.

[...]

Am decis ca planurile de viitor să includă literatura.

4.4.2012 (17 ani)

Zilele mele trec într-o combinație de rapiditate și lentoare. Dimineața privesc ziua cu groază, dar seara, când mă uit înapoi, mi se pare că ziua a trecut mult prea repede.

[...]

Știu mai bine și aflu mai ușor ce vreau.

7.12.2013 (18 ani)

[22:00] I wonder what I want.

19.05.2014 (19 ani)

Atunci mi-am dat seama că unii oameni au mai multe suflete pereche; pentru mine, tu ești unul dintre ele. E ciudat că iubim atât de intens persoane atât de diferite.

[...]

Lumea pare că s-a întors invers. Încotro merg acum? Nu am nimic: nu am nicio dorință, nimic palpabil de care să mă leg, cu care să continui.

[...]

Azi sunt confuză. Ce vrei? Ce vreau? Ce urmează?

Scenariu post-apocaliptic: Brahms pe fundal

Cineva lucrează afară. Cineva sparge asfaltul. Cineva vopsește un bloc.

Camera e plină de fum de țigară. Draperiile sunt trase.

01.07.2014 (20 ani)

Ideea e că îmi place să fiu în control. Și am observat asta abia când am fost pe punctul de a pierde ceva. Pentru că da, până acum (îmi pare că) am obținut tot ce am vrut. (Iluzii.)

03.04.2015

Odată ce începi să cunoști lumea, îți dai seama că viața nu este altceva decât o înșiruire de dezamăgiri (până și bucuriile nu sunt altceva decât fumul care precedă explozia vulcanului) care duc spre cea mai seducătoare dintre ele: moartea.

Cert este că tot acest șir de dezamăgiri este format din bucurii inconstante. Partea frumoasă a vieții, bucuria – fie ea și cea mai neînsemnată, schimbă totul. Ar fi atât de bine să ne putem concentra doar pe bucurii. (Sau facem asta și de-aici atâta tristețe.)

Și-apoi ce-i cu toată indiferența asta care apare așa, dintr-o dată, și nu-ți dorești altceva decât să rămâi tu cu tine? Dar cu care tine? Care eu?

"când o să fiu mare", ceva-ul despre care vorbim cu toții, dar care nu se întâmplă, de fapt, niciodată

o să mă închid în casă și n-o să mai ies până ce n-o să fie cald inclusiv seara. apoi, când o să fiu mare, o să îmi fac o casă în țările calde și o să stau acolo cât timp e frig aici

trebuia să fie instantanee, dar ajunsei la design interior à la miku

# poți cunoaște foarte bine un om intrând prima oară în casa lui.

cu ceva ani în urmă, stând de vorbă cu cu S. și o profă destul de tânără de engleză, ne-a spus că noi două părem de la distanță prietene foarte bune, dar că nu își imaginează cum, pentru că eu par foarte întunecată, introvertă, opusul unei persoane vesele și pline de viață, pe când S. era exact în antiteză cu mine, plină de culori, excesiv de zâmbitoare, amabilă, comunicativă. ne-a spus că prima oară când ne-a văzut, asta i-a fost impresia, dar că imediat ce ne-am așezat la masă să vorbim și să ne predea, a văzut că era invers, S. scria poeme cu tente sadice, proza ei ducea, la fel, într-o zonă întunecată, și deși zâmbitoare, gândurile ei aveau mai mereu tente pesimiste, pe când eu spuneam întotdeauna că va fi bine. practic amândouă eram puțin din câte ceva, și acesta motivul pentru care ne înțelegeam foarte bine.

dacă intri în casa cuiva, în primă instanță vezi două lucruri: felul în care e decorată casa și gradul de curățenie, dar prin curățenie mă refer la absența mizeriei de tipul mâncării stricate, nu a împrăștierii. împrăștierea are diverse motive, deci să nu ne legăm de ea.

mie, spre exemplu, absența elementelor decorative într-o casă în care un om stă de mai bine de un an îmi inspiră, dacă nu lipsă de bun gust, atunci lipsă de vlagă. îmi pare un om pe moarte (o moarte hmhm psihică), un om care se simte singur și nu ia atitudine. oricât de minimalist ți-ar plăcea să trăiești, poți face din minimalism o "operă de artă" de cartier care să impresioneze ochiul care te vizitează. culorile sunt importante, culorile contrastante, dar care să nu fie opulente. roșul aduce multă, multă viață într-o casă. un tablou pe perete (mai ales în bucătărie – mi-am dat seama că oamenii au obiceiul să nu decoreze bucătăriile, se rezumă strict la mobilier, uitând complet de pereții goi, morți – mie îmi pare că bucătăriile fără măcar un element de decor sau cel puțin o schimbare de culoare sunt neprimitoare, mai degrabă vrei să pleci de acolo, decât să stai dimineața în liniște și să bei un ceai, să zicem); și, la fel, mi se pare important să ai o sursă de unde poți asculta muzică. radio, calculator, orice. o casă fără muzică e o casă leșinată. la fel, niște flori într-o vază schimbă aerul și aduc eleganță, dar nu zeci de ghivece cu flori, căci nu îți aduci o bucată de junglă pe balcon.

oricât de puțini bani ai avea, e imposibil să nu poți face casa să zâmbească. fie că îți pictezi singur ceva, chiar și niște linii roșii pe o coală albă, apoi înrămată, schimbă atmosfera.

și asta doar pentru că oamenii nu sunt constant fericiți sau, cel puțin, pozitivi, și ceva trebuie să fie la îndemână pentru a aduce un zâmbet. și aș zice că asta-i doar părerea mea, că unii se pot simți bine și într-un apartament aranjat fără gust sau nearanjat deloc, dar nu pot să nu mă întreb dacă chiar se simt bine, or pur și simplu nu se simt destul de determinați să facă ceva, dacă sunt fericiți când intră în casă și-i întâmpină un aer închis, trist... sau dacă pare trist doar pentru cel ce vine din afară.

una-alta-

"vorbirea este un handicap, toți proștii vorbesc"

în pasajul de la unirii, un semi-cerșetor bătrân, puțin alienat, urlă: "vorbirea este un handicap, toți proștii vorbesc"

și iată cum surclasează această afirmație orice curs (și gradul de inteligență al multor profesori bine cotați) de la facultate (litere, bucurești, aveam pretenții dom'le) din ultimele două semestre.

simplu, simplu, iată în sfârșit un bătrân mitic, un bătrân înțelept
toți proștii vorbesc, ooooooriciiiiiiiiineeeeee poate să vorbească (desigur, vorbim aici de oamenii sănătoși, nu aducem în discuție persoanele mute) însă ne trebuie un strop de inteligență înainte de a vorbi, adică gândire, altfel vor rămâne doar vorbe și vom fi făcut umbră pământului degeaba; și vorbirea a devenit handicap, căci folosim vorbe golite de sens, aruncăm cuvintele fără să le gândim, fără să raționăm necesitatea lor și urmările lor


M.

"era un corb / l-am întrebat de tine și nu mi-a răspuns nimic"

cele două cuvinte cretine pe care [susțin doar acum că] nu le voi [mai] spune-deține-ucide-admira niciodată sunt de fapt

simple ca salutul unui om fericit
de parc-aș spune [penibilă ca ninsoarea într-o dimineață de martie] Bacovia, Doamne, pe tine ––––– de fapt, ador poezia "Nevroză" de la pagina 22 din volumul "poezii", 1975, București, Minerva, trezește-te din morți, mă, noi vrem mai mult; prin noi nu mi-am dat seama încă la ce mă gândeam [nu gândeam, de fapt, deci nu am cum să-mi dau seama; nu pot decât să inventez valențe pentru schițe frugale]


instantanee

# "Și nimeni nu știe ce-i asta –
M-afund într-o crâșmă să scriu,
Sau râd și pornesc înspre casă,
Și-acolo mă-nchid ca-n sicriu."

- "spre toamnă", p.15

# "La grădina publică, un alcoolic francez
Se uita zâmbind la un strat cu pansele,
Pe pavilionul muzicii era un corb
L-am întrebat de tine și nu mi-a răspuns nimic"

- "[da...]", p.179

# "Iubito, cu fața de mort,
De geniu trăsnit,
De-a pururi monotonă,
Goală madonă,
De crini prăfuită –
În visul meu te port..."

- "psalm", p.115

# " Mai spune s-aducă și ceaiul,

Și vino și tu mai aproape, –

Citește-mi ceva de la poluri,

Și ningă... zăpada ne-ngroape."

- "decembrie", p.19

G. Bacovia, "poezii", 1975, București, Minerva

M.M.M.M.M.M.M.

-

noi, noi nu știm niciodată ce vrem.

m.

LATER EDIT: sunt cea mai nașpa persoană pe care o cunosc

prostia

mulți oameni nu depășesc stadiul acela de prostie în care orice superstiție este transformată în lege

ei nu depășesc acel stadiu nu pentru că nu vor, ci pentru că nu pot. asta e concluzia la care am ajuns privind în jur ani de zile și încercând să-mi dau seama de ce oamenii acceptă mizeria în care trăiesc, sau, ca să vă dau un exemplu mai clar, de ce femeile acceptă să stea lângă bărbați care le bat

e ciudat că unele preconcepții ni le formăm singuri. eu, la 12 ani, credeam că ești fraier dacă asculți muzică mai veche sau mai ne-faimoasă (cel puțin în România). vedeam în jur oameni care ascultă Blondy (Blondy? nu mai știu dacă așa se numea formația aia cretină), Anda Adam și alte prostii românești, iar eu, care aveam în calculator Guano Apes și Blink 182 mă simțeam ciudat ascultându-le.

sau treaba cu hainele. a fost o perioadă nașpa, de pe la 11 ani până la 15-16 ani, când îmi cumpăram hainele cu maică-mea. bine, și când eram mică tot ea le cumpărase, dar parcă erau mai drăguțe. în schimb, în perioada adolescenței am înotat într-o grămadă mare de căcat înainte să-mi dau seama că ce vreau eu e diferit față de ce vezi în magazinele din Sucpi (un centru comercial din Craiova, unde rareori găsești ceva fără sclipici și paiete aurii; bine, am văzut că există și un magazin cu articole rock, dar ăsta s-a deschis acum vreo 2 ani, deci pe vremea mea...).

suntem limitați. fiecare om are câte o limită psihică personală. e o limitare ipotetică, practic cred că am putea trece de ea, dar nu știu dacă ne-am menține pe o linie a normalității înțelese în sensul publicului larg.

ne limitează mult grupul de oameni în care stăm. avem nevoia de a fi ca alții și de a ne adapta celor de lângă noi, iar chestia asta ne pune bariere. barierele constau în plinul pe care-l simțim alături de cei lângă care ne place să fii.

mă enervează plinul. îmi place involuntar și necesar, dar mă enervează pentru că îmi dă senzația că nu mai am nevoie de nimic altceva. e o senzație cretină, pentru că ajunge până-ntracolo unde nu mai citesc.

am nevoie de ceva nou.



M.

planurile din seara asta

citeam postarea asta și m-a trăznit. vreau să am o grădiniță privată. vreau ca măcar o parte dintre copiii acestei țări să aibă parte de un început de educație bun.

m.

helău spring!

Sunt 12 grade afară, e soare, stau cu geamurile deschise de la 10 și temperatura în cameră e aceeași. Se poate mai bine de atât?
Păi se poate, zic toate horoscopele mele din ziua asta (vreo 4, plus răvașul fortune cookie de pe facebook). Nici nu contează ce zic horoscoapele, pentru că m-am trezit azi și am realizat că s-a dus astenia de primăvară! Welcome back energie fără limite, welcome back cofeină naturală de la soare, welcome back spring and sun and...
Toate astea sună ca niște prostii existențiale prințesești, unicorni roz cu sclipici și un inevitabil happy ever after, daaaar, for the God's sake, e cald, e soare, e tot ce mi-am dorit. That's it baby, I'm back to life! I'm aaaaaalive!

M.

Don’t get too close
It’s dark inside
It’s where my demons hide

de Paște tăiem capra cu coasa

Sâmbătă dimineața m-a sunat cineva cu număr ascuns, m-a întrebat de cineva pe nume Mihaela, i-am zis că nu exista acea persoană la acest număr și am închis.
Sâmbătă noaptea, pe la vreo 00:30, m-a sunat cu număr privat un țăran (același țăran). Pentru că n-aveam ce face (și pentru că eu dau cu nuca-n perete tot timpul și pentru că mi-ar plăcea să fiu actriță și pentru că din seria have fun on the phone), i-am răspuns. N-am zis nimic. La un moment dat a închis. A sunat din nou, i-am răspuns, n-am zis nimic, el tot zicea: alo, bună etc. A închis din nou. A sunat iar. A pus manele. I-am închis eu de data asta.  Apoi a sunat din nou, iar eu am zis: cine ești și ce vrei? Și m-a luat din nou cu problema că el n-o găsește pe Mihaela și i-am zis că eu nu sunt Mihaela. Și m-a întrebat cum mă cheamă și m-am dat drept Andreea. Și m-a întrebat câți ani am și i-am zis că 13 (aș mai vrea să am 13 din nou... mai târziu mi-am dat seama că țăranilor ăstora nu li se pare că o fată e mică la 13 ani și că trebuia să-i zic că am 8). M-a întrebat de unde sunt și i-am zis că sunt dintr-un sătuc uitat de lume. M-a întrebat dacă poate să mă mai sune și i-am zis că nu, că am o mamă rea care mă bate dacă vorbesc la telefon. Și am zis că acum i l-am furat și că mă plimb să admir stelele. Și că vreau să mă sinucid, pentru că am o capră pe care mama vrea s-o taie și s-o mănânce de Paște. Și mi-a zis că la el se mănâncă miei de Paște. Și i-am zis că în satul meu uitat de lume avem o tradiție specială în care de Paște sacrificăm o capră. Și că dansăm în jurul focului în timp ce ținem capra în brațe.
Și i-am închis.
Și m-a sunat azi. Și m-am dat drept mama cea rea. Și i-am zis că sun la poliție că se ia de minore. Și că vin după el și îl tai cu coasa mea de tăiat capre de Paște.
Și i-am închis.
Și a continuat să sune.
Și s-a oprit.

M.
P.S. în realitate nu i-am zis nimic de capră și de Paște, dar scriind acest post m-am gândit că ar fi trebuit s-o fac :))

instantanee

# dacă beau cafea se anulează efectul pastilei de calciu? e dimineață devreme acum și chiar nu mai știu dacă ideea asta am visat-o sau e pe bune
# nu știu cât poate să fumeze o persoană în așa fel încât să ajungă fumul de țigară până la etajul 3
# latina ar trebui să fie facultativă; 5 ani au fost destul pentru mine, mai ales că nu mai știu nimic
# nu știu cum, dar timpul parcă trece și mai repede acum; citisem la un momentan un roman care se numea replay, dar în momentul ăsta nu-mi aduc aminte de cine era scris (blame morning again) așa că o să dau un edit mai târziu, în care era vorba de un tip care avea vreo 40 de ani și la un moment dat a murit și s-a trezit la 17 ani, a trăit o perioadă apoi iar a murit și tot așa de vreo câteva ori, până când ajunsese să moară din ce în ce mai aproape de vârsta la care se trezise prima oară; la un moment dat a ajuns în punctul 0 în care murea și învia în același timp, apoi totul s-a sfârșit; așa o să ajungem și noi sau e doar o iluzie pentru că avem prea multe de făcut? bine, într-un fel putem să luăm ca reper acel roman la nivel psihic: vom avea atât de multe de făcut încât nu vom mai avea timp pentru noi, implicit psihicul nostru va muri. (și ne vom transforma în roboți, ca într-un film hollywoodian)

M.

panică. panică. panică.

CHIONOFOBIE

Și nici n-a nins atât de mult. Fir-ar să fie, urăsc zăpada. Frigul. Ultima oară când a nins mult a fost acum vreo 2 ani cred și de atunci am dezvoltat o fobie pentru zăpadă (care în termeni specializați se numește chionofobie). Ieri visam la vară și 40 grade C, iar azi când trag draperia văd că am fost teleportată în Antarctica. Sper să nu țină mult. Chiar sper. Și dacă tot a venit, sper să se oprească să pot face niște fotografii (pe principiul răul e rău, dar e bun cât timp ne putem folosi de el).

M.

dubioasă treabă, dacă știți ceva lămuriți-mă și pe mine

M-am culcat la vreo 5 noaptea trecută, cu toate că nu-mi era somn, după ce scrisesem și recitisem ceva de mai multe ori, după ce învățasem chiar și după ce făcusem curat. M-am trezit pe la 9 și-un sfert (cred) și nu-mi e somn. E dubioasă treaba pentru că o zi înainte m-am culcat la 10 seara și m-am trezit la 11 dimineața murind de somn. E pe bune chestia cu "dormi puțin și te simti mai bine decât dacă ai dormi mult"?
Tot ce am făcut a fost să beau 2 căni de ceai negru noaptea trecută. Are efect atât de puternic? Dacă da... nyunyunyum, mi-am găsit partenerul în viață! Cafeaua nu mai făcea față și am zis să încerc și ceaiul negru, dar... uau.

M.
P.S. fulguieee fulguieee deci aproape ningeee

prima și cea mai tare provocare din 2014

Am găsit provocarea asta pe Life as you live it și mi se pare foarte tare. Practic la sfârșitul anului o să ai ~ 1400 lei de cheltuit în voie.
Eu o să fac varianta în lei, că în dolari ar fi cam mult pentru bugetul meu, având în vedere că nu lucrez și frec menta pe banii părinților.

provocare pentru 52 de săptămâni
Trebuie sa ai un recipient - de preferat transparent - ca să îți surâdă priveliștea, în care în fiecare săptămână să pui o anumită sumă de bani. În prima săptămână pui 1 leu, în a doua săptâmână 2 lei, în a 3-a pui 3 lei și tot așa până ajungi la cea de-a 52-a săptâmână a anului, când vei pune 52 de lei.
La final vei avea strânși niște bani frumoși pe care îi poți folosi de sărbători sau... în ce scopuri vrei, bineînțeles.
Deci... vedem de Crăciunul următor dacă o să mă țin de cuvânt (deși parcă văd că atunci când o să ajung pe la 40 și ceva o să o cam dau în bară...)

Cei care preluați această provocare vă rog să-mi lăsați un link în comentariu, ca peste un an sa trec pe la voi. :)

Miku