joi, 23 martie 2017

Muntele Sacru al bețișoarelor de cafea folosite

Imaginați-vă cum ar fi să mergem pe munți de bețișoare de plastic pentru amestecat cafeaua. Cumar fi să deschidem geamul dimineața și să cadă în casă un munte proaspăt de bețișoare lipicioase, mucegăite.

Mergeam alene azi dimineață spre metrou. Mergeam atât de încet încât mă împiedicam de fiecare piatră și călcam strâmb în fiecare groapă din trotuarele astea perfect românești. Și cum mergeam eu așa frumos spre metrou, m-a pălit gândul să trec pe la mega image să îmi iau un foietaj cu ceva, să aibă stomacul ce face până mai încolo. Și dau eu frumos colțul către mega imageul ăla mare, care e lângă unu' mic, că doar na, "face sens", când hop un bărbat de vreo 4'j de ani trece pe lângă mine și aruncă un bețișor d-ăsta de plastic pe care îl folosise să-și amestece cafeaua pe care o luase, probabil, de la mega imageul ăla mic (că ăla mare n-are tonomat de cafea).

Și mă gândesc eu așa cum ar fi ca aceste bețișoare să nu fie măturate, ci să rămână pe stradă. Păi azi unu aici, mâine 2 acolo, mai sunt și alții care aruncă, în vreun an cred că s-ar strânge ceva. S-ar cam strânge ceva, nu?

Oare încotro se duc bețișoarele astea și cât la sută din gunoi o formează ele? Oare se duc către Muntele Sacru al bețișoarelor de cafea folosite? Raiul bețișoarelor de plastic? Oare e ceva gen Sausage Party?

hm.

duminică, 5 martie 2017

the thing is I don't get it

Abia acum când am ajuns să am 90% din timp ocupat mi-am dat seama că nu mai pricep nimic.
Adică ajungi să le ai pe toate. Cu niște limite, dar pe toate.
Și apoi nimic nu mai are sens.

Like. What for? Why?

Adică nici călătoriile, nici singurătatea/oamenii nu mai aduc nimic. Nimic.

Poate e astenie de primăvară. Dar parcă prea s-a unit cu astenia de iarnă (există măcar? oricum ar fi, ceva trist care ține de vreo – – – luni), care se unise cu astenia de vară (la fel), care s-a unit cu astenia de primăvară și tot așa. Toamna nici nu se mai pune în discuție. Oricum în 2016 nu a existat.

Un fel de criză existențială de tip adolescentin, un fel de criză a omului că viața e prea scurtă.

Dar unii sunt făcuți să fie. Să se bucure de acest tot.

mh.mffpss. like. nothing. could. ever. solve. it. but – – –

luni, 23 ianuarie 2017

vine. e aproape.


Zăpada care s-a strâns în București iarna asta a fost rezultatul unei constipații lungi a frigului. A început luni, 26 septembrie, după un weekend extrem de călduros, cam ca mijlocul-lui-iulie de călduros, când temperaturile depășeau (și noaptea) 38 de grade în casă.
Finalul constipației iernii ăsteia a venit cu munți de zăpadă prin care am înotat mai ceva ca niște profesioniști care se antrenează pentru Jocurile Olimpice.
E posibil să mai ningă. N-am mai verificat vremea. Dar azi am simțit mirosul de primăvară. Constipația e pe ducă. Iarna e gata să se ridice de pe budă.
Ne mai trebuie doar o inspirație scurtă de răbdare și o să ne întoarcem la tricouri, rochii, sandale și pălării și ochelari de soare.
8:50, luni dimineața, ianuarie. Se simte aer de primăvară.

luni, 16 ianuarie 2017

"The strange library" - Haruki Murakami



Povestioara aceasta a lui Murakami este, probabil, cea mai scurtă povestioară ciudată scrisă de el (argument susținut în limita a doar 19 cărți citite de mine de la Murakami), însă este atât de frumoasă că am recitit-o de două ori în ziua în care am cumpărat-o.

Unui băiețel care se întoarce de la școală îi trece prin minte următoarea întrebare: "As in, I wonder, how did the Ottomans collected taxes?" (p.7) . Mânat de curiozitate și de vorbele mamei sale (care, spune el, îi amintea mereu ca atunci când nu știe ceva, să meargă și să citească la bibliotecă despre acel subiect), acesta intră în biblioteca ce se afla pe drumul spre casă și în care mai fusese de multe ori înainte. Oferă cărțile împrumutate înapoi bibliotecarei, după care spune că dorește să mai împrumute ceva. Aceasta îi spune să meargă în camera 107.
În camea 107 vede un bătrân scund, cu creștetul capului lucind de chelie, iar pe laterale câteva fire aspre, rătăcite. Îi spune că ar vrea să știe daă există vreo carte despre Imperiul Otoman și despre plata taxelor în Imperiu, iar bătrânelul dispare în spatele unei uși mici. Peste ceva timp, bătrânul se întoarce și îi oferă cărțile, dar îi spune că sub nici o formă nu poate să citească aceste cărți în afara sălii de lectură din bibliotecă.
Gândindu-se că mama sa îl așteaptă acasă cu cina pregătită, băiatul încearcă să se eschiveze, dar replicile bătrânului ("«Don't trifle with me», the old man snapped. «We posssess a number of volumes that deal with tax collection in the Ottoman Empire. Did you come here with the intention of having sport with this library? Was that you aim?»", p.7) îl obligă cumva să fie de acord să meargă și să citească.
Căzând de acord să stea doar pentru 30 de minute, acesta îl urmează pe bătrân spre sala de lectură printr-un imens labirint subteran, urmat de o imensă scară-labirint ce cobora adânc sub bibliotecă.

Și de aici începe o aventură ciudată cu bătrânul care dorește să obțină înțelepciunea absolută, dar încearcă să și-o însușească prin niște căi complet aberante, cu Omul Oaie care pregătește niște gogoși delicioase și cu o fată incredibil de frumoasă, dar mută, a cărei prezență putea fi observată doar într-un fel de alt univers.

Impactul poveștii este cu atât mai mare cu cât cartea este complet ilustrată și fiecare eveniment are câte un desen (sau mai multe) ce îl ilustrează vivid (exemplu în pozele de mai jos).

Interesante cărțile ilustrate, dau o complet nouă aură asupra cărții.

În final, povestioara, cartea, își merită toți bănuții. Murakami descoperă o lume impecabilă fără ca măcar să dea nume personajelor. Poate că prezența Omului Oaie, singurul care are un fel de nume, ar putea fi interpretată ca veșnicia existenței lui (detaliu înțeles doar prin citirea următoarelor:), pentru că acest Om Oaie apare și în "În căutarea oii fantastice" și în "Dans, dans, dans...".


duminică, 8 ianuarie 2017

murakami. ehm.

### ciudat cum mi-am modificat personalitatea (deși aș numi-o mai degraba copilărie - visuri - imaginație) în ultimele luni. ciudat cum intotdeauna se schimbă ceva – până și tenul meu pare să inceapă un amplu proces de îmbătrânire.

### rescriu postarea. scrisesem mult și aiurea, inclusiv despre terorism. reîncerc punerea în pagină.

### încerc să-l înțeleg pe Murakami, să scriu un fel de critică literară despre cărțile lui, dar nu se poate. mai ales acum că am citit "Meseria de romancier" (cam aiurea titlul), o carte în care vorbește și despre cărțile sale și reiese faptul că el scrie din pură plăcere. cum să poți, atunci, analiza romanele unui om care scrie din plăcere și care susține că nu face nici un plan, că nu stabilește nimic, ci scrie, iar firul narativ se dezvoltă singur, la fel și personajele? singurul lucru care ar putea fi analizat ar fi ce reprezintă produsul final d.p.d.v. psihologic, dar pentru asta nu am studii necesare. well.

# aș vrea să revin. poate c-o să revin. mhm.

miercuri, 5 octombrie 2016

are cineva o funie sau o scară?

Mă gândeam la diferența asta dintre introverți și extroverți.
Desigur, niciuna dintre tipologii nu este exhaustivă și absolută, un extrovert va avea nevoie de timpul său pentru activități individuale care îi fac plăcere, însă va prefera ca o mare parte a timpului său să fie petrecută în preajma oamenilor.
Un introvert va fi la polul opus. Se va simți bine doar în preajma oamenilor pe care îi cunoaște foarte bine, dar nici măcar cu aceștia nu va petrece foarte mult timp, preferând confortul casei/locului unde este singur (dar nu singur, ci cu activitatile preferate).

Acum, Gemenii trec printr-un fel de paradox al celor doua tipologii. Gemenii sunt prin excelenta plini de vitalitate intr-un moment si depresivi in urmatorul. Ceea e putin frustrant. La mine stările depind de cât somn am parte. Cu cât mai mult, cu atât mai mult extrovertul iese la iveală. Și viceversa.

Problema apare când omul/geamănul nu știe ce vrea. Ar da-o pe extroverție, dar parcă lenea e prea mare și introvertismul sună mai bine, se simte mai bine. Dar nici singur să nu fie. Dar parcă nici de persoanele astea nu are chef.

Meh. Așa că mai totdeauna va fi între și între, gata să fie tras de cineva din adâncul nealegerilor în care se scufundă.

Prin urmare, are cineva o funie sau o scară?

duminică, 25 septembrie 2016

ora 3:00

Așa m-a izbit o amintire din facultate.

E cam târziu, dar s-a întâmplat să fac o pauză de somn și m-am apucat să citesc "stresul dintre orgasme" de Ana Mănescu. E o noapte destul de frumoasă, cu aerul friguros al începutului de decembrie, iar de la blocul vecin se aude o chitară și cineva interpretând Layla (Eric Clapton).

Mă rog, citind cartea asta m-a izbit o amintire din facultate care mă mai scoate din ale mele din când în când și ar putea fi incadrată în ceva de genul greșelile tinereții. O relație destul de aiurea, dar plină de fascinație la momentul respectiv. Și stau acum și mă gândesc de ce am făcut acele alegeri și pentru ce. Orgoliu, prostie, nebunie post-adolescentină, nesiguranță tinerească. Genul acela de relație cu o persoană care nu avea nicio atracție față de relații. Genul de relație care te consumă până la epuizare și îți scoate peri albi și te mănâncă de viu. Cea mai nesănătoasă relație pe care am avut-o.
Știți, astea sunt gândurile alea din postările tipice de facebook, când în timpul zilei spui că o să dormi buștean, iar noaptea, târziu, stai și te gândești la cine știe câte.

În fine, ideea e că acum nu aș mai avea răbdarea necesară (adică prostia).

Și mă gândesc cam cu oroare uneori, de ce am făcut asemenea alegeri în trecut. Desigur, desigur, ele mi-au deschis ochii și a fost timpul lor, erau necesare pentru maturizarea sentimentală și socială, dar chiar și-așa, de ce nu putem învăța din greșelile altora?

Și Doamne, ce mă mai bucur că am trecut de perioada aceea. Momentul acesta din viață mi se pare perfect. Etern. Am trecut de copilărie, unde, evident, îmi doream să fiu mare, am trecut de o adolescență cretină și am trecut și de facultate.

E destul de enervant să plătești facturi, să nu uiți de termene limită și întreținere, dar momentul acesta din viață își merită aplauzele. Atâta timp cât nimic nu ne omoară, suntem fericiți. Și tindem spre mai bine. Dar hai, toate cu ale lor. Toate cu momentele lor de bucurie.

Dar momentul acesta, secunda aceasta, zi de zi, e cea mai bună. Și asta chiar se merita a fi notată într-un post la 3:17, 25.09.2016. Because love is what the world can do best. And trust me, I do love love.

vineri, 23 septembrie 2016

alandambelic

Așa de multe se schimbă și atât de repede.
Și cel mai greu e să-ți pierzi vocea. Trebuie să scriu asta. Sunt în metrou și e aglomerație, așa că nu pot să scriu. Plus că se mișcă aiurea și îi calc pe picioare pe toți oamenii ăștia grăbiți.

Cum te poate schimba corporația? Te schimbă, în pana mea. În primul rând îți schimbă coloana vertebrală. Pe ambele, de fapt.

Am atâtea lucruri să povestesc. De doi ani de zile nu am mai povestit. Nici nu am avut cuvintele potrivite, meh, nici timp.

Da, timpul nu este. Acum înțeleg. Ce încă nu înțeleg e cum mă poate obosi în halul ăsta statul jos. Și, colac peste pupăză, e și un scaun confortabil. Trezirea la 6, pentru că, deși programul e flexibil, nu e convenabil deloc să mergi la serviciu la 10 și să pleci la 7, pentru că ajungi acasă la 8, mănânci până la 9 și după timpul trece NU ȘTIU CUM. Serios, După ce mănânc, seara, timpul nu mai există.

Am pierdut șirul. Chiar și în momentul ăsta. Unde-s cuvintele? Mi-a fost greu să mă reapuc până și de citit. Citesc câteva pagini în metrou, iar seara, când mă pun în pat, adorm instantaneu. Sting lumina și se rupe firul.

Nu înțeleg. NU ÎNȚELEG ÎN PANA MEA. Dacă aș munci fizic, ar fi simplu de explicat. Dar stau, efectiv, pe scaun, mișcându-mi ochii și mâinile. Mă rog, și creierul. Atât. Pentru că asta e munca la birou.

Cred că mi s-a sucit nu numai coloana, dar și mintea. Trebuie schimbat ceva. M-am plafonat și nu sunt bine cu mine.

Mă rog, nu e ca și cum jobul ar fi de vină, ci eu, care par să nu coexist cu el.
Sunt atât de fericită că nu mai trebuie să merg la școală. ȘTIȚI? E o bucurie imensă. Școala m-a exasperat. Pe lângă școală, jobul este minunat. De fapt, jobul ăsta e bun oricum. Dacă nu iau în considerare faptul că nu reușesc să citesc cât de mult vreau și să îmi aloc timpul necesar pentru scris, atunci jobul ăsta e perfect. Oricum citesc și în timpul jobului, până la urmă cam cu asta mă ocup. Dar una e să citești de plăcere, alta e să citești așa, în general, în interesul profesional.

Mă rog. Problema e că nu îmi dau seama ce vreau eu. Asta e de fapt întrebarea. Renunț prea ușor la orice mă atrage în primă instanță. Și nu știu ce vreau. De ce? Pana mea. Rămâne de văzut. E un lucru mare c-am reușit să scriu postul ăsta alandambelic.

vineri, 29 iulie 2016

spune-i.

# chestia e că dacă ai grijă de corpul tău și trăiești sănătos, șansele să nu te îmbolnăvești (excluzând faptul că ai putea intra oricând în contact cu un virus mortal) sunt mult mai mari

dar în același timp nimic nu îți garantează acea viață lungă pe care speri să o ai trăind sănătos. adică poți avea parte de o moarte exterioară banală. te împiedici și cazi, îți cade ceva în cap, se prăbușește o macara, merge o mașină pe contrasens, cineva vrea să se sinucidă și intră cu mașina într-un magazin în care tu tocmai îți cumperi salată și iaurturi bio cu 0% grăsime. și tot așa.

# întrebarea este dacă se merită stilul de viață echilibrat. eu, adică ceea ce simt și cred eu, este că e mult mai bine să trăiești așa cum vrei. să mănânci tot ce poftești, să ai toate viciile pe care vrei să le ai și să faci tot ce te face fericit. (de menționat: toate astea atâta timp cât nu dăunezi sănătății celor din jur; adică să-ți faci ție cât de mult bine sau rău dorești, atâta timp cât ceilalți rămân nevătămați – deci există totuși o limitare)

# problema este că în ambele situații va exista regretul final. de am făcut X sau de ce nu am făcut X.
vei regreta că ai avut vicii și vei regreta că nu ai avut vicii.

bine, asta în cazul în care ai parte de o moarte care să îți permită luciditatea și timpul acestor gânduri.

sâmbătă, 23 iulie 2016

OCTOPUSSY, Cristina Boncea - recenzie

Imagine de ansamblu
Inițial, atunci când Cristina Boncea a oferit un număr de cărți spre recenzare, am zis că e ocazia perfectă pentru a-i citi cartea și pentru a avea destulă determinare să scriu o recenzie. Nu de alta, dar lenea e cea care mă ține mereu din treabă. Vorba 'ceea, dacă vrei să faci ceva, faci, nu contează că n-ai timp.
Divaghez. Cristina B. mi-a trimis cartea prin poștă, dar Poșta Română, o doamnă bătrână, cu obiceiuri învechite și cu o memorie foarte slabă, nu mi-a adus cartea. Am tot așteptat și verificat cutia poștală (plus că i-am înnebunit pe cei de la poștă) zi de zi. Și nici urmă de carte. După vreo lună, cartea s-a reîntors la Cristina (măcar Poșta a reținut adresa ei), chiar înainte de Bookfest.


lansare Bookfest 2016
Day 1
Sâmbătă, 04.06.2016

Bookfest 2016. Edenul cărților și toate cele. Cristina Boncea stă lângă Cristina Nemerovschi și Alexandru Voicescu. La 13:30 a fost lansarea de carte a continuării romanului Octopussy, Becks merge la școală. Cristina a mai crescut de când nu am mai văzut-o eu, acum vreun an, cred, la lansarea Octopussy de la Humanitas... o librărie Humanitas (sper că țin minte bine că era Humanitas) de pe Calea Victoriei. Mi-a plăcut mult ținuta Cristinei.

Seara am citit un capitol și m-am tot întrebat cum va fi cartea. Îmi place coperta. Aceea e o caracatiță întoarsă invers, hm? Sau o meduză. Hm. Titlu: Octopussy. Curioasă de ce.


Day 2
Duminică, 05.06.2016

Capitolele 1-6
Primele capitole ale cărții mă duc cu gândul la melodia Führe Mich a celor de la Rammstein. Fragilitatea vârstei lui Becks și a Hyenei îmi inspiră Nabokov. E ceva Lolitic momentan.
Cu Octopussy nu știi de unde să începi. Adică ce să crezi. Scrisul, povestea în sine, acțiunea. E ceva big, I know it, și e prima carte a autoarei. Poate e stilul în formare, poate e amețeala acțiunii, dar iubesc asta. Iubesc să citesc o carte care nu spune o poveste de la  A la Z, ci crează un puzzle pe care mori să-l descoperi. E frumos formată acțiunea așa, cu intercalările dintre trecut și prezent ("Trecutul se șterge în fiecare secundă, așa că tot ce rămâne este viitorul. [...] [C]i pentru că amintirile înseamnă învierea trecutului, a unor momente în cele din urmă inexistente. [...]  Privit prin prisma prezentului, trecutul [...] transformă toate sentimentele trăite atunci, oricare ar fi fost ele."; p.30-31)


Day 3
Recenzia scrisă, 23.07.2016

Chestia e că am terminat cartea la începtul lui iunie, da apoi m-am luat cu jobul și licența și nu am mai citit ori scris nimic.
Zilele astea am recitit fragmentar cartea și astăzi, în sfârșit, am ajuns să scriu și recenzia.

Cristina Boncea a adunat în Octopussy niște clișee zilnice ale vieții adolescenților (cum scrie și pe coperta a 4-a: "sex, droguri, alcool, nopți în cluburi, haine de fițe", le-a descompus în firicele mici și le-a analizat pe fiecare în parte, iar rezultatul este un roman psihologic intens, pe care îl citești vrând să știi de ce.
Uite, spre exemplu, Becks face sex cu Ham, câinele familiei. Iar ăsta este, pentru mine, este de ce-ul cel mai mare al cărții. Vorbind cu cineva despre această carte, am zis: vreau s-o citesc să văd de ce ar face cineva sex cu un animal, care este motivul care te împinge să faci asta și ce cauți.
Desigur, Becks, asemeni surorii sale, se caută pe ea însăși. Este într-o perioadă în care acest fapt o ajută. Asta simte și asta face. O modalitate de găsire a sinelui destul de interesantă. Faptul este explicat de unchiul Phil (desigur, în viziunea mea e o trimitere către Dr Phil) printr-un fel de boală psihică transmisă din generație în generație în familia Sugar:
"Octopusy este mai mult decât o boală provocată de apetitul sexual crescut datorită confuziei pe care o creează în mintea pacientului. Acesta ajunge să vadă simboluri sexuale sau legate de sex în orice obiect, ființă sau imagine. Efectul Octopussy blochează mintea și o redirecționează spre acest gen de redare. [...] Efectul Octopussy este o boală mintală gravă care poate afecta funcționarea corectă a creierului, depășind nivelul unei simple erotomanii și poate împiedica un stil de viață normal în societate." (p.170)

Cristina nu se bazează în acest roman pe o neapărată acțiune ca la carte. Nu e un roman cu un început și un sfârșit. E un fel de vis în care intri brusc, apoi ești trezit brusc exact în acel moment în care  știi că e ceva important ce urmează să se întâmple.

Felul în care se citește acest roman e nebunesc. Extrem de amuzante și introspective, surorile, Hyena și Becks ("Se gândește la bere. A aflat de curând că e o bere cu numele ei. Ea nu bea bere, de unde naiba să știe... Ce idioți. Ar face bine ca nici părinții să nu fi avut habar atunci când au numit-o. (Că doar nu e botezată sau ceva. Nu are nicio religie și totuși își dorește din toată inima să existe cineva acolo sus care să-i urmărească fiecare mișcare, să o vadă în fiecare secundă din viață și să știe tot ce a făcut ea până la 13 ani.")) dau o magie unică romanului, ceea ce te face să te reîntorci, să recitești și să cauți să înțelegi.


miercuri, 6 iulie 2016

my youth, SATC

The corn.
Harvested.
The hay.
Harvested.
My youth?
My youth?
The rain came down.
Hard, then soft.
It hit the grass.
Green, then wet.
Wet, so wet.
It reminded me of you.
You always smelled like the rain.

sursa: http://www.satctranscripts.com/2008/08/sex-and-city-season-6-episode-5.html#.V31qxfmLSUk

P.S. mi-a plăcut.mhm.chiar sex and the city

marți, 5 iulie 2016

I am so last season

# scot banii de pe card. mă entuziasmez peste măsură. intru în bershka. mă învârt. probez în jur de 6 pulovere, 5 rochii, 3 geci. ies din bershka. intru în koton. mă învârt. nu-mi place nimic. intru din nou în bershka. probez aceleași pulovere și încă o rochie cu model latino-chinezesc (yeah.take that mofo). renunț la toate. intru în Mc și cumpăr mâncare. îmi dau seama că sunt atât de anti-modă. nu am nimic din noul sezon. nu îmi place nimic din noul sezon. de fapt, nu văd nimic purtabil. nici în h&m, care oricum s-a stricat de vreo 2 ani încoace. doar la zara am văzut o geacă interesantă. dar nu merita efortul banilor. nu era the one.

# stau pe scaunul cu picior rotativ. mă mișc dintr-o parte în alta. urăsc poziția și mă tot foiesc. îmi amorțește spatele. îmi îngheață gâtul. apoi întorc laptopul mai la stânga și scaunul la fel și ajung în rai. vorbesc serios. începusem să urăsc jobul din cauza scaunului, dar imediat ce l-am mutat așa, ziua s-a înseninat și listarea cărților, a cosmeticelor și a e-bookurilor merge cu spor. hă.

# rediski dădu bacul. ce a trecut timpul. știți chestia aceea cum că o dată la 7 ani se schimbă complet nu-știu-ce anume din corpul nostru (celulele?) și e ca și cum am fi alte persoane? cam așa mă simt la 22 de ani. clarissimo (pretențios) mă simt o altă persoană. nu neapărat în sensul bun. și iar nu mă mai atrage nimic. ba, mint. mă atrage marea. anul trecut pe vremea asta lucram la mare. marea în fiecare zi și noapte. marea dimineața. god, i miss that sound. dar nu-i bai, oricum toate salariile mele pe călătorii se vor duce. hmhm.

marți, 28 iunie 2016

insomnii

În mod normal, ăsta ar fi un titlu boem, aproape teribilist, pe care l-aș fi ales la 18 ani (între noi fie vorba, cam așa se explică absența fostelor numeroase articole pe blog – un fel de maturizare, pierdere a teribilismului), însă, de ceva vreme, insomniile sunt din ce în ce mai dese și cauzate de o singură chestie: nu mai pot dormi singură. Fie cățel, fie hamster, fie om, trebuie să fie, să mai fie, ceva în cameră. Mă rog, de preferat un om. Să simți atingerea unui vârf de picior, respirația cuiva și senzația (falsă) de siguranță. Nu știu de ce caut cu atâta disperare senzația asta de siguranță. Adică, da, evident, respirația asta de care vorbesc și atingerea, oricât de ușoară, trebuie neapărat să fie datorată unei prezențe cunoscute, percepută în prealabil ca fiind sigură.

Și în fiecare noapte ajung să dorm vreo 40 de minute, apoi să frec ecranul telefonului, să răsfoiesc cărți (a, da, nici cu cititul nu îmi merge bine, nu am nevoie de o pauză, ci de un reentuziasm al sinelui), să răspund la e-mailuri, să îi fac curățenie hamsterului, pe scurt, să fac orice, mai puțin să dorm.
Și toate astea pe un fundal de somnolență extremă, doborâtoare, care mă nimicește odată ce mă ridic din pat, dar dispare uimitor când încerc să închid ochii. Chiar așa. Când ești obosit și te pui în pat, la o oră rezonabilă, sau hai, la orice oră, adormi imediat și nu te tulbură nimic. Dar dacă nu ești absolut epuizat, dacă nu dormi deja stând în picioare, vorbind, lucrând, atunci somnul e un inamic sadic.
Pentru că închid ochii și îmi vin în minte, vorba vine, toate ideile legate de nemurirea sufletului. Liste de cumpărături. Felul în care ar fi trebuit să reacționez în X Y Z situații, lucruri pentru care îmi pare rău, cărți pe care aș vrea să le recitesc dacă nu aș fi așa adormită tot timpul, dacă nu aș fi așa bezmetică.

Și după două, hai 3, nopți de acest fel, apare SOMNUL. Cazi lat și salteaua e cel mai bun lucru inventat de om, dar dimineața te trezești devreme și parcă nici n-ai dormit, de visat nu mai știi ce ai visat pentru că alarma a sunat exact în REM și ai fi putut fi Coleridge (măcar în semi-trezia visului), dar necesitățile tale (mele) de om simplu, zilnic, se strecoară imediat.

Apoi e vorba despre o singurătate de-asta de-ți mănâncă venele, o singurătate ce apare rar și bine (rău). Nu funcționează nici ceaiul de lavandă, nici fotografiile, nici cărțile (ba chiar în preajma cărților nepotrivite acestea devin o piedică, niște ace pentru vindecarea ei). Și ajung mereu la Sex and the City, în așa hal încât am învățat tot serialul pe dinafară, în așa hal încât și el a devenit monstruos de singuratic.

Ce mă frapează însă este singurătatea asta cretină care nu exista până mai anul ăsta. Iubeam să stau singură. Iubeam să stau până hăăăt în noapte, dimineață, să dorm singură. Iubeam să dorm singură.

Așa se degradează omul. Cedând singurătății, sentimentului ăsta cretin care trebuie cumva spulberat (și nu poate fi spulberat decât în absența simțirii lui, un fel de paradox menit to fuck your mind). Până și B. spunea că sunt penibilă așa, da' ce-i poți face? Când eram adolescentă eram conștientă d sta, așa că mă îndepărtam în mod voit de oameni și astfel ajunsesem la o independență ge-ni-a-lă.

Și acum? Acum aștept weekendul pentru un somn liniștit, aștept oameni pentru somn, aștept liniștea și cu atât mă îndepărtez de ea.

Și de unde vine asta? Din maturitatea falsă. 22 de ani, gata facultatea, serviciu (de-asta nu mai stau până târziu, încerc să am o viață responsabilă, not working for me).

Așa că după plângerea asta există o șansă majoră să dorm sau să beau ceai în continuare și să citesc "Cel mai iubit dintre pământeni".


Și încă o chestie: am observat că dezvolt un fel de dislexie din cauza nesomnului.
P.P.S.: am început să citesc clasicii români abia după ce am terminat filologia (scrisesem "folologia" și mi se părea în regulă) și Literele.


Am nevoie de un ceas biologic nou. Schimbă cineva baterii?

vineri, 17 iunie 2016

o mie și una de nopți. vara lui 2015

Un culoar lung, aproximativ egal cu lungimea holurilor dintr-o școală. Geamuri de o parte și de alta, la ambele capete geamurile se trag, se transformă în uși, sunt desfăcute și țin loc de intrare din spate. Gresie ieftină pe jos, cu mici reliefuri grunțuroase în care intra nisipul umed de pe tălpile oamenilor și guma bine strivită de șlapi. În limbajul site-urilor de specialitate, șlapii se numesc papuci flip-flop. De pe terasa restaurantului, situată la  distanță destul de mare de acest hol, dacă mergi prin restaurant, se aude playa in costa rica.
Edi, șeful de sală, se plimbă tăcut prin restaurantul gol, iar tocurile pantofilor lui cu bot ascuțit răsună până în spate, vibrând în fumul țigărilor. În Eros stă visarea. Trei clienți toată ziua – asta în zilele bune. V. se așază pe fotoliul din lemn masiv, cu o căptușală scumpă (îți poți ridica sprânceana aici) ce contrastează cu resturantul ieftin. Fumează și bea din cappuccinoul pe care îl preparasem cu multă spumă de lapte.
Și se schimbă melodia.

Dimineața, la 6:00, în august, când încă nu apar clienții extramatinali, extraordinar de înfometați, extraadormiți și extrairascibili, care urlă după cafea, cafeaua e cea mai bună tare și fierbinte la prima masa din mai sus menționatul banal restaurant. E o anume briză, e un anume soare, e un anume extraz al nesomnului, al oboselii extenuante când te ridici de la masă și începi să mergi la mesele oamenilor. E o senzație, un fior, o nebunie doar a verii și doar a contextului dat. Și romanțele cretine și aventurile anonime și bețiile incredibil de cretine și de prostești, când vii mahmur și lași o dâră de vomă în urmă. Când te duci în Princess și te simți cel mai penibil, cântă o imitație de Pitbull, dar bei și bei și bei și apoi stai pe terasa imensă a unei vile hidoase în care locuiesc înghesuite pe paturi improvizate zeci de oameni care lucrează în același loc.
Și-apoi șefii recalcitranți, care te urmăresc până în baie, care vor să faci aia și aia și aia, dar tu ești în spate, povestind istorii nemaivăzute și nemaiauzite ce s-au întâmplat în noaptea anterioară. Și M. cu C., trezindu-se pe terasa plouată, cu două angajate urmărindu-le mișcările. Și Erosul, Erosul, Erosul.
Apoi barmanul, singurul om cu cap. Și clienții dumbie, copiii inocenți, zgomotul miilor de oameni de pe plajă, al vânzătorilor ambulanți, fata de la porumb, adolescentă cu copil de țâță, băiatul de la porumb care cere o porție de mâncare, angajații semipermanenți, mai sezonieri ca sezonierii, care pleacă azi și se întorc peste două zile. Și numele lor ciudate, pretinsele aere de ospătari, personalul restaurantului care se schimbă continuu, nopțile arabe, cu dansatoare din buric, grătar de berbec ce îți întoare stomcul pe dos, dar care vinde bine, căruța în care M. vine cu șaorma, kebab și încă ceva cu o denumire ciudată cu exact aceleași ingrediente, dar face vânzare bu¸ă pentru că oamenii nu sunt atenți ce cumpără.
Și dimineața în care am adormit pe scaun în timp e notam clienții care sunt cazați în hotelul aferent restaurantului.
Bucătarul care mă credea minoră.
Celălalt bucătar, cu experiență în Elveția și multe istorisiri.
Adolescenții cu povești zis importante.
Clienții care încearcă să îmi facă lipeala cu adolescenții lor.
Clienții care îmi cer să fac poze cu copiii lor.
Oamenii ce se plimbă pe plajă și mă privesc ca pe o nebună, pentru că am dresuri care îmi fac picioarele să parcă tatuate integral.
Aglomerația din microbuze. Seara în care microbuzul a rămas fără benzină între Mamaia și Năvodari. Lacul de la Năvodari. Lidl de la Năvodari. Ziua în care C. a pierdut 2 milioane în drum spre Kaufland.
Mallul chinezesc și rochiile de bal.
Doar două zile de plajă în două luni de stat la mare, pentru că e mai bine noaptea pe plajă, cu bere la halbă, decât ziua printre turiști.

Ce mai vară. Parcă dintr-o altă viață. Parcă ruptă dintr-o mie și una de nopți. Și tot așa, și tot așa...

Faceți căutări pe acest blog

Google+ Followers