duminică, 7 mai 2017

bezmeclaticii, actul secundar

ramă: un apartament cu 3 camere. într-una dintre ele, în colț, cu spatele spre ușă, o păpușă de plastic cu dimensiuni relativ umane stă rezemată de un scaun pliant din fier. în fața ei e un șevalet, iar șevaletul e acoperit cu un cearșaf din plastic roșu.

într-un dormitor mic, izolat fonic, un băiat are picioarele legate cu o funie și stă atârnat de tavan, cu vârfurile degetelor de la mâini atingând podeaua. ochii i se scurg ca o dulceață de afine, băltind dedesubtul capului

în cea de-a treia cameră o umbră cântă la ukulele. în depărtare se aude o ploaie torențială. se sparge un geam

într-un spital, un șobolan lasă urme roșiatice de puroi sub nasul unei fetițe care doarme adânc.





e frig.
și ar trebui să bem bere.


plus că, marea mea problemă a fost că


toți poartă același tricou
și stau pe același scaun
și-mi privesc picturile în același fel
au ochii colorați diferit, mințile li se schimbă de la o oră la alta
bezmetici în timp ce zac nădușiți sub păturile de pe pat
visând una alta

luni, 1 mai 2017

le ceasornicar & le om prost

# cumva, cu toți anii care au trecut și experiența care a fost dobândită, cu toate clarificările de genul exist pentru că și mi-am găsit vocația (dar de fapt, stai așa, că) și lasă, fac asta că așa simt (mă descurc eu după), nu am găsit acel smoc de certitudine care este necesar unei vieți cursive.

# O.K., mi-am impus un raționament clar, are deviații dese, dar există, e acolo, iar balansul cu ce este în mine este bun, dar cumva, cumva, parcă ar fi mai multe rotițe înauntru care se învârt anapoda, care se încurcă una pe alta

# pentru fiecare ceas obișnuia să existe un ceasornicar, mai mult sau mai puțin profesionist. în ultimii ani, însă, necesitatea ceasornicarului a fost înlocuită de multitudinea ofertei de ceasuri. de ce să repari un ceas, oricât de bun ar fi fost, oricât de mult ai fi ținut la el, când poți să cumperi altul, nou nou nou, și să îl porți până ce se va fi stricat și acesta? pentru ca după să treci la alt ceas și tot așa. e mai simplu, bineînțeles, dar primul tău ceas va rămâne undeva, va continua să însemne ceva, poate că într-o zi, pe nesimțite, va porni, și, auzindu-i ticăielile minuscule, îți vei aduce aminte de inima ta.

# vorbind despre oameni –

sâmbătă, 1 aprilie 2017

a venit căldura, acoperă-mi nasul cu ceva

# emoție de putoare, de miku miyuuki.

A venit căldura, acoperă-mi nasul cu ceva,
cu umbra unei măști de gaze, sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem că n-am te să mai pot mirosi, uneori,
că or s-apară transpirații de-or să pută până la nori,
că ai să te-ascunzi într-un subraț străin,
și el o să se-nchidă cu o duhoare de cretin.

Și-atunci îmi pun o mână la nas și tac,
iau hainele jegoase și le-nec în mare,
Șuier săpunul și îl scot și-l prefac
Într-o cadă mare.

vineri, 31 martie 2017

god i know no good title

# combinarea nevoilor.

odată ce acel punct comun (benefic sau nu) al nevoilor a ieșit cumva din discuție, reorientarea lor este absolut necesară. ce mănânci, cum te speli, produse de întreținere, bani ș.a.m.d. se transformă într-o nebuloasă adâncă și (re)începi să privești totul de undeva din adânc.

chestia e că toată treaba asta are ecou. mă rog, felul în care privești ce privești se răsfrânge asupa lumii cam ca atunci când ai o cască în ureche și auzi dar nu înțelegi ce spun oamenii. și toate oscilările astea între viața e cel mai bun blabla, viața e cretină și suge blabla (în engleză sună mai bine, în română are emfază) devin la un moment dat inutile.

atât de inutile că nimic nu te mai poate scoate din sărite. ajută să falsezi așa aiurea doar de dragul de a mima reacțiile normale. e drăguț să mimezi reacții. așa poți să observi mai bine reacțiile reacțiilor tale. și la scurt timp totul se îndreaptă.

vorbesc prostii. entuziasmul nu scade nici măcar în momentele cele mai grele. entuziasmul e speranța aia că încă trăiești și mai ai o șansă. entuziasmul –––

își bagă (insert paraziții here)

# concluzia e că trebuie să îndepărtezi mucegaiul cumva. dar știi, dacă nu era mucegaiul, n-aveam penicilina.

#(pe wikipedia scrie: "În mai puțin de un secol de când penicilina fost descoperită, antibioticele au salvat peste 200 de milioane de vieți" –> chestia e că oamenii aceștia salvați de penicilină tot au murit/vor muri).

joi, 30 martie 2017

vede cineva gaura de vierme din tavan?

# despre obișnuință/dependență. predica I. ziua 1.
cum spuneam, delirul nu poate fi oprit, dar –

mă gândeam duminica trecută în timp ce ploua la faptul că am devenit atât de dependentă de toată tehnologia asta că, dacă rămân fără telefon, în primă instanță nu știu ce să fac. e adevărat, în metrou e ok. dacă nu te holbezi în telefon, te holbezi la oameni. și când vine vorba de holbat, mă abțin cu greu, așa că telefonul e un device bun.

dar am devenit atât de dependentă că nu mă pot abține să nu verific din 5 în 5 minute ceva. și dacă nu e nimic nou, verific ora. vremea. calendarul.

telefonul ăsta e vital. cartela cu minute aparent nelimitate e vitală. împreună au creat monștri din oameni, dar mna.

# corpul meu percepe căldura asta de afară ca pe o invitație la mare. unde mai pui și că e o dubiță (dubioasă) care vinde mâncare fat&furious or so și oferă melodii specifice.

# e ciudat cum dintr-o dată toate planurile alea clare, exacte, absolut de neschimbat, se duc. și e interesant felul în care cu un oarecare minim de efort te întorci la o viață care – poate – ți se potrivește ca o mănușă (mânușile, de fapt, nu se potrivesc atât de bine; sunt mari, chiar și alea de piele; fac mâna să arate ciudat și nu, nu vin mulate pe piele decât dacă sunt din latex, dar nici atunci perfect /// așa că e aiurea expresia asta, dar e bună în context, e clasică, merge, merge și-așa) pentru că ești tu și e bine să fii tu, ești mulțumit și trist, mulțumit și fericit.

# nu de alta, dar într-o zi s-ar putea chiar să și mori. și asta ar fi urât din partea vieții, nu?

#dragostea ține mai puțin ca un hamster

# cum stăteam eu așa frumos în pat gândindu-mă la cine știe ce (pentru că ai posibilitatea de a te trezi la 9, dar somnul fix în ziua aia nu e) îmi dau seama de o chestie: e prima oară când mă trezește rotița hamsterului. și tot gândindu-mă la hamsteri, la cat de sensibili sunt (și hamsterul ăsta e pe ducă), mi-a venit ideea asta cum că dragostea ar dura mai puțin decât viața unui hamster.

adică așa:
un hamster normal trăiește în medie 3 ani. sunt unii care trăiesc 4 sau 5, dar sunt rari și nu o să știi niciodată dacă atunci când iei hamsterul o să fie unul din aceia cu gene bune și o să trăiască mult. la ce poți să te aștepți e să moară oricând. nu știi când îl trage curentul, se taie într-un vârf de scobitoare, se aruncă singur nemernicește din pat într-o disperată acțiune a unei iluzii a lumii mai bune de afară

hamsterii pitici țin viața în ei chiar mai puțin. 1 an, hai 2, în cel mai bun caz.

așa că, na, poftim.

marți, 28 martie 2017

a fost odată o seară boemă de corporatist

#de atât de multă privare de somn s-a ajuns la un fel de depravare a minții.

# mai vreau să spun că urmărindu-le pe femeile de serviciu cum strâng gunoiul în fiecare seară mă pune pe gânduri. mă rog, nu ca și cum ar fi vreo dilemă existențială, ci 1. îmi aduc aminte de vara în care am lucrat la mare ca ospătar (ospătăriță, hm), 2. lumea asta e a naibii de tâmpită.

stai așa și te gândești ce-o fi în gândul lor. ospătărița-eu eram încântată să lucrez cu oamenii, dar spre sfârșitul serii îmi venea întotdeauna să le arunc berile în față.

mă gândeam așa, că pe fețele unora dintre aceste femei de serviciu (cred că funcția are o denumire mai academică, dar nu îmi vine în minte acum) se vede clar dezgustul pentru munca lor. bineînțeles, asta nu ar fi o problemă. nu e cea mai fericită situație. dar se vede dezgustul și pentru noi, ceilalți nefericiți, care stăm la birou.

nu știu exact unde voiam să ajung cu ideea asta. cert e că, evident, să stai la birou e mai bine decât să strângi gunoiul. dar chiar și-așa, viața oricum nu capătă vreun sens extraordinar. la o adică, în pământ ajungem cu toții.

#mi-a plăcut asta: palme transpirate ca de melc. my boss said it. good one, good one.

luni, 27 martie 2017

dedulunismile

# ieri ploua. era exact genul ăla de ploaie când ieși pe balcon și bei ultimele guri dintr-o cafea rece, care a rămas acolo de noaptea trecută.
cumva, ar fi fost prea poetic să citești și o carte. cafeaua și ploaia înseamnă deja destul. e tare liniștea aia de duminică după-amiază, când cei care au fost prin baruri noaptea trecută probabil că dorm, iar ceilalți nu au destul chef să mai iasă din casă. după-amiezele de duminică cred că sunt cele mai liniștite momente ale săptămânii. după-amiezele de duminică sunt, de fapt, un fel de crepuscul. e atât de multă liniște. și la un moment dat îți dai seama că nu are cum să fie doar atât.
oricât de multe picături subțiri și dese de ploaie ar cădea, la un moment dat liniștea asta tot se strică.
următorul moment?
seara. serile de duminică sunt, în schimb, groaznicele minute ale săptămânii. te-ai obișnuit cu liniștea și normal că par îngrozitoare.

în fine.

# luni dimineața.
gara e superbă luni dimineața. plină de oameni, de lumină, e o agitație constructivă. are un aer pozitiv. bun pentru tot restul săptămânii. nu ca duminica (tricky, way too tricky).
aerul ăsta devreme de luni dimineața. rece. și lumină. atât. de. multă. lumină.

joi, 23 martie 2017

Muntele Sacru al bețișoarelor de cafea folosite

Imaginați-vă cum ar fi să mergem pe munți de bețișoare de plastic pentru amestecat cafeaua. Cumar fi să deschidem geamul dimineața și să cadă în casă un munte proaspăt de bețișoare lipicioase, mucegăite.

Mergeam alene azi dimineață spre metrou. Mergeam atât de încet încât mă împiedicam de fiecare piatră și călcam strâmb în fiecare groapă din trotuarele astea perfect românești. Și cum mergeam eu așa frumos spre metrou, m-a pălit gândul să trec pe la mega image să îmi iau un foietaj cu ceva, să aibă stomacul ce face până mai încolo. Și dau eu frumos colțul către mega imageul ăla mare, care e lângă unu' mic, că doar na, "face sens", când hop un bărbat de vreo 4'j de ani trece pe lângă mine și aruncă un bețișor d-ăsta de plastic pe care îl folosise să-și amestece cafeaua pe care o luase, probabil, de la mega imageul ăla mic (că ăla mare n-are tonomat de cafea).

Și mă gândesc eu așa cum ar fi ca aceste bețișoare să nu fie măturate, ci să rămână pe stradă. Păi azi unu aici, mâine 2 acolo, mai sunt și alții care aruncă, în vreun an cred că s-ar strânge ceva. S-ar cam strânge ceva, nu?

Oare încotro se duc bețișoarele astea și cât la sută din gunoi o formează ele? Oare se duc către Muntele Sacru al bețișoarelor de cafea folosite? Raiul bețișoarelor de plastic? Oare e ceva gen Sausage Party?

hm.

duminică, 5 martie 2017

the thing is I don't get it

Abia acum când am ajuns să am 90% din timp ocupat mi-am dat seama că nu mai pricep nimic.
Adică ajungi să le ai pe toate. Cu niște limite, dar pe toate.
Și apoi nimic nu mai are sens.

Like. What for? Why?

Adică nici călătoriile, nici singurătatea/oamenii nu mai aduc nimic. Nimic.

Poate e astenie de primăvară. Dar parcă prea s-a unit cu astenia de iarnă (există măcar? oricum ar fi, ceva trist care ține de vreo – – – luni), care se unise cu astenia de vară (la fel), care s-a unit cu astenia de primăvară și tot așa. Toamna nici nu se mai pune în discuție. Oricum în 2016 nu a existat.

Un fel de criză existențială de tip adolescentin, un fel de criză a omului că viața e prea scurtă.

Dar unii sunt făcuți să fie. Să se bucure de acest tot.

mh.mffpss. like. nothing. could. ever. solve. it. but – – –

luni, 23 ianuarie 2017

vine. e aproape.


Zăpada care s-a strâns în București iarna asta a fost rezultatul unei constipații lungi a frigului. A început luni, 26 septembrie, după un weekend extrem de călduros, cam ca mijlocul-lui-iulie de călduros, când temperaturile depășeau (și noaptea) 38 de grade în casă.
Finalul constipației iernii ăsteia a venit cu munți de zăpadă prin care am înotat mai ceva ca niște profesioniști care se antrenează pentru Jocurile Olimpice.
E posibil să mai ningă. N-am mai verificat vremea. Dar azi am simțit mirosul de primăvară. Constipația e pe ducă. Iarna e gata să se ridice de pe budă.
Ne mai trebuie doar o inspirație scurtă de răbdare și o să ne întoarcem la tricouri, rochii, sandale și pălării și ochelari de soare.
8:50, luni dimineața, ianuarie. Se simte aer de primăvară.

luni, 16 ianuarie 2017

"The strange library" - Haruki Murakami



Povestioara aceasta a lui Murakami este, probabil, cea mai scurtă povestioară ciudată scrisă de el (argument susținut în limita a doar 19 cărți citite de mine de la Murakami), însă este atât de frumoasă că am recitit-o de două ori în ziua în care am cumpărat-o.

Unui băiețel care se întoarce de la școală îi trece prin minte următoarea întrebare: "As in, I wonder, how did the Ottomans collected taxes?" (p.7) . Mânat de curiozitate și de vorbele mamei sale (care, spune el, îi amintea mereu ca atunci când nu știe ceva, să meargă și să citească la bibliotecă despre acel subiect), acesta intră în biblioteca ce se afla pe drumul spre casă și în care mai fusese de multe ori înainte. Oferă cărțile împrumutate înapoi bibliotecarei, după care spune că dorește să mai împrumute ceva. Aceasta îi spune să meargă în camera 107.
În camea 107 vede un bătrân scund, cu creștetul capului lucind de chelie, iar pe laterale câteva fire aspre, rătăcite. Îi spune că ar vrea să știe daă există vreo carte despre Imperiul Otoman și despre plata taxelor în Imperiu, iar bătrânelul dispare în spatele unei uși mici. Peste ceva timp, bătrânul se întoarce și îi oferă cărțile, dar îi spune că sub nici o formă nu poate să citească aceste cărți în afara sălii de lectură din bibliotecă.
Gândindu-se că mama sa îl așteaptă acasă cu cina pregătită, băiatul încearcă să se eschiveze, dar replicile bătrânului ("«Don't trifle with me», the old man snapped. «We posssess a number of volumes that deal with tax collection in the Ottoman Empire. Did you come here with the intention of having sport with this library? Was that you aim?»", p.7) îl obligă cumva să fie de acord să meargă și să citească.
Căzând de acord să stea doar pentru 30 de minute, acesta îl urmează pe bătrân spre sala de lectură printr-un imens labirint subteran, urmat de o imensă scară-labirint ce cobora adânc sub bibliotecă.

Și de aici începe o aventură ciudată cu bătrânul care dorește să obțină înțelepciunea absolută, dar încearcă să și-o însușească prin niște căi complet aberante, cu Omul Oaie care pregătește niște gogoși delicioase și cu o fată incredibil de frumoasă, dar mută, a cărei prezență putea fi observată doar într-un fel de alt univers.

Impactul poveștii este cu atât mai mare cu cât cartea este complet ilustrată și fiecare eveniment are câte un desen (sau mai multe) ce îl ilustrează vivid (exemplu în pozele de mai jos).

Interesante cărțile ilustrate, dau o complet nouă aură asupra cărții.

În final, povestioara, cartea, își merită toți bănuții. Murakami descoperă o lume impecabilă fără ca măcar să dea nume personajelor. Poate că prezența Omului Oaie, singurul care are un fel de nume, ar putea fi interpretată ca veșnicia existenței lui (detaliu înțeles doar prin citirea următoarelor:), pentru că acest Om Oaie apare și în "În căutarea oii fantastice" și în "Dans, dans, dans...".


duminică, 8 ianuarie 2017

murakami. ehm.

### ciudat cum mi-am modificat personalitatea (deși aș numi-o mai degraba copilărie - visuri - imaginație) în ultimele luni. ciudat cum intotdeauna se schimbă ceva – până și tenul meu pare să inceapă un amplu proces de îmbătrânire.

### rescriu postarea. scrisesem mult și aiurea, inclusiv despre terorism. reîncerc punerea în pagină.

### încerc să-l înțeleg pe Murakami, să scriu un fel de critică literară despre cărțile lui, dar nu se poate. mai ales acum că am citit "Meseria de romancier" (cam aiurea titlul), o carte în care vorbește și despre cărțile sale și reiese faptul că el scrie din pură plăcere. cum să poți, atunci, analiza romanele unui om care scrie din plăcere și care susține că nu face nici un plan, că nu stabilește nimic, ci scrie, iar firul narativ se dezvoltă singur, la fel și personajele? singurul lucru care ar putea fi analizat ar fi ce reprezintă produsul final d.p.d.v. psihologic, dar pentru asta nu am studii necesare. well.

# aș vrea să revin. poate c-o să revin. mhm.

miercuri, 5 octombrie 2016

are cineva o funie sau o scară?

Mă gândeam la diferența asta dintre introverți și extroverți.
Desigur, niciuna dintre tipologii nu este exhaustivă și absolută, un extrovert va avea nevoie de timpul său pentru activități individuale care îi fac plăcere, însă va prefera ca o mare parte a timpului său să fie petrecută în preajma oamenilor.
Un introvert va fi la polul opus. Se va simți bine doar în preajma oamenilor pe care îi cunoaște foarte bine, dar nici măcar cu aceștia nu va petrece foarte mult timp, preferând confortul casei/locului unde este singur (dar nu singur, ci cu activitatile preferate).

Acum, Gemenii trec printr-un fel de paradox al celor doua tipologii. Gemenii sunt prin excelenta plini de vitalitate intr-un moment si depresivi in urmatorul. Ceea e putin frustrant. La mine stările depind de cât somn am parte. Cu cât mai mult, cu atât mai mult extrovertul iese la iveală. Și viceversa.

Problema apare când omul/geamănul nu știe ce vrea. Ar da-o pe extroverție, dar parcă lenea e prea mare și introvertismul sună mai bine, se simte mai bine. Dar nici singur să nu fie. Dar parcă nici de persoanele astea nu are chef.

Meh. Așa că mai totdeauna va fi între și între, gata să fie tras de cineva din adâncul nealegerilor în care se scufundă.

Prin urmare, are cineva o funie sau o scară?

Faceți căutări pe acest blog

Google+ Followers