duminică, 28 iunie 2015

Între a face ceva și a jeli ceva. Nimicurile

În timp ce urmăream finalul episodului 17 din primul sezon al serialului Gilmore Girls mi-a venit ceva în minte. Mă gândesc acum că tot ceea ce facem de-a lungul vieții se împarte între a face și a jeli.
Mai întâi ne bucurăm că facem ceva, apoi devenim triști pentru că se termină, apoi începem altceva, apoi jelim din nou terminarea acelui ceva. Desigur, vorbesc aici de evenimentele mai importante, cele pe care le reținem și despre care ne amintim din când în când.
Și punctele astea de facere și jelanie sunt încadrate de nimicuri. Și atât. Asta să fie toată viața noastră? Atâta tot? Fac ceva, mă bucur, mă întristez.


Eu nu sunt înclinată către umanitate. Nu îmi place să stau mult timp în preajma oamenilor, am nevoie de foarte puține persoane apropiate. E mai dubios sentimentul, oricum, pentru că în același timp simt nevoia de mulți oameni, dar de cele mai multe ori îmi dau seama că e mai mult iluzorie dorința asta de a avea zeci de oameni în jur. E un fel de paradox al zodiei gemenilor.

Și e ciudat când un singur lucru, un singur eveniment îți lasă o stare de euforie pentru multe zile după.

Și ce se întâmplă când știi anumite lucruri care nu sunt raționale? Am citit azi un articol al unui psiholog în care spunea că instinctul îi dictează în primă instanță rațiunii.

Am putea să plutim continuu fără să ne plictisim? Ne plictisim și de prea mult bine și ne automutilăm doar pentru a scăpa dintr-o anumită stare de repaos răufăctor?

E melodia asta Habits care are un vers de genul wanna stay high all the time to get you off my mind. Desigur, se referă la o perssoană prin acel you, dar aș adapta acest you și l-aș considera un anume eu (cu sensul de sine), ceea ce nu e neapărat rău în noi, dar ceea ce nu este atât de dezvoltat încât să păstreze starea de euforie pentru mai mult timp. Ar putea fi chiar faptul că ne îmbătrânește corpul, că intelectul slăbește, că mergem trași de ceva, nu știm încă ce, spre ceea ce este numit moarte.

Îi povesteam ieri lui M. de faptul că un unchi a murit de cancer în familie în urmă cu câțiva ani, iar acum am aflat că o mătușă are cancer și că, probabil, există această posibilitate destul de mare să aflu și eu într-o zi, poate nu peste mult timp (haha, de parcă o viață de om ar însemna mult timp), că am cancer. Ar fi doar o materializare a tuturor gândurilor și obsesiilor mele din ultimii ani. Și M. se uita la mine cum povestesc (ca o cretină) cu zâmbetul pe buze. Nu mai pot să privesc moartea cum o priveam până acum. Nu mă mai pot teme decât de durerea care o precede, moartea în sine e o curiozitate prea mare și curiozitățile au primat întotdeauna la mine.


Gee, gata pentru azi.

joi, 25 iunie 2015

a se nesimți

eu mă nesimțesc
tu te nesimțești
el/ea se nesimțește
noi ne nesimțim
voi vă nesimțiți
ei/ele se nesimțesc

gilmore girls lines

din Gilmore Girls:

"– You always let your emotions stay in your way. That's your problem, Lorelai, you don't think. He's just a man, Lorelai.
– No, he's not...
– So what now? Are your gonna say this was all worth it because he was the man of your life?
– I don't know... He might have been."

sezonul 1, episodul 11, min 37


tehehe. aren't we all the same? e a nu știu câta oară când revăd serialul ăsta. replicile sunt atât de cursive și naturale și cu zâmbetul în colțul gurii. și, evident, vine partea în care ne regăsim în personaje.

marți, 23 iunie 2015

"hello, I live here"

când eram foarte mică, adică atunci când eram 5-ani-de-mică, aveam o obsesie: îl întrebam pe tăică-meu ce vârstă voi avea în anul X, în anul Z, Y și tot așa. am avut o perioadă destul de lungă cu obsesia vârstei. apoi am scos toate cărțile din bibliotecă și, înșirându-le pe masă, m-am postat alături de ele și m-am autoproclamat bibliotecară. au stat cărțile înșirate destul de mult timp, dar ei le "cumpărau" o dată la câteva zile, ceea ce era fooooarte rar în mintea unui copil de 5 ani, cam cum ar fi acum să aștept 10 ani să-mi iau o rochie, așa că am trecut mai departe de la bibliotecară la roller. bine, asta pe la vreo 7 ani. între timp nu-mi aduc aminte foarte clar ce s-a întâmplat.

ideea de la care a pornit postarea asta e următoarea: obsesiile există în om (cel puțin) de la naștere. dacă stau să analizez ce îmi plăcea când eram mică, găsesc mereu un corespondent în ceea ce-mi place acum. focul. vârsta. copacii. sau ce uram când eram mică, dar în același timp îmi doream: singurătatea. (îmi aduc aminte și acum de prima oară când am rămas singură. aveam aproape 8 ani și soră-mea mi-a zis că trebuie să coboare până în fața blocului să ia niște cursuri de la cineva. am vorbit noi două foarte frumos, mi-a promis că vine repede. nici nu coborâse soră-mea 2 etaje, că m-am și pus pe urlat.) ah, da. și acum îmi place să țip. să nu scoateți asta din context. luați drept exemplu titlul blogului, scream and go, pe care l-am ales când eram la țară și alergam pe lângă o pădure. mi-a rămas imaginea asta în cap și iau țipătul drept eliberare și exprimare a opiniei. drept eu.

și au trecut atâția ani de la întâmplările de mai sus și mă gândesc că acum aproape că nu mai cred în ideea asta a reîncarnării pe care o aveam tot când eram mică (nu știu de unde îmi veneau astea, poate de la televizor, god knows), mă gândesc că îmbătrânim așa ușor și suntem atât de ușor de omorât și e penibil.

așa că mai bine închei cu versuri de-ale lui michelangelo și mai vedem după de realitatea noastră:
De-a pururi eu voi semăna cu luna,
căci ochii noştri-i văd doar strălucirea
pe care soarele i-o împrumută.

SURSA: http://stefandincescu-octavianvoicu.blogspot.ro/2013/08/michelangelo-buonarroti-poezii.html

marți, 16 iunie 2015

din "jurnalul lui michelangelo cel nebun"

"Mai mult, m-am gândit că artistul se poate inspira din întâmplările de mare însemnătate din viața societății; întâmplări care, dând naștere la noi obiceiuri și noi idei, dau uneori un nou curs și artei. Să fiu așadar mai aproape de ceea ce se întâmplă în jurul meu, cred că asta ar însemna pentru mine un contact mai adânc cu viața. Care nu sfârșește cu siguranță la ușa casei mele."

din "jurnalul lui michelangelo cel nebun", editura Meridiane, București, 1976

duminică, 14 iunie 2015

final drăguț cu început patetic

"Wanna know the fucking truth? Nobody is fucking happy. Nobody has skin made from oil paint and sunlight. Nobody fucking understands this world. Fuck, nobody probably understands math as much as they claim. You’re here one day and the next you’re not. God? Religion? I’ve learned a lot more about the world by eating acid and swallowing pills. Tell me what your church has done for you? Tell me if you have holes in your mouth from speaking lies? Wanna know the fucking truth? Pity is just another word for pathetic. Drink beer and watch the sunrise from every rooftop. Take photographs naked. Take photographs kissing. Take photographs having sex. Stop making everything about sexuality. Wanna know the fucking truth? Nobody really gives a damn if you lost your virginity at fourteen or if you were the president in high school. Wanna know the fucking truth? There is no such thing as the right person. People leave. They change like ocean currents, they leave you with bruises in your calves. And you wanna know the fucking truth? You get better. You learn to love. You find God in between the cracks of a wall when you’re puking your limbs out. You wanna know the fucking truth? Go find it."

— Iryna Klishch

sâmbătă, 13 iunie 2015

instantanee

# eu: nu pot duminică, am dimineață duminică luni seară examen.

# M.: am trimis mesaj la vreo 40 de persoane. mi-a răspuns una și mi-a zis că nu ne poate angaja.

# mor când îi văd așa, prin urmare nu îi blurez nici numele, nici poza.




# om care a lucrat serios, adică nu de acasă, cu laptopul în brațe, abia la 20 de ani (adică eu): să vă puneți copiii la muncă de mici. muncă pe măsura lor. așa or să aprecieze mai bine ce au.

p.s. e vară, mânca-v-ar fericirea.

luni, 8 iunie 2015

instantanee

# am citit un articol aproape bun într-o revistă online. adică bine documentat.
articolul avea niște greșeli de scriere foarte tâmpite, cum ar fi (la nimereală exemplul, dar asta era greșeala): am spus ca eu, scriu prost. le-am trimis un e-mail în care le-am spus că ar fi bine dacă ar reciti articolele înainte de publicarea lor pe site și că ar fi și mai bine să folosească diacritice. pentru că românia, vorba 'ceea. a răspuns cineva de la revistă motivând (românul o să motiveze mereu, românul găsește motivație pentru orice, evident, nu își asumă niciodată vina) că sunt prea puține persoane în redacție și nu au timpul necesar să corecteze fiecare articol în parte. am vrut să-i trimit răspuns și să-i scot în evidență greșelile pe care le avea chiar în e-mailul pe care mi l-a trimis mie, dar ce sens ar mai avea? ce pretenții să mai ai, măi, dacă nici respectiva persoană (care se presupune că trebuie să corecteze articolele) nu scrie corect?

# hehe. hehehehehehe. da. da. da. ăsta e râsul ăla care "se întâmplă" când primești atâtea lucruri bune că nu știi cu ce să începi și tot sângele ți se strânge în nas, da, da, în nas, apoi ți se strânge o bulă în stomac și urcă repede până în gât și te scuturi spasmodic și-apoi inspiri și urmează să vomiți. e efectul extra al verii combinat cu nutella, cafea și apă cu gheață. hehe. hehehe. cândva, după ce voi fi vizitat o mare parte a lumii (probabil filme, documentare, cărți ș.a.), mă voi stabili într-un loc unde tot anul e vară. neverending summer. ăsta e, de fapt, paradisul lui Peter Pan.

https://www.youtube.com/watch?v=QlWZluzBNxM

vineri, 5 iunie 2015

instantanee

# venind de la un interviu. all dressed up&make up&hair done, telefon fițos în mână, tocuri & all the glossy shit needed; văd un afiș la mega image: angajăm vânzătoare. îmi trece prin cap să intru și să văd care e treaba, să văd dacă mega imageul e mai praf ca auchanul. intru în biroul șăfei. îi spun ce caut. mă analizează vreo 30 de secunde, apoi zice: tu ai mai lucrat vreodată?

# o vecină mai în vârstă (dar șșșș, nu tre' să știe că i-am spus așa): eh, el are nevoie mai mare de locul de parcare, are copil mic, folosește mașina mai mult
un vecin (cam 25 de ani): așa, și? și eu am o pisică.

luni, 1 iunie 2015

4 minute și 23 secunde


În timp ce privesc în gol peretele murdărit de scaunul pe roți, îmi dau seama că nu văd laptopul. E subțire. Sunt două vaze cu flori, una cu trandafiri, una cu niște flori de primăvară. O ramă foto în formă de chitară. În spatele meu, o chitară dezacordată, de când nu am mai scos-o din cutie? A trecut atâta timp, H,. a fost ultimul care a cântat la ea sau să fi fost N.? Sau chiar prietenul lui M.? Dar oare care dintre ei? Cel din perioada ghetelor cu ținte sau cel din perioada sandalelor cu formă bărbătească? Niște bomboane mentolate într-o pungă verde (ce urât stau pe birou!) nu se potrivesc imaginii. E un carnețel vintage lângă laptop, oamenii cred că e carte, tuturor le place sau doar spun asta de complezență; n-am știut niciodată ce să le răspund. Mulțumesc? Chopin. E ceva în valsul ăsta, de parcă aș fi undeva între viață și moarte și aș știi că este totul gata. Într-una dintre cele 49 de zile în care ești spirit. În România, în ortodoxism, sunt de fapt 40 de zile. La coreeni sunt 49. Oare ce religie au ei? Sunt budiști? După 49 de zile mergi în Rai. La noi nu știi niciodată. România e țara tuturor posibilităților, de obicei sumbre, chiar și după moarte. Văd clapele pianului și-mi mișc degetele mâinii drepte, știu fiecare clapă, dar pierd șirul în porțiunile alerte. Liniște, Doamne, câtă liniște! Chiar când se termină cele 4 minute și 22 de secunde, mintea mi se scurge înapoi în realitate și e panică man. Cineva strănută tare afară.

fu primăvară

fu primăvară și fură flori,
dar inspirația veni târziu
și făcui poze
doar la sfârșit de mai










Faceți căutări pe acest blog