joi, 28 mai 2015

Sir Earl Stan Eugen Ernestina și teatrul absurdului

Pe scurt SESEE (citit sisi). Noul animal de companie al lui M. O râmă care se presupune că va fi tăiată în două. Vor rezulta două râme.


teatrul absurdului. când eram mică mă întrebam de ce se întâmplă evenimentele astea mari într-o carte exact atunci, exact așa. de ce nu poate să nu se întâmple nimic în toată cartea, pentru că în viață nu se întâmplă atât de des chestii așa importante sau dubioase sau mirobolante etc; de menționat: când eram mică îmi plăceau romanele polițiste. la un moment dat m-am apucat să scriu și eu o chestiuță în care nu se întâmpla nimic.

tot pe scurt, aici un exemplu de t.a.: https://www.youtube.com/watch?v=1gnZN4SEhjA


SESEE. 

luni, 25 mai 2015

instant

# dacă s-ar lăsa un picpic de ploaie în interiorul pielii mele, dacă soarele s-ar scurge prin vinișoarele care ți se văd albastre pe mâini și ți-ar umple corpul de lumină, dacă s-ar usca trandafirii și tot parfumul lor ar umple camera și lumânarea s-ar transforma în lună, iar umbrele ar deveni copaci împodobiți cu zâmbete și clorofila ne-ar umple de viață în fiecare primăvară, dacă am fi cenușă și secolele ne-ar îngropa adânc și ne-am pierde în lacul care curge moale, adânc prin foc; valurivaluri tremură undeva între –

duminică, 24 mai 2015

O scriitoare vinde la Unirii

În serile de sâmbătă, zgomotul făcut de mulțimea de oameni care traversează Dâmbovița fie spre Centrul Vechi, fie spre cealaltă parte (ceva mai tăcută) a orașului pare că depășește zgomotul făcut mai tot timpul de mașini.

E sâmbătă seara, e sfârșit de mai, e cald, până și asfaltul pare să ardă în continuare, chiar dacă soarele nu se mai vede de ceva timp. Merg spre metrou, încerc să ajung până în 11.

O femeie strigă ceva, aud fragmente din ceea ce zice. Trec pe lângă ea, dar mă opresc câțiva metri mai încolo. Nu e chiar așa târziu, mă pot întoarce să-i dau un leu. Părea că strigă cu o voce prea tristă. Se întâmplă uneori să ne rămână vocile unor oameni în cap, ori diferite elemente distinctive. Ei bine, femeia aceasta striga într-un fel (aș spune chiar) sfâșietor, așa că m-am întors. Eu rareori dau bani cerșetorilor. Evident, nici nu prea e de dat, mai ales că unii au hârtii plastifiate (Atât de penibil! Parcă ne râd în față: ia, mă, să văd cât de prost ești, îmi dai un ban? Te păcălesc și pe tine?) Femeia rămâne mirată când îi dau leul. Vrea să-mi arate o carte pe care o are în mână, dar eu mă grăbesc și o las în urmă.

Strigă după mine: eu sunt verișoară cu Eugen Barbu!

pictură făcută tot de ea
E bătrână, dar nu arată rău. Nu e cerșetoare. E curată, are unde să stea, dar nu are destui bani cât să și mănânce, să și plătească taxele. E una dintre multele persoane în vârstă cărora banii abia le ajung de la o zi la alta. Spune că a scris toată viața ei. Despre oameni, despre Nadia Comăneci, despre Ceaușescu, despre Eugen Barbu, despre Dumnezeu. În timpul lui Ceaușescu a publicat în revista Săptămâna. Poezii, nuvele. Scrie mereu, îi face bine. E înăuntrul ei. E ceea ce știe să facă. Are mai multe cărți publicate. E săracă, dar nu a fost mereu așa. A fost învățată să ajute oamenii, așa că i-a ajutat. A dat mulți bani altora care nu aveau. Dar, spre dosebire de văduva din Evanghelie, despre care știm că și-a dat ultimul bănuț la Biserică, dar nu știm cum a mai trăit după, știm despre această femeie că nu mai are bani nici cât să mănânce.

Ajunsesem la al doilea semafor, chiar acolo, înainte de covrigăria Luca, în fața mall-ului Zizi. M-am întors. Ceva m-a făcut să mă întorc. Mi-a spus că pot face poze cărții ei, dar ei să nu-i fac, că nu e chiar pregătită pentru fotografii.

A vorbit mult și frumos despre oameni; ar fi vorbit mai mult.
Sunt oameni care au povești, ca această femeie, oameni care nu au trăit degeaba. Oameni pe care ai putea să îi asculți mereu. Oameni care au trecut prin atât de multe și cărora nu le-a fost teamă să înfrunte viața.


Ceva mai târziu am ajuns acasă și am citit povestirea căreia îi făcusem poză. Sinceră să fiu, nu am știut la ce să mă aștept. Presupun că și vouă vi se pare ciudat că o femeie bătrână și săracă a publicat o carte și încearcă să o vândă în stradă, nu? Trecând peste virgulele puse alandala și exprimarea uneori naivă/greșită, nu pot să nu remarc ușurința cu care scrie. Scrie frumos. Povestirea te prinde, are un fir narativ bun, fraza scurtă aduce un dinamism interesant. Știe să atragă.

Dacă merită sau nu să dați banii pe cartea ei, dezbateți după ce citiți povestirea de mai jos. Îmi pare rău că nu se vede chiar tot bine, dar cu ceva atenție o să prindeți ideea. În schimb, știu sigur că ea merită... E autentică.







sâmbătă, 23 mai 2015

o postare naivă

mă uitam peste niște oferte de job-uri ca redactor online. toate cer să ai cunoștințe avansate de limbă română și limbă engleză. nimic neobișnuit, așa și trebuie.

apoi văd ceva de genul: să, știe să folosească

adică înțeleg că tu, angajator, ai pretenții, dar și eu îmi fac o părere despre tine în funcție de felul în care ai scris oferta de angajare. nu e una prea bună, să știi.

dar nu e nimic nou, nu-i așa?
noi scriem, voi scrieți.

toată lumea scrie.

și mai am o întrebare în continuarea postării acesteia naive: dacă angajatorul scrie așa, oare așa ar trebui să fie scris și C.V.-ul tău ca să fie luat în considerare ca fiind scris corect?

vineri, 22 mai 2015

quercus robur

 totuși, e ceva în măreția copacului acesta atunci când e înfrunzit. să stai și să-l privești, să-ți dai seama că ești gândac la picioarele lui. să-ți dai seama că nu ești nici măcar un fir de praf în univers. să uiți de egoul tău și să vezi în vârful ramurilor lui întreaga existență a lumii. și undeva, nu foarte departe, începi să plutești pe lac, să îți aduci aminte de bucățile din tine care sunt părți ale strămoșilor tăi și-apoi tu, care ești bucată din urmașii tăi; abia apoi apari tu, cel care ești în azi-ul etern, bucata ta, bucată de infinit, bucată infimă.

cimitirul îi stă umbră luminoasă în spate, aș sta pe-o piatră, m-aș întinde și aș pătrunde-n viețile tuturor care-au trăit și au murit înaintea mea. ați murit cu toții și într-o zi o să murim și noi și care-i, totuși, ideea?

joi, 21 mai 2015

undeva afară

Și-a dat seama că nu urma să fie o zi foarte bună încă de dimineață, când a mers să-și ia cafea, iar femeia de la covrigărie a întâmpinat-o cu un ce dorești, puiuț? naivo-matern. Desigur, nu era vina vânzătoarei că ea arăta mult mai tânără decât ar fi demonstrnu merge mașina.
at buletinul, dar nici adresarea nu-i fusese tocmai pe plac, unde nu mai pui că imediat după ce a cerut cafea, vânzătoarea i-a spus direct:

Zilele chiar se întind, se împrăștie între bune și rele, mai mult rele decât bune, sau poate că e chiar invers și nu-și dă seama. Nici n-o să-și dea, e în firea ei să nu accepte realitatea.

E chiar liniștitor să stai întins sub verdele copacilor, să privești bucăți de cer printre frunzele foarte dese, să privești căzând bănuții de lumină. Până și fluieratul enervant al polițistului din intersecția aceea mare dintre Starbucks și Luca de la Unirii se fluidizează cu traficul și totul devine un zgomot plăcut după câteva beri și țigări și zgomotul făcut de păsări se transformă și ciripelile ajung să pară un șirag lung de lumină sonoră care-ți intră-n cap și se scurge pe gât, spre stomac, prin vene spre vârful degetelor.
Ea nu-i spune nimic. Cumva, gura nu i se poate deschide, nu poate spune nimic. Nu are ce să spună. Apoi el vorbește despre oameni, cumva despre singurătate, așa că-i spune și ea ceva, iar el răspunde repezit, atotștiutor: ție nu îți place singurătatea, tu te obligi să-ți placă, iar ea se gândește că el are dreptate, dar numai pe jumătate, pentru că de multe ori ar sta singură contemplând tavane.
Și-apoi vorbesc despre te miri ce, iar ei i se face rău și în farmacie se enervează farmacista, pentru că ea o pune să repete de două ori ceea ce spune. Farmacista își dă ochii peste cap, până la urmă îi dă o pastilă care pare vândută la supra-preț, dar nu contează. Apoi el continuă să fumeze, iar ea vrea să stea întinsă. Undeva între Palatul Parlamentului și o biserică mare al cărei nume nu și-l amintește stau ei pe-o bancă, iar ea vrea să fugă. Nu-și poate mișca mâinile, nu-și poate mișca picioarele.

Ceva mai târziu banalitatea existenței se întoarce. Ea a uitat totul și cuvintele au dispărut din nou.

duminică, 17 mai 2015

devenire

"O privire aruncată asupra istoriei ne arată că oamenii devin mereu tot mai blânzi. În 1487, aztecii au sacrificat douăzeci de mii de persoane în răstimp de patru zile, viitoarele victime înșirându-se pe patru rânduri într-o coadă lungă de peste trei kilometri, pentru a li se smulge din piept inima încă vie. In secolul al XVI-lea, la Paris, oamenii se prăpădeau de râs la vederea unei pisici vii coborâte în foc și arse de vie. Împăratul roman Nero folosea creștinii pe post de torțe umane care să-i lumineze calea spre arena circului. În diverse culturi, servitorii erau îngropați de vii împreună cu stăpânul lor decedat. În Borneo, un rafinament suplimentar cerea ca, pentru mai multă siguranță, servitorii să fie bătuți în cuie pe sicriul răposatului. Fără îndoială, violența încă abundă în lume, însă astăzi, cruzime ca divertisment de masă ori în scop religios este aproape de dispariție. Știm acum mai multe și ne așteptăm să fim mai buni."
p. 154-155


și devenim mai buni:


«În conformitate cu psihologul american Abraham Maslow, omul tinde instinctiv spre „împlinirea de sine” – alfel spus, năzuiește să devină cât mai bun posibil. În conformitate cu celebra sa „piramidă a necesităților”, ființa umană nu o poate atinge înainte de a-și satisface nevoile fundamentale: fiziologice, de siguranță, dragoste/comuniune și de respect. După împlinirea acestora, omul este animat de dorința de a-și realiza adevăratul potențial ca ființă umană. Sau, pentru a reda cuvintele lui Maslow, „Omul trebuie să fie ceea ce poate fi.”»
p. 156

citatele sunt preluate din "Ghidul optimistului, Ghidul pesimistului" de Nial Edworthy și Petra Cramsie, trad.: Adriana Bădescu, București: Nemira, 2009


De multe ori am impresia că e ceva rău în mine sau nu numai în mine, în noi toți, poate sunt demonii personali despre care vorbește toată lumea; uneori am impresia că răul e mai puternic și că ne lăsăm mereu conduși de ură indiferent de circumstanțe, dar mă trezesc dimineața și-mi dau seama că toată negura care îmi întărâtă nervurile în timpul nopții nu e nici măcar egală cu mizeria de sub unghia degetului mic atunci când e vorba de tot binele pe care l-am putea face.

luni, 11 mai 2015

reacții hipnotice

pe 6 mai, săptămâna trecută, s-au făcut 2 luni de când mi-a fost furat telefonul și folosesc un nokia din timpuri preistorice; e ciudat faptul că rareori simt nevoia să folosesc un telefon cu touch screen – m-aș fi așteptat ca dependența mea să doară mai rău.
folosesc cărămida mai mult pe post de alarmă; oamenii cred că îi urăsc/sunt supărată pe ei/am dispărut pentru că răspund rar la telefon/mesaje; la telefon nu răspund pentru că, de obicei, nu îl aud, iar la mesaje pentru că îmi e greu să apăs de 4 ori pe o tastă ca să obțin o literă;

sunt penibilo-amuzante momentele când cineva spune: vorbim pe wazzup, moment în care eu îmi scot cărămida și îi amintesc respectivei persoane că sunt la dietă tehnologică.

dar dacă stai și te uiți în jur la grupurile de oameni care stau unul lângă celălalt, fiecare concentrați în propriul telefon...

people disconnected from people


joi, 7 mai 2015

'copiii din ziua de azi'

Mi se pare din ce în ce mai nepotrivită expresia aceasta: 'copiii din ziua de azi sunt mai ***' (*** = de obicei un adjectiv cu scop peiorativ) pe care o auzi atât la cei bătrâni, cât și la cei tineri.
Copiii din ziua de azi au telefoane fițoase, copiii din ziua de azi nu mai învață, copiii din ziua de azi blahblahblah.

Dar copiii din ziua de ieri ce făceau?

Nu e vina copiilor din ziua de azi că din anii '80-'90 până acum au apărut niște schimbări uriașe. Nu e vina lor că tehnologia a fost adusă până și într-un W.C. (vezi Japonia) și relativ ușor de obținut și folosit (să nu ne gândim, totuși, la Africa). Nu e vina copiilor din ziua de azi că televiziunea încearcă să vândă și se folosește de orice scop (față de perioada '90-2000 când televiziunea păstra o oarecare limită, fiind vorba de tranziția între comunism-cenzură a presei și democrație-libertate a presei). Nu e vina copiilor de azi că nu mai sunt obligați (a se înțelege bătuți) să memoreze zeci de pagini pentru cel puțin 10 materii pe dinafară de dragul megalomaniei.

De fapt, copiii din ziua de azi învață mai ușor. Învață, nu memorează. Având acces la informație atât de simplu, e normal să poată învăța mai repede. Sunt liberi să călătorească, să se implice și astfel să învețe prin experiențe directe. Singura problemă a copiilor din ziua de azi e, de fapt, aceeași cu a noastră, cei din ziua de ieri: lenea.
Iar fițe am avut și noi, cu "marile" noastre descoperiri. Cu Nokia-ul nostru cărămidă [îmi aduc aminte că erai cel mai tare dacă în clasa a 3-a (2004) aveai Nokia cu ecran în culori, dacă în clasa a 6-a (2007) aveai mp3-player și calculator cu ecran plat].
Nu e nici măcar o diferență între generații, cu excepția noutăților din zona tehnologiei care aduc diverse îmbunătăți în toate domeniile. Să ne aducem aminte că în anii '80 erai tare dacă aveai televizor color (deci noi cei din '90 se presupune că eram, pe lângă ei, mult mai fițoși?).
Firea umană e aceeași, trecem prin aceleași schimbări, aceleași crize adolescentine, cu mici diferențe de mediu și clasă socială. Interiorul nostru e același. Tot egoiști suntem. Fiecare în parte își dorește să fie el cel mai bun. Tot sentimentali suntem, oricât de inimă-de-piatră ne-am da. Tot oameni suntem, nu?

Singura explicație a acestei uri împotriva noilor generații mi-ar părea să provină din faptul că noi nu am avut (și poate nu avem nici acum) ceea ce au ei (cumva încă din burta mamei). De ce să nu ne vedem de viața noastră, de evoluția noastră și eventual de încurajarea către lucruri benefice a copiilor din ziua de azi, în loc să-i criticăm atâta? Au și eu demonii lor, vorba 'ceea, ca și noi.
Plus că or să se schimbe toți. E vorba de etape. Or să se sature și de machiaj și de tabletă și de țigări etc. Și e vorba și de fiecare om în parte, de ceea ce vrea el să devină. Cei mai mulți or să rămână mediocri, dar vor fi, ca și cei din generația noastră și alții de dinaintea noastră, și copii care să devină oameni cu cap.
Vorba lui Antoine Lavoisier, nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul se transformă, devenită în timp legea conservării materiei, pe care noi, extrapolând-o, o putem aduce și la ideea de lege a conservării sufletului. Copiii de azi suntem tot noi, cei de ieri, iar noi, cei de ieri, suntem cei de dinaintea noastră și tot așa adaptându-ne la mediu iar mediul adaptându-se nouă. (Un rău este înlocuit de un alt rău, iar un bine de către un alt bine.)

Sau, dacă e s-o luăm puțin altfel, mai putem cita și din Schopenhauer: "E rău azi și în fiecare zi va fi mai rău, până când se va întâmpla tot ce poate fi mai rău."

duminică, 3 mai 2015

tampir

am râcâit cu șmirghelul adânc în piele toată mizeria
care s-a strâns
și care n-o să-mi coboare din  minte
bucăți de epidermă stau îmbibate-n clei
pe jos
pe pereți
fizic,
nimic nu se simte/schimbă în intensitatea sa
cu mintea e o altă problemă

sâmbătă, 2 mai 2015

culori

Mă uitam la fotografia asta și nu-mi dădeam seama ce e diferit. Lăsați deoparte faptul că e China... ce vedeți voi diferit? Hainele, desigur, mi-a picat și mie fisa după vreun minut in care m-am holbat efectiv la poză să-mi dau sema de ce îmi place și ce anume îmi place. Poate reacționez mai încet pentru că e dimineață sau poate doar m-am obișnuit cu hainele mai ciudățele (uite, spre exemplu, am observat că spre periferia Bucureștiului oamenii sunt la fel de "înapoiați", să zicem, ca în orașele de provincie în ceea ce privește hainele, dar imediat ce ieși la Piața Romană sau la Unirii o să dai cu siguranță și de cineva îmbrăcat precum cele din poză). Zic haine ciudățele pentru că am observat că noi, românii, nu prea experimentăm. Ne încadrăm în cateva culori devenite între timp clasice (maro, bleumarin, gri) și cam asta ajungem să purtăm în fiecare zi.

Oricum am lua-o, rochia fetei care stă cu spatele e superbă, rucsacul ei e și mai și, contrastul cu părul ei face totul, iar cele două copile care se țin de mână sunt îmbrăcate adorabil, exact ca niște păpuși vii.


SURSA FOTO: https://www.facebook.com/Carlyraejepsen/photos/a.246133071047.138150.48738436047/10152793992401048/?type=1&theater

Faceți căutări pe acest blog

Google+ Followers