curând

Îmi aduc aminte de cântecul/cântatul cocoșilor – mi-am adus aminte de chestia asta stând în pat, cu ochii larg deschiși, pentru că doar când ai timpul necesar să poți adormi devreme, nu adormi.
Cu cât trec mai repede zilele, chiar și astea de vară (am impresia că va veni o zi când voi deschide ochii, voi opri alarma pentru a mai dormi cinci minute, apoi îi voi redeschide, va fi noapte, și o voi verifica pentru dimineața următoare), cu cât intru mai adânc în lume, cu fiecare milimetru kilometric pe care îl parcurg, cu atât cu atât cu atât.

Cântecul de noapte al cocoșilor mi-a dat întotdeauna siguranță, habar n-am cum și de ce, pentru că, până la urmă, nu am unde să îi aud, nici în Craiova nu aveam, probabil au intrat adânc în subconștientul meu când eram încă un copil și stăteam verile la țară. Ca ploile torențiale în care tunetele mă transformau într-un ghem mototolit sub pătură.

Dacă s-ar lua curentul, aș aștepta să răsară soarele. Dacă n-ar răsări soarele, aș aprinde focul.

De la un timp există doar în timpi rari.

Obișnuința nu e bună. Adânc înrădăcinată în noi, distruge tot ce au dezvoltat secolele acestea de revoluții tehnologice.

E infinit mai plăcută așteptarea concediului decât concediul în sine. Așteptarea a ceva bun – trăirea temerii că se va termina – aș vrea să existe ceritudini, să luăm decizii și să păstrăm constante de o viață. Nu s-a schimbat nimic.

Nici nu avem ce schimba, practic, să ne învârtim în jurul cozii e plictisitor. BUMul embrionar e, în fapt, prima acțiune non-eu și la fel se vor ține lanț – fie că vor alege să fii născut sau aruncat în tomberoane oțelite și ars pe bucățele alături de alții (în momentul de față ar fi același lucru).

Nici tu, nici părinții tăi, nu ați luat cu adevărat vreo decizi. Și nu vreau să cunosc puterea care ar putea explica totul. Irelevant.


Uimitor cum memoria rafinează și modifică trecutul, oferindu-i nostalgii deloc corecte. La momentul respectiv, evenimentul cutare nu a avut nicio importanță. Apoi vine neuronul Cutărescu și spune nu, asta a fost blablabla.


Creierul meu are un tabel imens în care desenează tabelașe mai mici, le organizează frumos în foldere cu infinite subfoldere, după care dă cu zarul. Bum. Azi o să deschidem fila Y. Obsesiile nu numai că nu se vor duce, ci se vor amplifica. Ceea ce mă face să mă întreb: cu timpul necesar la activ, aș face ce ar trebui să fac? Mda. Știm cu toții. Viziunea fatalistă e singura care rămâne întotdeauna de partea baricadei mele. 2 soldați în regiment. Vom zâmbi în fața lor și vom trăi fericiți până la adânci bătrâneți. Vom cumpăra scaune din Ikea, ne vom atârna delirurile în bradul de Crăciun.


În curând.

îți transpiră plămânii, dă-le puțin fum

you call me strong, you call me weak

but still your secrets I will keep

Draga mea, îl priveam în timp ce gesticula angrenat într-o discuție aleatorie despre Dumnezeu și sticlele de platic aruncate aiurea pe stradă. Semiîntunericul de vară din interiorul încăperii îmi trezise niște amintiri care îmi dădeau parțial un gust dulce-acrișor, parțial un zâmbet în colțul gurii.

Îmi venea să-i spun "măi, tu știi că mi-ești atât de drag încât aș vrea să – ?" și in timp ce telefonul schimba automat melodiile una spre alta, auzeam fragmente din conversația de dincolo de mine și lumea se mula pe amintirea mea, vedeam cum cerul este acoperit de un lichid vârscos și lucios ca un fel de latex roșu, ca un fel de soare topit care se scurge în vinișoare subțiri pe deasupra buricului meu.

Cumva, o ceva adâncă mă făcea să mă întreb până când?, să spun tu știi, ai vreo ide de câte ori, ai vreo idee câți oameni și-au dorit eternitatea asta.

Alunecasem într-un fel de memorii ale ultimilor cinci ani și îi vedeam pe fiecare în parte cum a ajuns aici, cum analizează încăperea, cum se lasă conduși de spiritul ăsta înalt și negru al lumii create de mine, cum piesele de mobilier sunt singura schimbare din camera asta, pentru că plecarea lor a fost mereu identică.

Știu mereu când cineva pleacă, zâmbetul acela strălucitor îmi orbește simțirile și felul în care spatele lor de schimonosește în coborârea acestor trepte extrem de idiotic proiectate. Frumusețea ta, draga mea, nu se va schimba niciodată în mintea mea.

Capul tău care se ițește de sub canapeaua cu oi îmi umple ochii cu lacrimi și îi văd pe ei, înconjurați de brațele lui largi.

Hai să spunem că.

Uite, prezentul e tot ce avem. O să stau la fel și în anii ce vor urma și le voi admira clătoriile în această lume, știind, de data aceasta, și având în minte trecutul lor. Atât de simplu acum, atât de liniar, atât de evident.

Poate că într-o zi voi obosi să tot developez filmele acestea. Într-o zi vom fi prea bătrâni pentru a mai visa, iar acela va fi moemntul în care ne vom permite sa ucidem, să dezpielițăm și să alunecăm hohote de cheaguri peste întreaga noastră ex-existență.

Oh, iubire, draga mea, într-o zi, într-o zi.

Înțeapă-mi ventriculii cu adrenalină, lasă-mi corpul să plutească deasupra ceții mării, sufletul meu o sa alerge valurile și o să scoată miliardele de facturi ale cailor de mare în timp ce mirosul șaormelor va impanzi nisipul. Mi-e dor de libertatea inefabilă îmbătată a neștiiței. Mirosul ăsta o să-mi sugă sângele nărilor și viața mea se va învârti în jurul O urilor inexistente greșite ale serilor de vară niciodată nu o să – privește-mă cum înghit fum bolnăvicios și foamea asta de carne animalismul livresc se stinge dă-mi o bere seara vine tac tac tac. Așa pură. Atât de pură. – a rămas și e atât de aboslută.



Pe scaunele albastre ale metroului sunt Urmele de transpirație lăsate de plămânii călătorilor. Asta lăsam noi in urmă.

ascuțitoare pentru păuni

#timpul liber, necunoscuta cu vreo n’șpe mii de variabile într-o mirifică ecuație. clișeu.

# joi seara gătim mămăliguță cu brânză și punem o felie de bacon pe deasupra. plătim întreținerea. clișeu.

# dimineața mă trezesc la ora 6, adorm înapoi până la 8. la 10 seara mă întorc acasă. clișeu.

# în fiecare zi X a fiecărei luni primim ideea de salariu sub forma unui onorariu virtual. banii nu sunt scoși niciodată din lumea aceea. se fac plăți și se cumpără produse care expiră la fel de repede ca zâmbetele automate ale recepționerelor.

# aș vrea să mă mut la țară, să mă închid în țarcul găinilor și să le ascult prostia. un fel de relaxare utopică ne bântuie din când în când. somnul adânc nu mai există. te trezești de parcă ai fi dormit cu ochii căscați, cu gura plină de caracatițe, cu părul îmbâcsit, de parcă ai fi un fel de Dorothy teleportată nu în Oz, ci în lumea reală a –

# locul ăsta, serviciul, mi-a devenit familie și casă în cel mai macabru mod cu putință. nu exist nici în afara încăperii acesteia imense extrem de răcoroase (memento: adu-ți o geacă dacă vrei să procreezi în această viață. P.S. nu vrei, dar spatele trebuie să fie întreg). există doar ea, molusca imensă, noi suntem celulele programate să o hrănească, nu avem memorie proprie și nici ADN, nu avem viziuni și vise. avem laptopuri și monitoare imense în care ne prosternăm cel puțin 12 ore din existența zilnică. restul constă în drumul spre pat și drumul spre baie. mâncarea nu mai există.

# țipă mă cât de tare poți că nu îți e frică și bine faci că nici nu ar trebui lumea e mare și frumoasă mai murim din când în cand dar n-ai ce face iubire să fie

# voiam să mai zic: îmi e așa de dor de mine încât simt c-o să-mi vărs amintirile-n vena timpului, o să-mi iau bocceluța și-o să plec pe tărâmul soarelui care arde verde puternic

normal.

Întotdeauna am avut senzația asta în data asta, 21 iunie, cum că mai bine m-aș închide într-o cameră, aș apăsa butonul log off și m-aș deconecta complet. Mă blochează cumva ziua asta. Emoțional și sentimental mă învârt în jurul unui mare minus. Mă ține, în același timp, o coajă netedă, ca o plută, la suprafața acestui haos. Ca și cum corpul ar pluti liniștit pe mare, în timp ce capul îmi e dat pe spate și nările sunt scufundate în apă. În gură intră, când și când, cate un val sărat-amărui de adrenalină. Prin nări nu poate pătrunde aerul, iar în momentele scurte ale dezechilibrului mării întreg corpul se sufocă și cu fiecare sufocare se apropie căderea. Pajiștea de pe fundul mării este frumoasă, dar nu am fost concepuți pentru ea.

Nările din apă nu lasă plămânii să-și întrupeze fericirea.

Există o amețeală constantă de parcă nu aș respira, de parcă mintea mea uită că e aici, iar corpul rămâne suspendat într-un ceva ce nu e al meu.

Vă imaginați cum ar fi să trăim invers?

Cu diferențele fiecărei religii în parte, să ne naștem din mormânt, din cenușă, din intestinele familiilor noastre (ceea ce s-ar asemăna cu prezenta cale spre Pământ, dar mă refer, aici, la endocanibalism - ritual străvechi in principal al triburilor africane prin care se ingurgita corpul întreg sau, mai târziu, porțiuni cheie (inimă, ochi) ale persoanelor decedate dintr-o familie sau dintr-un trib) apoi să întinerim, apoi să fim copii. Numai că nu sunt încă decisă în legătură cu celălalt final, a doua naștere, a doua moarte. Ce urmează după copilărie? „Strania poveste a lui Benjamin Button” a lui Fitzgerald se termină cu decesul, însă decesul în starea de bebeluș este cu mult mai ilogic decât decesul natural actual.

x

bezmeclaticii, actul secundar

ramă: un apartament cu 3 camere. într-una dintre ele, în colț, cu spatele spre ușă, o păpușă de plastic cu dimensiuni relativ umane stă rezemată de un scaun pliant din fier. în fața ei e un șevalet, iar șevaletul e acoperit cu un cearșaf din plastic roșu.

într-un dormitor mic, izolat fonic, un băiat are picioarele legate cu o funie și stă atârnat de tavan, cu vârfurile degetelor de la mâini atingând podeaua. ochii i se scurg ca o dulceață de afine, băltind dedesubtul capului

în cea de-a treia cameră o umbră cântă la ukulele. în depărtare se aude o ploaie torențială. se sparge un geam

într-un spital, un șobolan lasă urme roșiatice de puroi sub nasul unei fetițe care doarme adânc.





e frig.
și ar trebui să bem bere.


plus că, marea mea problemă a fost că


toți poartă același tricou
și stau pe același scaun
și-mi privesc picturile în același fel
au ochii colorați diferit, mințile li se schimbă de la o oră la alta
bezmetici în timp ce zac nădușiți sub păturile de pe pat
visând una alta

le ceasornicar & le om prost

# cumva, cu toți anii care au trecut și experiența care a fost dobândită, cu toate clarificările de genul exist pentru că și mi-am găsit vocația (dar de fapt, stai așa, că) și lasă, fac asta că așa simt (mă descurc eu după), nu am găsit acel smoc de certitudine care este necesar unei vieți cursive.

# O.K., mi-am impus un raționament clar, are deviații dese, dar există, e acolo, iar balansul cu ce este în mine este bun, dar cumva, cumva, parcă ar fi mai multe rotițe înauntru care se învârt anapoda, care se încurcă una pe alta

# pentru fiecare ceas obișnuia să existe un ceasornicar, mai mult sau mai puțin profesionist. în ultimii ani, însă, necesitatea ceasornicarului a fost înlocuită de multitudinea ofertei de ceasuri. de ce să repari un ceas, oricât de bun ar fi fost, oricât de mult ai fi ținut la el, când poți să cumperi altul, nou nou nou, și să îl porți până ce se va fi stricat și acesta? pentru ca după să treci la alt ceas și tot așa. e mai simplu, bineînțeles, dar primul tău ceas va rămâne undeva, va continua să însemne ceva, poate că într-o zi, pe nesimțite, va porni, și, auzindu-i ticăielile minuscule, îți vei aduce aminte de inima ta.

# vorbind despre oameni –

a venit căldura, acoperă-mi nasul cu ceva

# emoție de putoare, de miku miyuuki.

A venit căldura, acoperă-mi nasul cu ceva,
cu umbra unei măști de gaze, sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem că n-am te să mai pot mirosi, uneori,
că or s-apară transpirații de-or să pută până la nori,
că ai să te-ascunzi într-un subraț străin,
și el o să se-nchidă cu o duhoare de cretin.

Și-atunci îmi pun o mână la nas și tac,
iau hainele jegoase și le-nec în mare,
Șuier săpunul și îl scot și-l prefac
Într-o cadă mare.

god i know no good title

# combinarea nevoilor.

odată ce acel punct comun (benefic sau nu) al nevoilor a ieșit cumva din discuție, reorientarea lor este absolut necesară. ce mănânci, cum te speli, produse de întreținere, bani ș.a.m.d. se transformă într-o nebuloasă adâncă și (re)începi să privești totul de undeva din adânc.

chestia e că toată treaba asta are ecou. mă rog, felul în care privești ce privești se răsfrânge asupa lumii cam ca atunci când ai o cască în ureche și auzi dar nu înțelegi ce spun oamenii. și toate oscilările astea între viața e cel mai bun blabla, viața e cretină și suge blabla (în engleză sună mai bine, în română are emfază) devin la un moment dat inutile.

atât de inutile că nimic nu te mai poate scoate din sărite. ajută să falsezi așa aiurea doar de dragul de a mima reacțiile normale. e drăguț să mimezi reacții. așa poți să observi mai bine reacțiile reacțiilor tale. și la scurt timp totul se îndreaptă.

vorbesc prostii. entuziasmul nu scade nici măcar în momentele cele mai grele. entuziasmul e speranța aia că încă trăiești și mai ai o șansă. entuziasmul –––

își bagă (insert paraziții here)

# concluzia e că trebuie să îndepărtezi mucegaiul cumva. dar știi, dacă nu era mucegaiul, n-aveam penicilina.

#(pe wikipedia scrie: "În mai puțin de un secol de când penicilina fost descoperită, antibioticele au salvat peste 200 de milioane de vieți" –> chestia e că oamenii aceștia salvați de penicilină tot au murit/vor muri).

vede cineva gaura de vierme din tavan?

# despre obișnuință/dependență. predica I. ziua 1.
cum spuneam, delirul nu poate fi oprit, dar –

mă gândeam duminica trecută în timp ce ploua la faptul că am devenit atât de dependentă de toată tehnologia asta că, dacă rămân fără telefon, în primă instanță nu știu ce să fac. e adevărat, în metrou e ok. dacă nu te holbezi în telefon, te holbezi la oameni. și când vine vorba de holbat, mă abțin cu greu, așa că telefonul e un device bun.

dar am devenit atât de dependentă că nu mă pot abține să nu verific din 5 în 5 minute ceva. și dacă nu e nimic nou, verific ora. vremea. calendarul.

telefonul ăsta e vital. cartela cu minute aparent nelimitate e vitală. împreună au creat monștri din oameni, dar mna.

# corpul meu percepe căldura asta de afară ca pe o invitație la mare. unde mai pui și că e o dubiță (dubioasă) care vinde mâncare fat&furious or so și oferă melodii specifice.

# e ciudat cum dintr-o dată toate planurile alea clare, exacte, absolut de neschimbat, se duc. și e interesant felul în care cu un oarecare minim de efort te întorci la o viață care – poate – ți se potrivește ca o mănușă (mânușile, de fapt, nu se potrivesc atât de bine; sunt mari, chiar și alea de piele; fac mâna să arate ciudat și nu, nu vin mulate pe piele decât dacă sunt din latex, dar nici atunci perfect /// așa că e aiurea expresia asta, dar e bună în context, e clasică, merge, merge și-așa) pentru că ești tu și e bine să fii tu, ești mulțumit și trist, mulțumit și fericit.

# nu de alta, dar într-o zi s-ar putea chiar să și mori. și asta ar fi urât din partea vieții, nu?

dedulunismile

# ieri ploua. era exact genul ăla de ploaie când ieși pe balcon și bei ultimele guri dintr-o cafea rece, care a rămas acolo de noaptea trecută.
cumva, ar fi fost prea poetic să citești și o carte. cafeaua și ploaia înseamnă deja destul. e tare liniștea aia de duminică după-amiază, când cei care au fost prin baruri noaptea trecută probabil că dorm, iar ceilalți nu au destul chef să mai iasă din casă. după-amiezele de duminică cred că sunt cele mai liniștite momente ale săptămânii. după-amiezele de duminică sunt, de fapt, un fel de crepuscul. e atât de multă liniște. și la un moment dat îți dai seama că nu are cum să fie doar atât.
oricât de multe picături subțiri și dese de ploaie ar cădea, la un moment dat liniștea asta tot se strică.
următorul moment?
seara. serile de duminică sunt, în schimb, groaznicele minute ale săptămânii. te-ai obișnuit cu liniștea și normal că par îngrozitoare.

în fine.

# luni dimineața.
gara e superbă luni dimineața. plină de oameni, de lumină, e o agitație constructivă. are un aer pozitiv. bun pentru tot restul săptămânii. nu ca duminica (tricky, way too tricky).
aerul ăsta devreme de luni dimineața. rece. și lumină. atât. de. multă. lumină.

Muntele Sacru al bețișoarelor de cafea folosite

Imaginați-vă cum ar fi să mergem pe munți de bețișoare de plastic pentru amestecat cafeaua. Cumar fi să deschidem geamul dimineața și să cadă în casă un munte proaspăt de bețișoare lipicioase, mucegăite.

Mergeam alene azi dimineață spre metrou. Mergeam atât de încet încât mă împiedicam de fiecare piatră și călcam strâmb în fiecare groapă din trotuarele astea perfect românești. Și cum mergeam eu așa frumos spre metrou, m-a pălit gândul să trec pe la mega image să îmi iau un foietaj cu ceva, să aibă stomacul ce face până mai încolo. Și dau eu frumos colțul către mega imageul ăla mare, care e lângă unu' mic, că doar na, "face sens", când hop un bărbat de vreo 4'j de ani trece pe lângă mine și aruncă un bețișor d-ăsta de plastic pe care îl folosise să-și amestece cafeaua pe care o luase, probabil, de la mega imageul ăla mic (că ăla mare n-are tonomat de cafea).

Și mă gândesc eu așa cum ar fi ca aceste bețișoare să nu fie măturate, ci să rămână pe stradă. Păi azi unu aici, mâine 2 acolo, mai sunt și alții care aruncă, în vreun an cred că s-ar strânge ceva. S-ar cam strânge ceva, nu?

Oare încotro se duc bețișoarele astea și cât la sută din gunoi o formează ele? Oare se duc către Muntele Sacru al bețișoarelor de cafea folosite? Raiul bețișoarelor de plastic? Oare e ceva gen Sausage Party?

hm.

the thing is I don't get it

Abia acum când am ajuns să am 90% din timp ocupat mi-am dat seama că nu mai pricep nimic.
Adică ajungi să le ai pe toate. Cu niște limite, dar pe toate.
Și apoi nimic nu mai are sens.

Like. What for? Why?

Adică nici călătoriile, nici singurătatea/oamenii nu mai aduc nimic. Nimic.

Poate e astenie de primăvară. Dar parcă prea s-a unit cu astenia de iarnă (există măcar? oricum ar fi, ceva trist care ține de vreo – – – luni), care se unise cu astenia de vară (la fel), care s-a unit cu astenia de primăvară și tot așa. Toamna nici nu se mai pune în discuție. Oricum în 2016 nu a existat.

Un fel de criză existențială de tip adolescentin, un fel de criză a omului că viața e prea scurtă.

Dar unii sunt făcuți să fie. Să se bucure de acest tot.

mh.mffpss. like. nothing. could. ever. solve. it. but – – –

vine. e aproape.

Zăpada care s-a strâns în București iarna asta a fost rezultatul unei constipații lungi a frigului. A început luni, 26 septembrie, după un weekend extrem de călduros, cam ca mijlocul-lui-iulie de călduros, când temperaturile depășeau (și noaptea) 38 de grade în casă.
Finalul constipației iernii ăsteia a venit cu munți de zăpadă prin care am înotat mai ceva ca niște profesioniști care se antrenează pentru Jocurile Olimpice.
E posibil să mai ningă. N-am mai verificat vremea. Dar azi am simțit mirosul de primăvară. Constipația e pe ducă. Iarna e gata să se ridice de pe budă.
Ne mai trebuie doar o inspirație scurtă de răbdare și o să ne întoarcem la tricouri, rochii, sandale și pălării și ochelari de soare.
8:50, luni dimineața, ianuarie. Se simte aer de primăvară.

murakami. ehm.

### ciudat cum mi-am modificat personalitatea (deși aș numi-o mai degraba copilărie - visuri - imaginație) în ultimele luni. ciudat cum intotdeauna se schimbă ceva – până și tenul meu pare să inceapă un amplu proces de îmbătrânire.

### rescriu postarea. scrisesem mult și aiurea, inclusiv despre terorism. reîncerc punerea în pagină.

### încerc să-l înțeleg pe Murakami, să scriu un fel de critică literară despre cărțile lui, dar nu se poate. mai ales acum că am citit "Meseria de romancier" (cam aiurea titlul), o carte în care vorbește și despre cărțile sale și reiese faptul că el scrie din pură plăcere. cum să poți, atunci, analiza romanele unui om care scrie din plăcere și care susține că nu face nici un plan, că nu stabilește nimic, ci scrie, iar firul narativ se dezvoltă singur, la fel și personajele? singurul lucru care ar putea fi analizat ar fi ce reprezintă produsul final d.p.d.v. psihologic, dar pentru asta nu am studii necesare. well.

# aș vrea să revin. poate c-o să revin. mhm.

ora 3:00

Așa m-a izbit o amintire din facultate.

E cam târziu, dar s-a întâmplat să fac o pauză de somn și m-am apucat să citesc "stresul dintre orgasme" de Ana Mănescu. E o noapte destul de frumoasă, cu aerul friguros al începutului de decembrie, iar de la blocul vecin se aude o chitară și cineva interpretând Layla (Eric Clapton).

Mă rog, citind cartea asta m-a izbit o amintire din facultate care mă mai scoate din ale mele din când în când și ar putea fi incadrată în ceva de genul greșelile tinereții. O relație destul de aiurea, dar plină de fascinație la momentul respectiv. Și stau acum și mă gândesc de ce am făcut acele alegeri și pentru ce. Orgoliu, prostie, nebunie post-adolescentină, nesiguranță tinerească. Genul acela de relație cu o persoană care nu avea nicio atracție față de relații. Genul de relație care te consumă până la epuizare și îți scoate peri albi și te mănâncă de viu. Cea mai nesănătoasă relație pe care am avut-o.
Știți, astea sunt gândurile alea din postările tipice de facebook, când în timpul zilei spui că o să dormi buștean, iar noaptea, târziu, stai și te gândești la cine știe câte.

În fine, ideea e că acum nu aș mai avea răbdarea necesară (adică prostia).

Și mă gândesc cam cu oroare uneori, de ce am făcut asemenea alegeri în trecut. Desigur, desigur, ele mi-au deschis ochii și a fost timpul lor, erau necesare pentru maturizarea sentimentală și socială, dar chiar și-așa, de ce nu putem învăța din greșelile altora?

Și Doamne, ce mă mai bucur că am trecut de perioada aceea. Momentul acesta din viață mi se pare perfect. Etern. Am trecut de copilărie, unde, evident, îmi doream să fiu mare, am trecut de o adolescență cretină și am trecut și de facultate.

E destul de enervant să plătești facturi, să nu uiți de termene limită și întreținere, dar momentul acesta din viață își merită aplauzele. Atâta timp cât nimic nu ne omoară, suntem fericiți. Și tindem spre mai bine. Dar hai, toate cu ale lor. Toate cu momentele lor de bucurie.

Dar momentul acesta, secunda aceasta, zi de zi, e cea mai bună. Și asta chiar se merita a fi notată într-un post la 3:17, 25.09.2016. Because love is what the world can do best. And trust me, I do love love.

alandambelic

Așa de multe se schimbă și atât de repede.
Și cel mai greu e să-ți pierzi vocea. Trebuie să scriu asta. Sunt în metrou și e aglomerație, așa că nu pot să scriu. Plus că se mișcă aiurea și îi calc pe picioare pe toți oamenii ăștia grăbiți.

Cum te poate schimba corporația? Te schimbă, în pana mea. În primul rând îți schimbă coloana vertebrală. Pe ambele, de fapt.

Am atâtea lucruri să povestesc. De doi ani de zile nu am mai povestit. Nici nu am avut cuvintele potrivite, meh, nici timp.

Da, timpul nu este. Acum înțeleg. Ce încă nu înțeleg e cum mă poate obosi în halul ăsta statul jos. Și, colac peste pupăză, e și un scaun confortabil. Trezirea la 6, pentru că, deși programul e flexibil, nu e convenabil deloc să mergi la serviciu la 10 și să pleci la 7, pentru că ajungi acasă la 8, mănânci până la 9 și după timpul trece NU ȘTIU CUM. Serios, După ce mănânc, seara, timpul nu mai există.

Am pierdut șirul. Chiar și în momentul ăsta. Unde-s cuvintele? Mi-a fost greu să mă reapuc până și de citit. Citesc câteva pagini în metrou, iar seara, când mă pun în pat, adorm instantaneu. Sting lumina și se rupe firul.

Nu înțeleg. NU ÎNȚELEG ÎN PANA MEA. Dacă aș munci fizic, ar fi simplu de explicat. Dar stau, efectiv, pe scaun, mișcându-mi ochii și mâinile. Mă rog, și creierul. Atât. Pentru că asta e munca la birou.

Cred că mi s-a sucit nu numai coloana, dar și mintea. Trebuie schimbat ceva. M-am plafonat și nu sunt bine cu mine.

Mă rog, nu e ca și cum jobul ar fi de vină, ci eu, care par să nu coexist cu el.
Sunt atât de fericită că nu mai trebuie să merg la școală. ȘTIȚI? E o bucurie imensă. Școala m-a exasperat. Pe lângă școală, jobul este minunat. De fapt, jobul ăsta e bun oricum. Dacă nu iau în considerare faptul că nu reușesc să citesc cât de mult vreau și să îmi aloc timpul necesar pentru scris, atunci jobul ăsta e perfect. Oricum citesc și în timpul jobului, până la urmă cam cu asta mă ocup. Dar una e să citești de plăcere, alta e să citești așa, în general, în interesul profesional.

Mă rog. Problema e că nu îmi dau seama ce vreau eu. Asta e de fapt întrebarea. Renunț prea ușor la orice mă atrage în primă instanță. Și nu știu ce vreau. De ce? Pana mea. Rămâne de văzut. E un lucru mare c-am reușit să scriu postul ăsta alandambelic.

spune-i.

# chestia e că dacă ai grijă de corpul tău și trăiești sănătos, șansele să nu te îmbolnăvești (excluzând faptul că ai putea intra oricând în contact cu un virus mortal) sunt mult mai mari

dar în același timp nimic nu îți garantează acea viață lungă pe care speri să o ai trăind sănătos. adică poți avea parte de o moarte exterioară banală. te împiedici și cazi, îți cade ceva în cap, se prăbușește o macara, merge o mașină pe contrasens, cineva vrea să se sinucidă și intră cu mașina într-un magazin în care tu tocmai îți cumperi salată și iaurturi bio cu 0% grăsime. și tot așa.

# întrebarea este dacă se merită stilul de viață echilibrat. eu, adică ceea ce simt și cred eu, este că e mult mai bine să trăiești așa cum vrei. să mănânci tot ce poftești, să ai toate viciile pe care vrei să le ai și să faci tot ce te face fericit. (de menționat: toate astea atâta timp cât nu dăunezi sănătății celor din jur; adică să-ți faci ție cât de mult bine sau rău dorești, atâta timp cât ceilalți rămân nevătămați – deci există totuși o limitare)

# problema este că în ambele situații va exista regretul final. de am făcut X sau de ce nu am făcut X.
vei regreta că ai avut vicii și vei regreta că nu ai avut vicii.

bine, asta în cazul în care ai parte de o moarte care să îți permită luciditatea și timpul acestor gânduri.

insomnii

În mod normal, ăsta ar fi un titlu boem, aproape teribilist, pe care l-aș fi ales la 18 ani (între noi fie vorba, cam așa se explică absența fostelor numeroase articole pe blog – un fel de maturizare, pierdere a teribilismului), însă, de ceva vreme, insomniile sunt din ce în ce mai dese și cauzate de o singură chestie: nu mai pot dormi singură. Fie cățel, fie hamster, fie om, trebuie să fie, să mai fie, ceva în cameră. Mă rog, de preferat un om. Să simți atingerea unui vârf de picior, respirația cuiva și senzația (falsă) de siguranță. Nu știu de ce caut cu atâta disperare senzația asta de siguranță. Adică, da, evident, respirația asta de care vorbesc și atingerea, oricât de ușoară, trebuie neapărat să fie datorată unei prezențe cunoscute, percepută în prealabil ca fiind sigură.

Și în fiecare noapte ajung să dorm vreo 40 de minute, apoi să frec ecranul telefonului, să răsfoiesc cărți (a, da, nici cu cititul nu îmi merge bine, nu am nevoie de o pauză, ci de un reentuziasm al sinelui), să răspund la e-mailuri, să îi fac curățenie hamsterului, pe scurt, să fac orice, mai puțin să dorm.
Și toate astea pe un fundal de somnolență extremă, doborâtoare, care mă nimicește odată ce mă ridic din pat, dar dispare uimitor când încerc să închid ochii. Chiar așa. Când ești obosit și te pui în pat, la o oră rezonabilă, sau hai, la orice oră, adormi imediat și nu te tulbură nimic. Dar dacă nu ești absolut epuizat, dacă nu dormi deja stând în picioare, vorbind, lucrând, atunci somnul e un inamic sadic.
Pentru că închid ochii și îmi vin în minte, vorba vine, toate ideile legate de nemurirea sufletului. Liste de cumpărături. Felul în care ar fi trebuit să reacționez în X Y Z situații, lucruri pentru care îmi pare rău, cărți pe care aș vrea să le recitesc dacă nu aș fi așa adormită tot timpul, dacă nu aș fi așa bezmetică.

Și după două, hai 3, nopți de acest fel, apare SOMNUL. Cazi lat și salteaua e cel mai bun lucru inventat de om, dar dimineața te trezești devreme și parcă nici n-ai dormit, de visat nu mai știi ce ai visat pentru că alarma a sunat exact în REM și ai fi putut fi Coleridge (măcar în semi-trezia visului), dar necesitățile tale (mele) de om simplu, zilnic, se strecoară imediat.

Apoi e vorba despre o singurătate de-asta de-ți mănâncă venele, o singurătate ce apare rar și bine (rău). Nu funcționează nici ceaiul de lavandă, nici fotografiile, nici cărțile (ba chiar în preajma cărților nepotrivite acestea devin o piedică, niște ace pentru vindecarea ei). Și ajung mereu la Sex and the City, în așa hal încât am învățat tot serialul pe dinafară, în așa hal încât și el a devenit monstruos de singuratic.

Ce mă frapează însă este singurătatea asta cretină care nu exista până mai anul ăsta. Iubeam să stau singură. Iubeam să stau până hăăăt în noapte, dimineață, să dorm singură. Iubeam să dorm singură.

Așa se degradează omul. Cedând singurătății, sentimentului ăsta cretin care trebuie cumva spulberat (și nu poate fi spulberat decât în absența simțirii lui, un fel de paradox menit to fuck your mind). Până și B. spunea că sunt penibilă așa, da' ce-i poți face? Când eram adolescentă eram conștientă d sta, așa că mă îndepărtam în mod voit de oameni și astfel ajunsesem la o independență ge-ni-a-lă.

Și acum? Acum aștept weekendul pentru un somn liniștit, aștept oameni pentru somn, aștept liniștea și cu atât mă îndepărtez de ea.

Și de unde vine asta? Din maturitatea falsă. 22 de ani, gata facultatea, serviciu (de-asta nu mai stau până târziu, încerc să am o viață responsabilă, not working for me).

Așa că după plângerea asta există o șansă majoră să dorm sau să beau ceai în continuare și să citesc "Cel mai iubit dintre pământeni".


Și încă o chestie: am observat că dezvolt un fel de dislexie din cauza nesomnului.
P.P.S.: am început să citesc clasicii români abia după ce am terminat filologia (scrisesem "folologia" și mi se părea în regulă) și Literele.


Am nevoie de un ceas biologic nou. Schimbă cineva baterii?

o mie și una de nopți. vara lui 2015

Un culoar lung, aproximativ egal cu lungimea holurilor dintr-o școală. Geamuri de o parte și de alta, la ambele capete geamurile se trag, se transformă în uși, sunt desfăcute și țin loc de intrare din spate. Gresie ieftină pe jos, cu mici reliefuri grunțuroase în care intra nisipul umed de pe tălpile oamenilor și guma bine strivită de șlapi. În limbajul site-urilor de specialitate, șlapii se numesc papuci flip-flop. De pe terasa restaurantului, situată la  distanță destul de mare de acest hol, dacă mergi prin restaurant, se aude playa in costa rica.
Edi, șeful de sală, se plimbă tăcut prin restaurantul gol, iar tocurile pantofilor lui cu bot ascuțit răsună până în spate, vibrând în fumul țigărilor. În Eros stă visarea. Trei clienți toată ziua – asta în zilele bune. V. se așază pe fotoliul din lemn masiv, cu o căptușală scumpă (îți poți ridica sprânceana aici) ce contrastează cu resturantul ieftin. Fumează și bea din cappuccinoul pe care îl preparasem cu multă spumă de lapte.
Și se schimbă melodia.

Dimineața, la 6:00, în august, când încă nu apar clienții extramatinali, extraordinar de înfometați, extraadormiți și extrairascibili, care urlă după cafea, cafeaua e cea mai bună tare și fierbinte la prima masa din mai sus menționatul banal restaurant. E o anume briză, e un anume soare, e un anume extraz al nesomnului, al oboselii extenuante când te ridici de la masă și începi să mergi la mesele oamenilor. E o senzație, un fior, o nebunie doar a verii și doar a contextului dat. Și romanțele cretine și aventurile anonime și bețiile incredibil de cretine și de prostești, când vii mahmur și lași o dâră de vomă în urmă. Când te duci în Princess și te simți cel mai penibil, cântă o imitație de Pitbull, dar bei și bei și bei și apoi stai pe terasa imensă a unei vile hidoase în care locuiesc înghesuite pe paturi improvizate zeci de oameni care lucrează în același loc.
Și-apoi șefii recalcitranți, care te urmăresc până în baie, care vor să faci aia și aia și aia, dar tu ești în spate, povestind istorii nemaivăzute și nemaiauzite ce s-au întâmplat în noaptea anterioară. Și M. cu C., trezindu-se pe terasa plouată, cu două angajate urmărindu-le mișcările. Și Erosul, Erosul, Erosul.
Apoi barmanul, singurul om cu cap. Și clienții dumbie, copiii inocenți, zgomotul miilor de oameni de pe plajă, al vânzătorilor ambulanți, fata de la porumb, adolescentă cu copil de țâță, băiatul de la porumb care cere o porție de mâncare, angajații semipermanenți, mai sezonieri ca sezonierii, care pleacă azi și se întorc peste două zile. Și numele lor ciudate, pretinsele aere de ospătari, personalul restaurantului care se schimbă continuu, nopțile arabe, cu dansatoare din buric, grătar de berbec ce îți întoare stomcul pe dos, dar care vinde bine, căruța în care M. vine cu șaorma, kebab și încă ceva cu o denumire ciudată cu exact aceleași ingrediente, dar face vânzare bu¸ă pentru că oamenii nu sunt atenți ce cumpără.
Și dimineața în care am adormit pe scaun în timp e notam clienții care sunt cazați în hotelul aferent restaurantului.
Bucătarul care mă credea minoră.
Celălalt bucătar, cu experiență în Elveția și multe istorisiri.
Adolescenții cu povești zis importante.
Clienții care încearcă să îmi facă lipeala cu adolescenții lor.
Clienții care îmi cer să fac poze cu copiii lor.
Oamenii ce se plimbă pe plajă și mă privesc ca pe o nebună, pentru că am dresuri care îmi fac picioarele să parcă tatuate integral.
Aglomerația din microbuze. Seara în care microbuzul a rămas fără benzină între Mamaia și Năvodari. Lacul de la Năvodari. Lidl de la Năvodari. Ziua în care C. a pierdut 2 milioane în drum spre Kaufland.
Mallul chinezesc și rochiile de bal.
Doar două zile de plajă în două luni de stat la mare, pentru că e mai bine noaptea pe plajă, cu bere la halbă, decât ziua printre turiști.

Ce mai vară. Parcă dintr-o altă viață. Parcă ruptă dintr-o mie și una de nopți. Și tot așa, și tot așa...

christina grimmie. R.I.P.

despre asta trebuie să scriu, că altfel o să mă bântuie. o să mă bântuie oricum, dar parcă așa...
ei bine, poate mulți nu o știți pe christina grimmie. deși făcea coveruri de când era mică, în românia nu se prea auzea de ea. dacă mă gândesc bine, nu cred că am auzit pe cineva vorbind de ea. doar câteva shareuri pe facebook, atâta tot.
chestia e că ființa asta avea o voce incredibilă. minunată. puternică. clară.

și ieri a împușcat-o un cretin la concertul ei din Orlando, Florida. adică așa, în aparență, din nimic. cam ca cu Colectivul nostru, may them rest in peace.

22 ani. și a împușcat-o un dobitoc.

și sunt șocată încă de azi dimineață de când am văzut știrile curgând.

eu am crescut cu ființa asta. îi urmăream fiecare vlog și cover încă de când eram adolescentă. și am văzut-o crescând, evoluând, începând să aibă contracte și participând la The Voice. și apoi scoțând melodiile ei, colaborând cu alți artiști, obținând tururi și devenind din ce în ce mai celebră. și tot văzând-o așa, chiar dacă doar online, m-am atașat de ea. așa cum m-am atașat de Lindy Tsang și al ei bubzbeauty.

și apoi văd că moare de o moarte cretină. poate că dacă ar fi avut vreo boală, ar fi fost altceva. dar așa, să fie ucisă de un cretin, parcă e prea frustrant. nimicitor.
cred că nicio moarte a vreunei celebrități nu m-a întristat atât. cred că nici măcar când mi-au murit rude nu am fost așa. genul ăsta de moarte chiar te pune față în față cu moartea. cumva am ca în maestrul și margareta.

p.s. ăla s-a sinucis după ce a omorât-o.