miercuri, 19 iulie 2017

curând

Îmi aduc aminte de cântecul/cântatul cocoșilor – mi-am adus aminte de chestia asta stând în pat, cu ochii larg deschiși, pentru că doar când ai timpul necesar să poți adormi devreme, nu adormi.
Cu cât trec mai repede zilele, chiar și astea de vară (am impresia că va veni o zi când voi deschide ochii, voi opri alarma pentru a mai dormi cinci minute, apoi îi voi redeschide, va fi noapte, și o voi verifica pentru dimineața următoare), cu cât intru mai adânc în lume, cu fiecare milimetru kilometric pe care îl parcurg, cu atât cu atât cu atât.

Cântecul de noapte al cocoșilor mi-a dat întotdeauna siguranță, habar n-am cum și de ce, pentru că, până la urmă, nu am unde să îi aud, nici în Craiova nu aveam, probabil au intrat adânc în subconștientul meu când eram încă un copil și stăteam verile la țară. Ca ploile torențiale în care tunetele mă transformau într-un ghem mototolit sub pătură.

Dacă s-ar lua curentul, aș aștepta să răsară soarele. Dacă n-ar răsări soarele, aș aprinde focul.

De la un timp, timpul există doar în timpi rare.

Obișnuința nu e bună. Adânc înrădăcinată în noi, distruge tot ce au dezvoltat secolele acestea de revoluții tehnologice.

E infinit mai plăcută așteptarea concediului decât concediul în sine. Așteptarea a ceva bun – trăirea temerii că se va termina – aș vrea să existe ceritudini, să luăm decizii și să păstrăm constante de o viață. Nu s-a schimbat nimic.

Nici nu avem ce schimba, practic, să ne învârtim în jurul cozii e plictisitor. BUMul embrionar e, în fapt, prima acțiune non-eu și la fel se vor ține lanț – fie că vor alege să fii născut sau aruncat în tomberoane oțelite și ars pe bucățele alături de alții (în momentul de față ar fi același lucru).

Nici tu, nici părinții tăi, nu ați luat cu adevărat vreo decizi. Și nu vreau să cunosc puterea care ar putea explica totul. Irelevant.


Uimitor cum memoria rafinează și modifică trecutul, oferindu-i nostalgii deloc corecte. La momentul respectiv, evenimentul cutare nu a avut nicio importanță. Apoi vine neuronul Cutărescu și spune nu, asta a fost blablabla.


Creierul meu are un tabel imens în care desenează tabelașe mai mici, le organizează frumos în foldere cu infinite subfoldere, după care dă cu zarul. Bum. Azi o să deschidem fila Y. Obsesiile nu numai că nu se vor duce, ci se vor amplifica. Ceea ce mă face să mă întreb: cu timpul necesar la activ, aș face ce ar trebui să fac? Mda. Știm cu toții. Viziunea fatalistă e singura care rămâne întotdeauna de partea baricadei mele. 2 soldați în regiment. Vom zâmbi în fața lor și vom trăi fericiți până la adânci bătrâneți. Vom cumpăra scaune din Ikea, ne vom atârna delirurile în bradul de Crăciun.


În curând.

Niciun comentariu:

Faceți căutări pe acest blog

Google+ Followers