marți, 28 iunie 2016

insomnii

În mod normal, ăsta ar fi un titlu boem, aproape teribilist, pe care l-aș fi ales la 18 ani (între noi fie vorba, cam așa se explică absența fostelor numeroase articole pe blog – un fel de maturizare, pierdere a teribilismului), însă, de ceva vreme, insomniile sunt din ce în ce mai dese și cauzate de o singură chestie: nu mai pot dormi singură. Fie cățel, fie hamster, fie om, trebuie să fie, să mai fie, ceva în cameră. Mă rog, de preferat un om. Să simți atingerea unui vârf de picior, respirația cuiva și senzația (falsă) de siguranță. Nu știu de ce caut cu atâta disperare senzația asta de siguranță. Adică, da, evident, respirația asta de care vorbesc și atingerea, oricât de ușoară, trebuie neapărat să fie datorată unei prezențe cunoscute, percepută în prealabil ca fiind sigură.

Și în fiecare noapte ajung să dorm vreo 40 de minute, apoi să frec ecranul telefonului, să răsfoiesc cărți (a, da, nici cu cititul nu îmi merge bine, nu am nevoie de o pauză, ci de un reentuziasm al sinelui), să răspund la e-mailuri, să îi fac curățenie hamsterului, pe scurt, să fac orice, mai puțin să dorm.
Și toate astea pe un fundal de somnolență extremă, doborâtoare, care mă nimicește odată ce mă ridic din pat, dar dispare uimitor când încerc să închid ochii. Chiar așa. Când ești obosit și te pui în pat, la o oră rezonabilă, sau hai, la orice oră, adormi imediat și nu te tulbură nimic. Dar dacă nu ești absolut epuizat, dacă nu dormi deja stând în picioare, vorbind, lucrând, atunci somnul e un inamic sadic.
Pentru că închid ochii și îmi vin în minte, vorba vine, toate ideile legate de nemurirea sufletului. Liste de cumpărături. Felul în care ar fi trebuit să reacționez în X Y Z situații, lucruri pentru care îmi pare rău, cărți pe care aș vrea să le recitesc dacă nu aș fi așa adormită tot timpul, dacă nu aș fi așa bezmetică.

Și după două, hai 3, nopți de acest fel, apare SOMNUL. Cazi lat și salteaua e cel mai bun lucru inventat de om, dar dimineața te trezești devreme și parcă nici n-ai dormit, de visat nu mai știi ce ai visat pentru că alarma a sunat exact în REM și ai fi putut fi Coleridge (măcar în semi-trezia visului), dar necesitățile tale (mele) de om simplu, zilnic, se strecoară imediat.

Apoi e vorba despre o singurătate de-asta de-ți mănâncă venele, o singurătate ce apare rar și bine (rău). Nu funcționează nici ceaiul de lavandă, nici fotografiile, nici cărțile (ba chiar în preajma cărților nepotrivite acestea devin o piedică, niște ace pentru vindecarea ei). Și ajung mereu la Sex and the City, în așa hal încât am învățat tot serialul pe dinafară, în așa hal încât și el a devenit monstruos de singuratic.

Ce mă frapează însă este singurătatea asta cretină care nu exista până mai anul ăsta. Iubeam să stau singură. Iubeam să stau până hăăăt în noapte, dimineață, să dorm singură. Iubeam să dorm singură.

Așa se degradează omul. Cedând singurătății, sentimentului ăsta cretin care trebuie cumva spulberat (și nu poate fi spulberat decât în absența simțirii lui, un fel de paradox menit to fuck your mind). Până și B. spunea că sunt penibilă așa, da' ce-i poți face? Când eram adolescentă eram conștientă d sta, așa că mă îndepărtam în mod voit de oameni și astfel ajunsesem la o independență ge-ni-a-lă.

Și acum? Acum aștept weekendul pentru un somn liniștit, aștept oameni pentru somn, aștept liniștea și cu atât mă îndepărtez de ea.

Și de unde vine asta? Din maturitatea falsă. 22 de ani, gata facultatea, serviciu (de-asta nu mai stau până târziu, încerc să am o viață responsabilă, not working for me).

Așa că după plângerea asta există o șansă majoră să dorm sau să beau ceai în continuare și să citesc "Cel mai iubit dintre pământeni".


Și încă o chestie: am observat că dezvolt un fel de dislexie din cauza nesomnului.
P.P.S.: am început să citesc clasicii români abia după ce am terminat filologia (scrisesem "folologia" și mi se părea în regulă) și Literele.


Am nevoie de un ceas biologic nou. Schimbă cineva baterii?

Niciun comentariu:

Faceți căutări pe acest blog

Google+ Followers