miercuri, 21 iunie 2017

normal.

Întotdeauna am avut senzația asta în data asta, 21 iunie, cum că mai bine m-aș închide într-o cameră, aș apăsa butonul log off și m-aș deconecta complet. Mă blochează cumva ziua asta. Emoțional și sentimental mă învârt în jurul unui mare minus. Mă ține, în același timp, o coajă netedă, ca o plută, la suprafața acestui haos. Ca și cum corpul ar pluti liniștit pe mare, în timp ce capul îmi e dat pe spate și nările sunt scufundate în apă. În gură intră, când și când, cate un val sărat-amărui de adrenalină. Prin nări nu poate pătrunde aerul, iar în momentele scurte ale dezechilibrului mării întreg corpul se sufocă și cu fiecare sufocare se apropie căderea. Pajiștea de pe fundul mării este frumoasă, dar nu am fost concepuți pentru ea.
Nările din apă nu lasă plămânii să-și întrupeze fericirea.
Există o amețeală constantă de parcă nu aș respira, de parcă mintea mea uită că e aici, iar corpul rămâne suspendat într-un ceva ce nu e al meu.

Vă imaginați cum ar fi să trăim invers?
Cu diferențele fiecărei religii în parte, să ne naștem din mormânt, din cenușă, din intestinele familiilor noastre (ceea ce s-ar asemăna cu prezenta cale spre Pământ, dar mă refer, aici, la endocanibalism - ritual străvechi in principal al triburilor africane prin care se ingurgita corpul întreg sau, mai târziu, porțiuni cheie (inimă, ochi) ale persoanelor decedate dintr-o familie sau dintr-un trib) apoi să întinerim, apoi să fim copii. Numai că nu sunt încă decisă în legătură cu celălalt final, a doua naștere, a doua moarte. Ce urmează după copilărie? „Strania poveste a lui Benjamin Button” a lui Fitzgerald se termină cu decesul, însă decesul în starea de bebeluș este cu mult mai ilogic decât decesul natural actual.




x

Niciun comentariu:

Faceți căutări pe acest blog

Google+ Followers