Întoarcere în preistoric: jurnalul și ce înțelegi când îl recitești

În vacanță mi-am recitit jurnalele. ayeayeaye.

Diferența, dac-ar fi să o luăm așa, nu e foarte mare. Mi-am dat seama că trăsăturile de la 11 ani se amplifică, indiferent de ce decizii iau eu. Cred că asta nu face altceva decât să demonstreze că deși lucrăm pentru a ne schimba, trăsăturile noastre de bază rămân aceleași. Adică răul nu poate fi îndepărtat, iar binele rămâne în cantitățile de la început tot restul vieții. Practic e un cerc mai mare, fiecare dintre noi reprezintă un un cerc mai mic care se învârte pe axa cercului mare și, deși avem impresia că schimbăm drumul, ne întoarcem de unde am plecat.

Iată despre ce vorbesc:

23.05.2005 (11 ani)

Plec în tabără.

Nu prea vreau să merg, dar ceva îmi spune că o să-mi placă.

15. 03. 2006 (12 ani)

Sunt o persoană schimbătoare. Mă răzgândesc foarte des în legătură cu orice. Am perioade în care, dacă-mi propun ceva, nimic nu mă poate face să mă răzgândesc. Îmi plac lucrurile noi.

[...]

Uneori mă gândesc ce s-ar întâmpla dacă totul s-ar schimba, dacă ar fi toți oamenii mai buni. Nimic nu se schimbă, totuși, iar România n-o să o țară la fel de civilizată ca celelalte.

[...]

Deși știu că unele vise nu pot deveni realitate, cred că într-o zi totul va fi așa cum mi-am imaginat.

[...]

Deși încerc să fiu optimistă, nu reușesc mereu.

9.01.2011 (16 ani)

Nu-mi place că exteriorul nu îmi reflectă interiorul.

[...]

Am decis ca planurile de viitor să includă literatura.

4.4.2012 (17 ani)

Zilele mele trec într-o combinație de rapiditate și lentoare. Dimineața privesc ziua cu groază, dar seara, când mă uit înapoi, mi se pare că ziua a trecut mult prea repede.

[...]

Știu mai bine și aflu mai ușor ce vreau.

7.12.2013 (18 ani)

[22:00] I wonder what I want.

19.05.2014 (19 ani)

Atunci mi-am dat seama că unii oameni au mai multe suflete pereche; pentru mine, tu ești unul dintre ele. E ciudat că iubim atât de intens persoane atât de diferite.

[...]

Lumea pare că s-a întors invers. Încotro merg acum? Nu am nimic: nu am nicio dorință, nimic palpabil de care să mă leg, cu care să continui.

[...]

Azi sunt confuză. Ce vrei? Ce vreau? Ce urmează?

Scenariu post-apocaliptic: Brahms pe fundal

Cineva lucrează afară. Cineva sparge asfaltul. Cineva vopsește un bloc.

Camera e plină de fum de țigară. Draperiile sunt trase.

01.07.2014 (20 ani)

Ideea e că îmi place să fiu în control. Și am observat asta abia când am fost pe punctul de a pierde ceva. Pentru că da, până acum (îmi pare că) am obținut tot ce am vrut. (Iluzii.)

03.04.2015

Odată ce începi să cunoști lumea, îți dai seama că viața nu este altceva decât o înșiruire de dezamăgiri (până și bucuriile nu sunt altceva decât fumul care precedă explozia vulcanului) care duc spre cea mai seducătoare dintre ele: moartea.

Cert este că tot acest șir de dezamăgiri este format din bucurii inconstante. Partea frumoasă a vieții, bucuria – fie ea și cea mai neînsemnată, schimbă totul. Ar fi atât de bine să ne putem concentra doar pe bucurii. (Sau facem asta și de-aici atâta tristețe.)

Și-apoi ce-i cu toată indiferența asta care apare așa, dintr-o dată, și nu-ți dorești altceva decât să rămâi tu cu tine? Dar cu care tine? Care eu?

reacții

singura problemă împotriva dorinței de-a te lua de mână pentru a fugi departe este aceea că într-un final va trebui să ne oprim și să ne punem gândurile la un loc. de ce să nu fim raționali acum, când încă nu-i nimic stricat, în loc să distrugem totul din nou și din nou și din nou, după un timp care va fi, cu siguranță, scurt?

downtown in boots

cum îmi aleargă el ideea

seară de vară în plină primăvară

seri de vară, seri de vară, ați venit așa curând și eu n-am citit nimic, n-am învățat nimic, anii au trecut, iar experiența mea – văd pe zi ce trece – nu e atât de diferită față de ceea ce numim noi un nou născut

azi m-a luat în brațe, iar eu am simțit amintirea unui fior – ce-o fi, de unde-o fi; dar nu vreau să știu, nu-s pregătită; între noi fie vorba, niciodată nu par a fi –

stăteam cu Red pe-o bancă și a apărut o pisică. am chemat pisica, pisica a venit și ne-am jucat cu ea. uneori, povestea chiar începe când lupul vine. nu toate poveștile bune încep cu lupul care nu vine, uite, pisica a venit și pisica s-a ținut după noi până la non-stopul din colț, de lângă hotelul H., apoi până la banca despre care vorbeam mai devreme. și-i un cer de vară, iar Red îmi spune uite! e carul mare, dar eu mă uit și caut pisica, a dispărut pisica, mă întorc la bancă, văd un câine la vreo 30 de metri în dreapta, pisica apare și ea, vede câinele, se urcă pe bancă, dar înainte să o pot lua în brațe pisica o zbughește și-apoi dispare de tot, o strig, dar nu vine, nu vine, a plecat de-a binelea, a dispărut, el a speriat-o și ea nu se mai întoarce, iar contextul face ca noi s-o luăm pe-un alt drum, intrăm în casă, nu e nici aici mai bine, dar e drumul cunoscut, e locul cunoscut, suntem în zona sigură, poate-ar fi fost mai bine să rămân după ea, s-o caut

poate ar fi fost bine ca de data asta să nu renunț, cine știe, poate data viitoare o să merg pe drumul meu, o să-mi urmez ideea și o să cad, o să cad, știu c-o să cad, dar cad eu, nu cădem noi; voi fi știind c-am fost pe drumul meu

instantanee

# cu Redinsky. îi spun că-s în depresie, îmi răspunde că nu-i pasă, că știe că peste 5 minute o să vorbim kqlt, apoi revine la Dostoievski.
# S., râzând de felul în care țin țigara.
# lui S., printre altele: stai să-mi vezi teancul de cărți
el zice: așa agățați la Litere?
# S.: relațiile sunt un căcat
eu: I couldn't agree more
# Red: l-ai terminat pe Cioran?
eu: 3 pagini.
casc, dau să sting lumina
Red: NU. Cioran te vrea, Cioran te așteaptă, o să te bântuie dacă nu stai cu el toată noaptea


home sweet alcoholme; toate chestiile astea incredibil de cretine... unde sunteți voi, oameni cretini, în București? chiar sunteți toți culți?



o să-mi închid blogul curând.
adică mna, ce-i o viață de om?

Placebo - Pure Morning

instantanee

# dacă nu e război în afara noastră, atunci e în interiorul nostru. aș tinde să zic că războiul exterior e mai ușor de dus decât războiul interior;

# căutam viața la țară și tănase scatiu în biblioteca alor mei și am dat peste Émile Zola; intersantă noua perspectivă; citesc cărarea pierdută a lui alain-fournier, prima impresie: decor de basm; îmi place;

# stăteam pe pat, în camera mea, după ce am readus-o la o formă destul de apropiată a ceea ce era acum 2 ani, înainte de plecarea mea; intrând în camera asta mă simt de parc-aș intra înăuntrul meu, al minții mele. zilele trecute citeam o chestie, că e mișto să ai un colț decorat vesel sau frumos sau artistic în casă; mi-am dat seama că toată camera mea e așa, de-asta mă simt bine stând aici; n-am ieșit din casă vreo două zile; îmi aduc aminte de clasa a 11-a, când, în vacanța de Paște, citeam Dragostea Florii-de-Bujor scrisă de Lissa See: ploua mărunt afară, stăteam cu geamul deschis, era răcoare în cameră, nimeni în casă; am citit cartea în câteva ore, nu am mâncat, nu am băut, nu am mers la baie; îmi aduc aminte de anii în care citeam cărțile ușor și stăteam să le citesc fără nicio pauză; îmi aduc aminte de liceu, de anii pierduți degeaba; de data asta știu ce vreau, mi-am găsit (cel puțin acum, sper doar să nu mă plictisesc) un scop, am o idee, am multe vise iarăși; sunt eu, dar a fi eu înseamnă a renunța la aproape toți ceilalți;

# zgomotul mă enervează de la un timp; Bucureștiul mă enervează; m-am deschis prea mult, am vrut prea mult din ceea ce nu mi se potrivește; când vrei să fii în rând cu lumea, dar rândul nu e cel potrivit ție, cazi. dar m-am întors la fragmentare. limonadă, ceai, cafea, Redinsky, pian, fotografie, citit de plăcere, design interior, cafenea, cafenea, cafenea;

# e cald afară. e cald și ne-am întors, chiar ne-am întors!

silly, sunny morning

how do you take back something that looks lost forever which is your only self? how do you come back to being yourself, that only self you used to work for?
how can you stop yourself from enjoying someone or something, given the fact that someone and that something tears you apart from being yourself?
do I have to run? again?!

'și mi-am luat-o'

«Mărturisesc: pentru mine, prezumția de nevinovăție este sfântă. Cred că și aflată față-n față cu un criminal în serie aș începe prin a-l crede nevinovat sau, în cel mai rău caz, dacă s-ar dovedi că e vinovat, aș fi chiar în stare să-i caut circumstanțe atenuante. Poate de aceea am primit atâtea palme de la viață, de la oamenii dragi mie: m-am înverșunat să am încredere în ei, să le trec cu vederea "ieșirile din decor", să le găsesc mereu scuze la care ei, poate, nu s-au gândit niciodată. Și mi-am luat-o.»

Marina Almășan, ziarul Ring, nr. 1.723 anul VII, luni, 6 aprilie 2015, p. 8


[n-aș fi putut s-o spun mai bine]

instantanee

# mergând pe stradă: un (românesc) căcat de câine, peste care stă o floare albă de cireș. nimic mai grăitor.

führe mich

stând de 40 de minute în fața laptopului gândindu-te la bătrânul senil care nu găsea –.

știind că în nebunia lui mai avea ceva de spus, știind că privirea lui din momentul în care i-ai dat noul/vechiul testament înapoi ți-a adus aminte de ceva, dar ce ce ce nu-ți dai seama. o să te gândești la asta mult timp. nici măcar nu poți scrie despre asta. așa că (pentru prima oară!) te apuci să înveți. pentru că a învăța e acum mai simplu decât să deslușești mintea unui nebun. dar ochii ăia. ochii ăia de culoarea cafelei elvețiene (un căprui murdar, spălăcit, dar cu o aromă ciudată, cu cât pui mai multă, cu atât mai bună) aveau ceva inuman.

și-apoi bucătăria se umple de fum. 

https://www.youtube.com/watch?v=zDtTQ4gt7Mg

călătorie în intimitatea secolului 19

« Cu trăsura, pe drumurile României, nu tocmai renumite pentru cum sunt întreținute, se călătorește cu maximim 20-25 de kilometri pe oră. Asta presupune și ajutorul naturii, adică drum uscat și cai "întregi". În schimb în anotimpurile ploioase, când drumul e desfundat, distanța de 20 de kilometri, aproximativ o poștă, abia se face într-o zi întreagă. Până târziu, după venirea lui Carol, când se asigură șosele și "poduri peste gârle", povestește Ion Ghica, există pericolul ca drumul să se blocheze "la cea mai mică viitură", astfel că, la malurile vadurilor stau carăle și căruțele adunate ca la bâlci, câte-o săptămână, așteptând să scază apa, ca să poată trece".
Exact o asemenea piedică întâmpină în primăvara lui 1861 doctorul Davila care trebuie să ajungă din Moldova la Golești, unde îl așteaptă Ana Racoviță la dată fixă, de Bunavestire. Râurile se revărsaseră, trecerea din Moldova în Muntenia e împiedicată, iar întâlnirea din 25 martie e aproape imposibilă. În ajun, la Golești, logodnica și unchiul ei Nicolae, suflet afin cu cel al doctorului, dezbat problema: "Anico, să aibi grijă să te deștepți de dimineață mâine, că să știi că Davila o să sosească, zice unchiul."
"Ia lasă, nene Niculae, spune fata, ce vrei să vie în zbor?"
"De, nu să știe cu franțuzu acela, știu eu ce-o să născocească?" Piedica din drumul doctorului a apărut la râul Buzău, ieșit din albie, pe care nicio diligență nu riscă să-l treacă. Davila convinge surugiii să încerce totuși. Povestea spune că, intrați în șuvoi, surugiii au văzut că hățurile stânjenesc mișcările cailor, astfel că sunt cu toții pe punctul de a fi luați de ape. Surugiii taie hățurile, se agață de coamele și de cozile cailor și ajung cu chiu cu vai pe partea cealaltă. Davila, bun înotător, ajunge și el la țărmul opus și dă acolo peste niște țiganicare se încălzesc la foc. Episcopul Buzăului, Melchisedek, l-a găsit pe doctor gol-goluț printre țigani, căci își usca hainele la foc, l-a luat în trăsură, i-a dat șuba lui și l-a dus la Buzău. Fără să-și permită un minut de odihnă, doctorul și-a procurat haine și trăsură și a pornit, în goană, mai departe. La 8 dimineața, la soroc, bate la ușa logodnicei spunându-i: "Bună ziua, ești gata?" De pe terasă, vocea experienței unuia dintre frații Golești îi strigă nepoatei neîncrezătoare: "De, nu ți-am spus io c-o să vie?" »

În intimitatea secolului 19, Ioana Pârvulescu – București: Humanitas, 2010, p. 234-235

ceva...

...(pledez vinovată) nu pot spune că nu am gândit de destule ori, dar într-un fel mai puțin poetic



Was He Married?
BY STEVIE SMITH

Was he married, did he try
To support as he grew less fond of them
Wife and family?

No,
He never suffered such a blow.

Did he feel pointless, feeble and distrait,
Unwanted by everyone and in the way?

From his cradle he was purposeful,
His bent strong and his mind full.

Did he love people very much
Yet find them die one day?

He did not love in the human way.

Did he ask how long it would go on,
Wonder if Death could be counted on for an end?

He did not feel like this,
He had a future of bliss.

Did he never feel strong
Pain for being wrong?

He was not wrong, he was right,
He suffered from others’, not his own, spite.

But there is no suffering like having made a mistake
Because of being of an inferior make.

He was not inferior,
He was superior.

He knew then that power corrupts but some must govern?

His thoughts were different.

Did he lack friends? Worse,
Think it was for his fault, not theirs?

He did not lack friends,
He had disciples he moulded to his ends.

Did he feel over-handicapped sometimes, yet must draw even?

How could he feel like this? He was the King of Heaven.

...find a sudden brightness one day in everything
Because a mood had been conquered, or a sin?

I tell you, he did not sin.

Do only human beings suffer from the irritation
I have mentioned? learn too that being comical
Does not ameliorate the desperation?

Only human beings feel this,
It is because they are so mixed.

All human beings should have a medal,
A god cannot carry it, he is not able.

A god is Man’s doll, you ass,
He makes him up like this on purpose.

He might have made him up worse.

He often has, in the past.

To choose a god of love, as he did and does,
Is a little move then?

Yes, it is.

A larger one will be when men
Love love and hate hate but do not deify them?

It will be a larger one.



SURSA: http://www.poetryfoundation.org/poem/176221

cum o înțelegi pe Holly luându-și micul dejun la Tiffany's?

parcul de la I. dimineața, unde oamenii-și plimbă câinii, soarele e mai cald, privirile mai senine. oameni cu ceva (mult) mai mulți bani decât mine și un gust mult mai interesant în alegerea hainelor. nu toți, dar acolo găsești mai mulți. îmi place să stau acolo și să-i privesc. să privesc curățenia, bunul gust și chiar modestia hainelor scumpe, frumusețea tinereții și experiența unei inteligențe a celor în vârstă. construcția megalomană care stă chiar în fața mea, albul – griul – murdar pare luminos în soarele de primăvară, zgomotul mașinilor se fluidizează, lătratul câinilor e armonizat de strigătele stăpânilor lor. mâine – acel mâine îndepărtat – îmi voi lua o cafea și voi privi din nou oamenii din parcul de la I., singurul loc care-mi aduce aminte de aerul cosmopolit al sentimentului pe care-l ai când ieși din românia. și e chiar aici, e chiar aici.


sunt un întreg împărțit în bucăți care nu-și găsesc piesa necesară. am răcit și jumătate de față mi se scurge aproape continuu. eu răcesc pe jumătate mai tot timpul; îmi lăcrimează un ochi și-mi curge o nară. celălalt ochi stă sec. jumătate din buza de sus e anesteziată, jumătate de frunte mă înțeapă, jumătate de corp are temperatură. dualitatea zodiei mele este și materială.


două cursuri, doar două. doi oameni la care aud tot ceea ce este spus și atenția nu-mi este distrasă de nimic, nici măcar un moment de plictiseală. mi-am dat seama (pentru că m-am tot gândit că-i vina mea) că tot ce contează e profesorul. felul în care profesorul aranjează un curs și gradul de interes pe care și-l dă. firea artistică a lui, pentru că, până la urmă, e vorba de Facultatea de Litere, nu de Facultatea de Matematică. oamenii aceștia mă fascinează.