cum o înțelegi pe Holly luându-și micul dejun la Tiffany's?

parcul de la I. dimineața, unde oamenii-și plimbă câinii, soarele e mai cald, privirile mai senine. oameni cu ceva (mult) mai mulți bani decât mine și un gust mult mai interesant în alegerea hainelor. nu toți, dar acolo găsești mai mulți. îmi place să stau acolo și să-i privesc. să privesc curățenia, bunul gust și chiar modestia hainelor scumpe, frumusețea tinereții și experiența unei inteligențe a celor în vârstă. construcția megalomană care stă chiar în fața mea, albul – griul – murdar pare luminos în soarele de primăvară, zgomotul mașinilor se fluidizează, lătratul câinilor e armonizat de strigătele stăpânilor lor. mâine – acel mâine îndepărtat – îmi voi lua o cafea și voi privi din nou oamenii din parcul de la I., singurul loc care-mi aduce aminte de aerul cosmopolit al sentimentului pe care-l ai când ieși din românia. și e chiar aici, e chiar aici.


sunt un întreg împărțit în bucăți care nu-și găsesc piesa necesară. am răcit și jumătate de față mi se scurge aproape continuu. eu răcesc pe jumătate mai tot timpul; îmi lăcrimează un ochi și-mi curge o nară. celălalt ochi stă sec. jumătate din buza de sus e anesteziată, jumătate de frunte mă înțeapă, jumătate de corp are temperatură. dualitatea zodiei mele este și materială.


două cursuri, doar două. doi oameni la care aud tot ceea ce este spus și atenția nu-mi este distrasă de nimic, nici măcar un moment de plictiseală. mi-am dat seama (pentru că m-am tot gândit că-i vina mea) că tot ce contează e profesorul. felul în care profesorul aranjează un curs și gradul de interes pe care și-l dă. firea artistică a lui, pentru că, până la urmă, e vorba de Facultatea de Litere, nu de Facultatea de Matematică. oamenii aceștia mă fascinează.