chopsticks și mâncarea "chinezească"

Azi am mâncat mâncare "chinezească". Vedeți voi, a trăi într-un oraș mic de provincie, unde nu poți să găsești la orice colț de stradă nici muzicieni ambulanți extrem de talentați, nici restaurante cu
un specific diversificat, nici măcar o librărie mai mare (mall-ul din Craiova nu are librărie - știu, am mai zis asta), nici oameni cu o putere de deschidere prea mare și dacă nici nu ești dintr-o familie mai cu dare de mână, care să fii călătorit prin lume, îți scad șansele de a mănânca mâncare chinezească (corect). BlueH (așa cum am zis, o să vorbesc despre persoane folosind nickname-uri sub formă de culori - BlueH e pentru frate-meo) m-a învățat cândva (de fapt a încercat, că eu n-am învățat niciodată) cum să folosesc bețișoarele chinezești. De atunci și până acum a trecut ceva timp, eu n-am ajuns prin nici-un restaurant chinezesc, m-am axat pe "învață cum să mănânci corect cu lingura, cuțitul și furculița" și s-a dus naiba încercarea de a ști cum să folosesc chopsticks (bețișoare chinezești pentru mâncat). Sigur, în orice restaurant, pe lângă chopsticks ți se aduc și tacâmuri – unii, așa ca mine, sunt neîndemânatici de la mama facere – dar, vedeți voi, când te încăpățânezi să mănânci "ca chinezii"....
Noroc că eram acasă, în fața televizorului și nu a mai putut să râdă nimeni altcineva de magnificele mele skills în afară de Red... Cât despre mâncare, am ales paste (sau s-or numi tăiței=]?) cu pui, deci nu pot zice că am mâncat mare lucru chinezesc. Evident, totul este americanizat. Data viitoare îmi iau salată de alge cu sos extra picant (care nu cred ca e wasabi). :D Vorbind de asta, vouă vă place mâncarea (european-american) chinezească?

M.

o aruncătură de mațe

Timpul fuge de mine în toamna asta. Trec dintr-o secvență în alta, de parcă aș fi într-un film vechi, alb-negru, mut. Văd actorii mișcându-se, le văd gesturile brutale. Mimica lor e ștearsă. Televizorul prin care văd e vechi, vechi, vechi. Mă plimb dintr-un puzzle în altul. Mă las condusă de amintiri și idei masochiste. Privesc în gol de câteva ore. Mă mai întrerup câteva tresăriri cu gândul la anul trecut. Ai dreptate Red – Red e A., m-am săturat de inițiale – anul trecut m-a traumatizat. Nu mai sunt eu, nu mai știu cine sunt, unde sunt, ce sunt, ce vreau. Alegerile de acum sunt alandala. Nu mă mai interesează nimic. Toamna asta mă sperie. Prea rece, prea goală. Vreau un ceai alb, dar bucătăria e la două uși distanță și îmi e greu să ies de sub pătura caldă. Iar închid ochii, iar îmi trec memoria prin iad. Îmi analizez uncghiile de la picioare. Mă uit în oglindă, nu știu ce oglindă, nu e nici o oglindă în fața mea. Mă văd așa cum sunt și îmi doresc să iau un bilet către orice destinație. Red, ai renunța la tot să vii cu mine? N-ai face-o, lumea e prea mare, am muri și mai curând decât ne este dat. Și uite, am pus apă pe foc, a fiert, beau ceaiul fierbinte, mă arde, îl simt coborându-mi pe gât în jos, spre stomac, exact cum simt vinul zgâriindu-mi venele spre creier. Cred că mi-am ars limba și esofagul și stomacul. Ceaiul ăsta are un efect calmant prea puternic, deja dorm. Uite, stau întinsă în sus, pe perete, mi se scurg visele pe tavan. Am ochii închiși, fredonez în gând ceva, nu știu sigur ce. Nu contează cine sunt. E important ce o să fac mâine și în fiecare mâine care mi-a mai rămas. Sunt din ce în ce mai puține. Red, adu-ți aminte de vremea în care nu gândeam prea mult. Hai să renunțăm la noi pentru o zi. Să fim nebuni și să alergăm țipând, să fim în pielea câinilor care urmează să fie măcelăriți, să ne aruncăm în mare. Îmi amintesc, Red, de ora 4 de acum 6 ani.

– M.

HIM - Into The Night

i've been locked out of heaven

o altă întrebare

Din experiența mea de copil anti-social, am învățat că mama avea niște idei fixe în legătură cu moda - societatea, pe care mi le impunea și mie. De exemplu, aveam 14 ani. Voiam să port brățări cu ținte, dar mama zicea că i se par sataniste și că arăt ca o vagabondă purtându-le. Apoi mi-am făcut breton, din nou, i se părea că arăt ca o vagabondă. Apoi am început să port blugi skinny, tocuri, rochii scurte. Ce credeți? Vagabondă. Apoi mi-am cumpărat (îmi auto-manageriam alocația mizeră de la stat) din ce în ce mai multe brățări cu ținte, haine negre, bocanci. Ce am devenit? Satanistă.
În mare parte a timpului nu o băgam în seamă, dar atunci când cineva te bate la cap zi de zi cu aceeași frază enervantă, nu poți să nu răbufnești. Chestia asta ne-a îndepărtat – nu că am fi fost noi prea apropiate. Eu am fost o fire mai liberă, mi-am spus opinia și am pierdut sau am schimbat ce nu-mi plăcea în realitatea mea, dar unii nu sunt așa. Unii copii se lasă influențați de părinți și ajung să aibă peste 40 de ani și să se întrebe ce s-a întâmplat cu viața lor, când au ajuns acolo și cum de nu și-au dat seama.
Părinții nu vor să înțeleagă adesea că micul lor copil, care nu contează dacă are 5, 13 sau 17, trece prin anumite etape care îl modelează. Eu am avut multe perioade. Dacă e să vorbim de haine, perioada în care mă îmbrăcam colorat – An cafe –, perioada albastră – Hatsune Miku –, perioada emo, perioada mov (asta nu mai știu de unde mi-a venit), perioada dark, perioada office, perioada crepusculară, în care s-au îmbinat toate și am realizat că îmi place ca azi să mă îmbrac în negru, iar peste două zile în cămașă și fustă office și că depinde de starea mea și de locul în care merg. Depinde mai ales de vârstă.
Desigur, unii merg pe un anumit stil de mici: sunt rockeri de la început până la final. Aceștia sunt însă foarte, foarte puțini. Cei mai mulți copii(mă refer aici la toți, de la copilul de 2 ani, până la tânărul de 20) trec prin etape, experimentează, caută, vor sa descopere ce le place lor, care este chemarea lor. Totuși, copiii își imită părinți. Învață de la ei, chiar dacă nu învață lucruri bune.
Sunt multe lucruri cu care m-am obișnuit, dar pe care vreau să le schimb. În primul rând, gândirea radicală. Trebuie să fii deschis. Poate că acum 30 de ani era în regulă să ai o viziune dreaptă, fără curburi, dar acest lucru era evident posibil și din cauza regimului în care se trăia în România. Nu aveai de ales, era o singură direcție în viață, iar cenzura era uriașă.
Acum nu mai poți să fii așa. Nu mai poți să fii doar într-un anume fel. Mult timp am încercat să-mi dau seama cum sunt eu: îmi place culoarea X, stilul meu de îmbrăcăminte este Y, îmi place să ies cu oamenii Z etc. De la întrebări simple precum "Care e culoarea mea preferată?", până la "Ce vreau eu să fac cu viața pe care o trăiesc?". Nu există răspuns pentru că sunt mult prea multe opțiuni. Din moment ce eu mă învârt între mai multe culori preferate - purpuriu, turcoaz și (non-culoarea) negru -, cum aș putea spune ce vreau să fac în viață (un singur lucru)? Sau cum aș putea spune că aleg ca și culoare preferată doar turcoaz sau doar purpuriu, pe ce mă bazez?, ce mă determină? Sunt mult prea multe elemente care creează o posibilă finalitate, iar acea posibilă finalitate își schimbă elementele în fiecare moment, când noi nici nu conștientizăm. Dacă azi vreau să merg în Paris, mâine, când voi fi văzut deja Parisul, unde voi vrea să merg? Dar dacă nu voi fi văzut Parisul, mâine unde voi vrea să fiu?

Mi se spune des cât de mult m-am schimbat. Mi se spune și mai des că arăt ca un copil. Păi, care-i finalitatea? M-am schimbat sau am rămas un copil?
Din privința mea, răspunsul ultimei întrebări e simplu: m-am schimbat. Probabil cel mai simplu răspuns la cea mai simplă întrebare. Totul se schimbă. Nici măcar Pământul nu stă în loc, cum putem noi pretinde să fim aceiași în fiecare zi, sa alegem aceleași lucruri la nesfârșit?

– M.

Bruno Mars - Locked Out Of Heaven

You can make a sinner change his ways

Open up your gates cause I can't wait to see the light

And right there is where I wanna stay

melodii în albastru și alb

 Melodia asta e atât de frumoasă... în sensul autentic, ca și I will always love you a lui Whitney Houston.

 Burn a lui Ellie Goulding mi se pare un fel de răspuns pentru melodia Imagine a lui John Lennon. La fel de visătoare, dar(paradoxal) mai... deschisă, mai aproape de actualitate.

- M.

competiția Super Blog

Anul trecut am participat la competiția SuperBlog și a fost o experiență frumoasă, motiv pentru  care am decis să mă înscriu și în acest an. Din 1 octombrie or să urmeze o serie de articole pe diverse teme date de sponsorii competiției.

- M.

rochia neagră

Ador reducerile de toamnă. După ce toată vara ai salivat după 'nșpe mii de rochii&alte haine, care mai de care mai scumpe, vine toamna și apar reducerile. Ce-i drept, reducerile au intrat și s-au și terminat acum ceva timp, dar azi am avut un noroc uriaș cu o rochie de la H&M. Au scos alte câteva rochii la reducere chiar zilele astea, când m-am întors eu acasă. Imediat ce am văzut rochia am și cumpărat-o. Pe lângă cea de la H&M am mai văzut una de seară la Zara, însă am renunțat la ea deoarece (am găsit motiv asemeni vulpii care nu ajungea la struguri) îmi era cu o palmă mai lungă. Asta și prețul ei destul de piperat... Bine, mai găsisem o fustă la H&M din imitație de piele (o nouă obsesie), dar e din colecția nouă și are prețul pe măsură...

rochie H&M

fusta H&M

rochie ZARA

have fun,

Miku

Robin Thicke - Blurred Lines ft. T.I., Pharrell

Videoclipul ăsta îmi inspiră o întreagă reclamă H&M. Stilul hainelor, fetele, culorile...

am salvat un copil

În vis. Am visat că mergeam alături de câteva persoane pe lângă o apă înghețată. La un moment dat, o femeie a spart gheața și s-a aruncat în apă, apoi a dispărut pentru câteva secunde. Când a reapărut, a împins la suprafață un copil. Nu știu cum, mă așezasem pe marginea apei și o apucasem pe ea de o mână și pe copil de o mână. A mai venit cineva și a apucat-o pe femeie de cealaltă mână. Copilul era mic, nu știa să înoate sau să se cațere, prin urmare doar am tras de el. Când l-am ridicat, l-am luat în brațe și am început să fug cu el spre o casă. Era treaz, mă privea în ochi și i-am spus să se roage. Nu știu cum era treaz, pentru că mâinile și picioarele lui erau înghețate. Pe tot drumul spre casă îi suflam aer pe față ca să-l încălzesc. Când am ajuns acasă, a vrut să se dea jos din brațele mele. M-am uitat la picioarele lui și aveau bucățele mici de gheață, cum se formează pe o sticlă după ce o scoți din congelator. Totuși, putea să meargă și a fugit într-o altă cameră.

Posibil ca visul să-mi fi fost indus de știrile despre moartea copilului de 4 ani mușcat de câini, pentru că întâmplarea m-a oripilat într-atât încât să mă gândesc ore întregi la cât de groaznică e țara în care ne-am născut, chiar și în secolul XXI. Îmi plac animalele, dar câinii maidanezi m-au scârbit mereu. De fiecare dată când ies cu rolele se găsește cel puțin unul care să latre și să îi cheme și pe ceilalți. Nu e normal să nu putem ieși pe stradă seara târziu din cauza câinilor. Nu sunt deajuns criminalii și hoții? Eu nu vreau ca atâtea animale să moară, dar nu prefer să fiu eu moartă. Iarna trecută am trecut printr-o astfel de experiență și am avut noroc. Cât noroc poți să ai? Acela era un copil. Merită un copil să moară?! Un copil e un copil, iar un câine e un câine. Cei care iubesc câinii și se opun eutanasiei aestora ar face bine să aibă grijă de câinele din gospodăria lor sau să îi ia pe toți în curtea lor.

- M.

Ozzy Osbourne - Crazy Train

mai puțin rom, sunt deja beată

eram în tren la clasa 1
toate scaunele roșii păreau îmbibate în suc de apă sărată și sânge
draperiile erau trase și zgomotul scârțâit îmi acoperea periodic gândurile
era un vagon părăsit
și alerga cu sute de kilometrii pe oră
spune-mi
cum să lungesc un timp care nu există
spune-mi cum să stau mai mult
mi-aș dori să fi un breloc mic în formă de iepure și să te atârn lângă chei

uite niște chestii

*** Nu știu cum (având în vedere anonimitatea în care m-am autoîngropat în ultimii ani), o bloggeriță nouă a dat peste cartea mea și mi-a pus câteva întrebări. Blogul ei îl găsiți aici.

*** 64 de garsoniere și agenții, la exact atâtea am sunat. Nu am găsit nimic potrivit. Ori erau deja închiriate, ori erau prea departe, ori aproape, dar în case vechi, cu risc seismic ridicat. Cred însă că mai am o șansă...

*** Contează foarte mult familia, personalitatea părinților și suportul bănesc pe care aceștia îl oferă unui copil. Probabil că dacă aș fi făcut parte dintr-o familie care să călătorească prin toată lumea, sau să fi călătorit eu singură, să fi învățat să mă descurc singură, nu aș mai fi vrut să plec din Craiova. Cu o deschidere completă către lume, m-aș fi simțit în siguranță în orășelul ăsta mic de câmpie. Motiv pentru care îmi fac o notiță: atunci când o să ai copii, Miku hon', trimite-i în toate taberele posibile și în schimburi de experiență, trebuie să învețe să se descurce singuri și să cunoască tot felul de oameni. În al doilea rând, acum îi înțeleg pe tinerii români care studiază la universități precum Cambridge sau Yale și vor să se întoarcă în țară. Dacă îți permiți să trăiești, atunci poți să visezi să schimbi ceva. Noi, oamenii de rând, avem un singur vis: să devenim bogați și să trăim bine. Noi suntem cu un pas în urmă. Nu suntem încă în stadiul de a putea schimba ceva pentru că suntem noi înșine îngropați de vii în pământ. Din când în când tragem cu ochiul la ce se întâmplă afară, dar vedem o realitate distorsionată. Și totuși...

*** Iar s-au scumpit trenurile... oare unde vor să ajungă?! Un bilet dus Craiova-București la CFR (preț întreg) e 70 lei. Măcar de ți-ar oferi un pahar cu apă sau o baie decentă.

*** Vă mai amintiți ce spuneam în postarea anterioară despre câinii care mușcă oameni? Încă o victimă. Un copil de 4 ani a murit mușcat de un câine. Nu am cuvinte pentru întâmplarea asta. Limitele au fost depășite demult.

Miku