miercuri, 14 noiembrie 2012

Cred, nu știu, îmi imaginez...


Mă încurc în niște cuvinte care nu au sens pentru mine,
Iau totul de la capăt, mă schimb, mă întorc înapoi și tot așa.
Nu știu de ce prezentul e atât de închegat în viitor,
De parcă aș trăi pe veci. Și îmi e teamă să ies din dormitor,
Să văd că lumea s-a schimbat și sunt doar o umbră albă.
Nu am aureolă, nu știu dacă iadul și raiul există,
Cred cumva în Dumnezeu, pentru că-i singurul element divin care mi-a rămas.
Cred în El pentru că nu pot să cred în altceva,
Pentru că îmi e teamă de tot, începând cu mine,
Ziceam că îmi e teamă să nu cad, dar am căzut deja,
Și nu mai pot să strig după ajutor, pentru că simțurile mi-au înghețat.
Sunt singură în Universul întunecat, singură de la un capăt la celălalt.
Sunt dubios de lucidă, e unul dintre momentele în care cred că știu ce vreau, ce sunt,
Dar știu și că e doar o amăgire, un gând lumesc, trecător,
Așa cum azi cineva moare, voi muri și eu, și nu știu, mai ales,
Dacă-mi va fi dat măcar să mor pe-un pat comod, într-un dormitor.

Niciun comentariu:

Faceți căutări pe acest blog

Google+ Followers