recorded butterflies

 

Stay with me tonight 

Nagareru hoshi atsuku yami wo suberu 

Stay with me tonight 

Hikari uke omoidasasete 

Hold me

instantanee

ieri:

urc în metrou cu rucsacul în spate – știu încotro ar trebui să merg, dar aș prefera să iau trenul spre munte și să merg mult, cât mai mult și mai departe –
în fața mea două tipe își iau la revedere și își pupă rapid obrajii una alteia. un fel de deja-vu îmi vine în minte și le văd sărutându-se. una dintre ele coboară, cealaltă se așază mai bine pe scaun și își pune un picior peste celălalt. are o constituție atletică și pare foarte înaltă.
în metrou urcă doi bătrâni, un bărbat și o femeie. se ceartă zgomotos pentru câteva secunde. dau volumul în căști mai tare, dar tot îi aud - azi dimineață am călcat pe-o cască și acum nu mai merge. volumul e la maxim.
închid ochii. se anunță stația 'timpuri noi'. metroul accelează, îmi vine în cap imaginea trenului care accelerează și tot accelereazã și începe să zboare. ne izbim de un zid translucid. nu e sânge în jur, oamenii stau nemișcați, timpul s-a oprit.
tipa atletică din fața mea se ridică, metroul oprește. piața unirii. cobor. mă așez pe un scaun. privesc oamenii în jur.
am sentimentul străinului care ajunge prima oară într-un oraș. privesc oamenii. oamenii merg cu capul în jos. cu telefoanele în mână sau gânditori. cu plase sau genți. în costume și haine bune sau haine mai "de stradă". metrourile opresc și pleacă, oamenii se perindă părând că n-au vreun scop anume. probabil nici nu au.

stau în loc și privesc oamenii. într-o zi vom fi doar numere din manualele de istorie sau geografie. vom fi trecutul. vom fi 2015, trecutul în care am sări fără nici-un resentiment unul la gâtul celuilalt. vom fi fost mai buni sau mai răi. mă gândesc la oamenii pe care i-am cunoscut, alături de cât de puțini am rămas și mă întreb lângă cine voi mai rămâne. mă întreb încotro plec azi, încotro voi mai pleca.

destinație finală pentru toți oamenii, pentru noi, toți fluturii din gropile de gunoi: moartea. bine, ce este, totuși, moartea?

mă ridic de pe scaun. plec și eu, nr. X din totalul Y.

Placebo - The Ballad of Melody Nelson

 

Her life was more said than done

But her days were numbered

14 Autumns, 15 Springs

[yukio mishima] ICARUS

ICARUS

Do I, then, belong to the heavens?
Why, if not so, should the heavens
Fix me thus with their ceaseless blue stare,
Luring me on, and my mind, higher
Ever higher, up into the sky,
Drawing me ceaselessly up
To heights far, far above the human?
Why, when balance has been strictly studied
And flight calculated with the best of reason
Till no aberrant element should, by rights, remain—
Why, still, should the lust for ascension
Seem, in itself, so close to madness?
Nothing is that can satisfy me;
Earthly novelty is too soon dulled;
I am drawn higher and higher, more unstable,
Closer and closer to the sun’s effulgence.
Why do they burn me, these rays of reason,
Why do these rays of reason destroy me?
Villages below and meandering streams
Grow tolerable as our distance grows.
Why do they plead, approve, lure me
With promise that I may love the human
If only it is seen, thus, from afar—
Although the goal could never have been love,
Nor, had it been, could I ever have
Belonged to the heavens?
I have not envied the bird its freedom
Nor have I longed for the ease of Nature,
Driven by naught save this strange yearning
For the higher, and the closer, to plunge myself
Into the deep sky’s blue, so contrary
To all organic joys, so far
From pleasures of superiority
But higher, and higher,
Dazzled, perhaps, by the dizzy incandescence
Of waxen wings.
Or do I then
Belong, after all, to the earth?
Why, if not so, should the earth
Show such swiftness to encompass my fall?
Granting no space to think or feel,
Why did the soft, indolent earth thus
Greet me with the shock of steel plate?
Did the soft earth thus turn to steel
Only to show me my own softness?
That Nature might bring home to me
That to fall, not to fly, is in the order of things,
More natural by far than that imponderable passion?
Is the blue of the sky then a dream?
Was it devised by the earth, to which I belonged,
On account of the fleeting, white-hot intoxication
Achieved for a moment by waxen wings?
And did the heavens abet the plan to punish me?
To punish me for not believing in myself
Or for believing too much;
Too eager to know where lay my allegiance
Or vainly assuming that already I knew all;
For wanting to fly off
To the unknown
Or the known:
Both of them a single, blue speck of an idea?

SOURCE: http://wildnessliesinwait.tumblr.com/post/56143770722/yukio-mishima-sun-and-steel

Aural Vampire – Freeeze

despre moarte și alte gânduri

mai am un milimetru până să mă pun în mijlocul camerei și să plâng. săptămâna trecută au murit trei oameni la metrou. în weekendul trecut doi copii din satu mare au murit pentru că au căzut într-un lac înghețat. tatăl unui prieten a murit acum trei săptămâni. oamenii din jurul meu sunt atât de bolnavi, încât mai au puțin până ce vor muri. de curând am început să am impresia că și eu voi muri într-un viitor foarte apropiat. nu m-aș sinucide, nu. factori externi.
devin paralizată când mă gândesc la moarte. niște bucăți de carne care vor putrezi sub pământ. niște caiete cu gândurile mele, câteva zeci de cărți – în mare parte alegeri neinspirate. asta rămâne.
m-aș încovriga sub plapumă, dar acest lucru nu-mi mai oferă protecție. nu e nimic care să mă protejeze. aș putea muri când merg spre baie să mă spăl pe mâini, aș putea muri oricum, oricând, făcând orice, orice banalitate, aș putea muri crezând că fac ceva bun sau măreț, aș putea muri îmbrățișându-l, crezând că nimic rău nu mi se poate întâmpla, aș putea muri în timp ce dau un leu cerșetorului din fața bisericii, aș putea muri intrând în biblioteca de la litere, crezând c-o să citesc cine știe ce carte mișto. și în ultimul timp, deși am citit mai mult ca înainte de crăciun, nu am mai avut chef de citit – lucrul ăsta mă deprimă, era singurul lucru pe care-l făceam cu plăcere oricând.
mă enervează lumea asta cretină, oameni agitați peste tot, de parcă vine sfârșitul, de parcă tot ce vor să facă este rău, rău, cât mai mult rău celor din jur. românii sunt agitați continuu. au sau n-au bani (asta e tot ce contează, nu?!), românii se agită. noi nu stăm în loc, noi nu ne așezăm pe-o bancă pe marginea lacului pentru a citi o carte, pentru a fi noi cu noi înșine, noi plănuim cum să-i facem rău celui de lângă noi.
mă obsedează moartea și mă sperie în așa hal încât îmi vine să plâng pentru toți morții din istorie și pentru noi, cei care murim zi de zi.
m-am uitat la un serial în care, la un moment dat, mama unei tinere a murit. nu mai pot să iau unele filme doar ca pe niște filme, pentru că sunt unele elemente atât de reale, atât de puternice.
poate e doar o etapă, poate că maturizarea e un proces prea nașpa pentru mine, poate e criza de la 20 de ani (există măcar așa ceva?). or, dacă e să analizez tot ce am scris eu până acum, undeva pe la 15 ani am început să scriu despre moarte și de atunci am ținut-o tot așa, deci nu e doar o etapă.

azi dimineață mă gândeam să închid blogul. mă gândeam că blogul a fost parte din adolescența mea și acum că simt că s-a încheiat ar trebui închis și eventual deschis un altul. dar scream and go sunt eu. alerg, mereu o să alerg, mereu o să urlu.

așa că în seara astă vă urez noapte bună devreme, căci mă duc să alerg, de data asta la propriu. probabil că la un moment dat, dacă ies din bucurești, o să și țip. moartea nu așteaptă.

M.

mai nou, la Litere nu avem voie în bibliotecă

[din perspectiva studentului (care are cursuri și sâmbăta)]

nu am mai intrat la un curs pentru că am întârziat.
am zis să merg la bibliotecă.

prin urmare:
1. nu merge DIN NOU programul pentru a împrumuta cărți (probabil că trei sferturi din anul universitar programul ăsta e stricat)
2. am întrebat dacă am putea să intrăm și să ne uităm dacă sunt anumite cărți și ni s-a spus nu

prin urmare:
1. dacă și la Litere în București stau lucrurile așa în ceea ce privește biblioteca, nu îmi imaginez cum e în alte părți (mă întreb acum dacă ar fi fost mai bine să rămân în Craiova, oare în Craiova cum o fi?)
2. vreau să fac masterul în altă țară, în România - în mare parte (vorbesc din ce am cunoscut până acum), desigur, există excepții - cursurile sunt oricum o pierdere de timp

Avril Lavigne - Give you what you like

cea mai mișto melodie pe care a scos-o în ultimii ani

kazi

din Grădina lui Eros

"– Mi bella Princesa, Piticul cel comic al Alteței Voastre nu va mai dansa niciodată. Și e tare păcat, căci e atât de pocit, încât i-ar fi smuls un zâmbet până și Majestății Sale Regelui.
– Dar de ce să nu mai danseze? întrebă râzând Infanta.
– Pentru că inima lui s-a frânt, răspunse Șambelanul.
Iar Infanta se încruntă, și buzele ei fine ca petalele de trandafir se bosumflară cu dispreț.
– Să aveți grijă ca cei care vin să se joace cu mine de-acum înainte să nu aibă inimă, strigă ea, și alergă zburdând în grădină."


Oscar Wilde, "Grădina lui Eros": "Aniversarea Infantei", trad. Monica Râpeanu, București, Editura Fundației Culturale, 2004, p.96

Romeo & Juliet - André Rieu

"Kino" – Haruki Murakami

"Kino took out two wineglases and pured some Napa Zinfadel. They drank in silence. They weren't about to toast to their divorce."

Nu mai citisem de foarte mult timp literatură japoneză, dar am dat peste traducerea acestei povestiri a lui Murakami și n-am putut să n-o citesc. Mi-am salvat povestirea în Kindle și am citit-o de parcă ar fi avut o "strage persuasive power that went beyond logic", precum Kamita asupra lui Kino, după cum o să vedeți mai jos.

Kino este un japonez simplu, are un job pe care l-a ales aproape involuntar și la care a lucrat toată viața lui, însă, când vine acasă dintr-o călătorie și își găsește soția în pat cu un coleg de-al lui, își face bagajele și pleacă. Mergând la mătușa sa, preia cafeneaua acesteia (pe care o scosese la vânzare) și o transformă într-un bar. 

Kino pare a fi genul de om căruia i se întâmplă lucruri, nu care face să se întâmple – nu face nimic nici pentru a atrage atenția oamenilor înspre barul său.

Nu știu dacă e vorba de maturitatea japoneză, de analiza lor profundă (a nu se înțelege că toți japonezii stau și analizează ceea ce se întâmplă în jurul lor; e vorba, oarecum, de tradiționaliști; sau, mai bine zis, de firea omului – atâta că în sângele lor onoarea este un element majoritar), dar iată: "But there was something wrong between us from the start, as if we'd done the buttons up wrong"; "I suppose so, Kino said, after giving some thought. I'm human, after all. I was hurt. But whether it was a lot or a little I can't say." Îmi place ideea asta de a sta singur, cu lucrul tău, și de a te gândi la tine, la alții, de a găsi răspunsuri și a pune și mai multe întrebări, totul pe un fundal muzical, de obicei al pianului: "As he waited for his first customer, Kino enjoyed listening to whatever music he liked and reading books he’d been wanting to read. Like dry ground welcoming the rain, he let the solitude, silence, and loneliness soak in. He listened to a lot of Art Tatum solo-piano pieces." Imaginea mea despre Japonia, este, desigur, idealizată, iar cunoașterea este, în mare parte, livrescă.

Nu cred că am citit vreo carte bună din spațiul japonez în care să nu mă regăsesc în ideile lor oarecum conservatoare – sau nici măcar "oarecum conservatare", ci mai mult cultivatoare ale dorințelor interioare, ale meditației despre sine – iar acum, pentru că nu mai citisem demult, a fost ca un fel de întoarcere acasă.

Kino vede în decursul unei săptămâni trei șerpi și vorbește cu mătușa lui, caută un înțeles: «"I don't know what they're sensitive to", his aunt said, "But snakes are smart creatures. In ancient legends, they often help guide people. But, when a snake leads you, you don't know whether it's taking you in a good direction or a bad one. In most cases, it's a combination of good and evil."

Curând după apariția șerpilor, lui Kino i se adresează Kamita, un client fidel al barului, care-i cere să închidă barul pentru un timp și să plece într-o călătorie cât mai departe. Kamita îi spune că ceva rău s-a întâmplat, dar nu pentru că ceva a fost făcut greșit, ci pentru că nu a fost făcut lucrul potrivit – pare aici o ambiguizare tipic japoneză sau poate tipică lui Murakami, am observat același lucru și în Pădurea Norvegiană. Lui Kino i se pare neobișnuit, dar vorbele lui Kamita au un efect persuasiv ciudat; în același timp speriat de existența șerpilor, pleacă, într-adevăr, departe, fiind de acord să trimită două vederi pe săptămână către mătușa sa; din nou, aceasta este o cerință a lui Kamita, Kamita care susține că a fost rugat tocmai de mătușa lui Kino să aibă grijă de el.

Călătoria, îndepărtarea de ceea ce cunoștea, faptul că nu a vorbit cu nimeni din sfera sa de confort, l-au forțat să stea cu el însuși, să se gândească la ce a pierdut. Kino fusese înșelat de soția lui și reacționase simplu, poate pentru că e vorba și de un calm nativ, de fapt, nici măcar nu reacționase, el doar plecase, se ascunsese de orice l-ar fi putut răni și prin barul său își crease o lume numai a lui, o lume confortabilă în care nimic nu-l putea atinge. În călătoria departe de casă este pus față în față cu eșecul său, iar asta pare a fi nou pentru el. Kino cedează când, într-o zi, îi scrie câteva rânduri pe o carte poștală mătușii lui. Atunci, pentru că în sfârșit a încălcat regula, pentru că și-a luat destinul în propriile mâini, toate emoțiile pe care și le ascunsese ies la suprafață și este cuprins și terorizat de toată acea durere care fusese bine ascunsă.

Finalul povestirii este, însă, atât de simplu, are un aer eliberator, este pur și simplu o încheiere care te lasă să expiri după ce pe tot parcursul textului abia dacă ai avut curajul să miști mâna pentru a derula mai jos: "Yes, I am hurt. Very, very deeply. He said this to himself. And he wept." Ideea aceasta, acceptarea, mă duce cu gândul la evoluție. Prin faptul că el și-a acceptat eșecul, a găsit ceea ce-i lipsea, deci a putut trece mai departe. A făcut ceea ce trebuia făcut de la început, lucrul potrivit despre care vorbea Kamita. (Kamita, iarăși, un personaj extrem de interesant, dar pentru o analiză mai detaliată o să recitesc povestirea.)

Povestirea aceasta aduce încă un plus dorinței mele de a merge în Japonia și a sta o perioadă – cred – mai lungă decât aș vrea să stau în alte țări. "What a wonderful place, she said. Quiet clean, and calm – very you." spune soția lui Kino despre barul lui. Cred că aș putea trăi destul de mult în țara asta unde încă există șansa să găsești oameni ale căror valori să se regăsească încă (dăm exemplu "seppuku" = pe scurt: sinuciderea de onoare, dar și dorința de a se întoarce la trecut; în 1970 scriitorul Yukio Mishima a comis seppuku "pentru a prezenta fără ezitare naționalismul și loialitatea sa față de sistemul imperial"*), desigur, astăzi nu prin moarte, ci prin stilul lor de viață. Cred, în același timp, că imaginea mea despre Japonia este, cum am spus mai sus, idealizată. Poate că este mai degrabă ideea cevaului nou pentru mine, în calitate de personaj european, ceva ce vreau să descopăr și să-mi însușesc. Ori poate că într-o viață anterioară am fost un japonez. Cine știe.

*sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Seppuku
Puteți citi povestirea aici: http://www.newyorker.com/magazine/2015/02/23/kino

instantanee

# m-am uitat azi la niște videoclipuri de muzică conteporană coreeană. man, they're like the sweetest thing ever.

# "I reached the Alps: the soul within me burned." (Sonnet on approaching Italy by Oscar Wilde)

# și-mi zice I., cu aerul aproape naiv al omului căruia îi place ceva ce găsește doar într-un loc: tu mai faci pui din ăla la cuptor?

eu: cu cartofi?

el: da, d-ăla

eu: n-am mai făcut de când n-ai mai venit tu în vizită pe la noi

el: păi să nici nu mai faci până nu vin eu.

unde astă vară mi-a spus cel mai mișto compliment legat de mâncarea mea (rarissimă) ever: mă, am pus-o pe maică-mea să facă pui la cuptor ca al tău și nu i-a ieșit.

ayeayeaye. singurul fel de mâncare care-mi iese. :))

# that moment când te întâlnești cu o persoană pe care n-ai mai văzut-o de la 14 ani și rămâi cu gura căscată că arată acum atât de bine. ehm. puberty, you're doing it right parcă era, ă?

# am așa un chef de vară, de mirosul ăla al nopților de vară, de role. ce dor îmi e de nopțile de vară și de role. de red.

# ori sunt nesimțită, ori am trecut peste etapa asta, dar se întâmplă zilele astea niște lucruri care acum o lună m-ar cam fi demoralizat, în schimb acum dau din cap și râd. dubios. dubios.

M.

what a shame the poor groom's bride is a whore

 

"What a beautiful wedding 

What a beautiful wedding," says a bridesmaid to a waiter 

"Oh yes, but what a shame 

What a shame the poor groom's bride is a whore"