joi, 19 februarie 2015

"Kino" – Haruki Murakami

"Kino took out two wineglases and pured some Napa Zinfadel. They drank in silence. They weren't about to toast to their divorce."

Nu mai citisem de foarte mult timp literatură japoneză, dar am dat peste traducerea acestei povestiri a lui Murakami și n-am putut să n-o citesc. Mi-am salvat povestirea în Kindle și am citit-o de parcă ar fi avut o "strage persuasive power that went beyond logic", precum Kamita asupra lui Kino, după cum o să vedeți mai jos.

Kino este un japonez simplu, are un job pe care l-a ales aproape involuntar și la care a lucrat toată viața lui, însă, când vine acasă dintr-o călătorie și își găsește soția în pat cu un coleg de-al lui, își face bagajele și pleacă. Mergând la mătușa sa, preia cafeneaua acesteia (pe care o scosese la vânzare) și o transformă într-un bar. 
Kino pare a fi genul de om căruia i se întâmplă lucruri, nu care face să se întâmple – nu face nimic nici pentru a atrage atenția oamenilor înspre barul său.

Nu știu dacă e vorba de maturitatea japoneză, de analiza lor profundă (a nu se înțelege că toți japonezii stau și analizează ceea ce se întâmplă în jurul lor; e vorba, oarecum, de tradiționaliști; sau, mai bine zis, de firea omului – atâta că în sângele lor onoarea este un element majoritar), dar iată: "But there was something wrong between us from the start, as if we'd done the buttons up wrong"; "I suppose so, Kino said, after giving some thought. I'm human, after all. I was hurt. But whether it was a lot or a little I can't say." Îmi place ideea asta de a sta singur, cu lucrul tău, și de a te gândi la tine, la alții, de a găsi răspunsuri și a pune și mai multe întrebări, totul pe un fundal muzical, de obicei al pianului: "As he waited for his first customer, Kino enjoyed listening to whatever music he liked and reading books he’d been wanting to read. Like dry ground welcoming the rain, he let the solitude, silence, and loneliness soak in. He listened to a lot of Art Tatum solo-piano pieces." Imaginea mea despre Japonia, este, desigur, idealizată, iar cunoașterea este, în mare parte, livrescă.

Nu cred că am citit vreo carte bună din spațiul japonez în care să nu mă regăsesc în ideile lor oarecum conservatoare – sau nici măcar "oarecum conservatare", ci mai mult cultivatoare ale dorințelor interioare, ale meditației despre sine – iar acum, pentru că nu mai citisem demult, a fost ca un fel de întoarcere acasă.

Kino vede în decursul unei săptămâni trei șerpi și vorbește cu mătușa lui, caută un înțeles: «"I don't know what they're sensitive to", his aunt said, "But snakes are smart creatures. In ancient legends, they often help guide people. But, when a snake leads you, you don't know whether it's taking you in a good direction or a bad one. In most cases, it's a combination of good and evil."

Curând după apariția șerpilor, lui Kino i se adresează Kamita, un client fidel al barului, care-i cere să închidă barul pentru un timp și să plece într-o călătorie cât mai departe. Kamita îi spune că ceva rău s-a întâmplat, dar nu pentru că ceva a fost făcut greșit, ci pentru că nu a fost făcut lucrul potrivit – pare aici o ambiguizare tipic japoneză sau poate tipică lui Murakami, am observat același lucru și în Pădurea Norvegiană. Lui Kino i se pare neobișnuit, dar vorbele lui Kamita au un efect persuasiv ciudat; în același timp speriat de existența șerpilor, pleacă, într-adevăr, departe, fiind de acord să trimită două vederi pe săptămână către mătușa sa; din nou, aceasta este o cerință a lui Kamita, Kamita care susține că a fost rugat tocmai de mătușa lui Kino să aibă grijă de el.

Călătoria, îndepărtarea de ceea ce cunoștea, faptul că nu a vorbit cu nimeni din sfera sa de confort, l-au forțat să stea cu el însuși, să se gândească la ce a pierdut. Kino fusese înșelat de soția lui și reacționase simplu, poate pentru că e vorba și de un calm nativ, de fapt, nici măcar nu reacționase, el doar plecase, se ascunsese de orice l-ar fi putut răni și prin barul său își crease o lume numai a lui, o lume confortabilă în care nimic nu-l putea atinge. În călătoria departe de casă este pus față în față cu eșecul său, iar asta pare a fi nou pentru el. Kino cedează când, într-o zi, îi scrie câteva rânduri pe o carte poștală mătușii lui. Atunci, pentru că în sfârșit a încălcat regula, pentru că și-a luat destinul în propriile mâini, toate emoțiile pe care și le ascunsese ies la suprafață și este cuprins și terorizat de toată acea durere care fusese bine ascunsă.

Finalul povestirii este, însă, atât de simplu, are un aer eliberator, este pur și simplu o încheiere care te lasă să expiri după ce pe tot parcursul textului abia dacă ai avut curajul să miști mâna pentru a derula mai jos: "Yes, I am hurt. Very, very deeply. He said this to himself. And he wept." Ideea aceasta, acceptarea, mă duce cu gândul la evoluție. Prin faptul că el și-a acceptat eșecul, a găsit ceea ce-i lipsea, deci a putut trece mai departe. A făcut ceea ce trebuia făcut de la început, lucrul potrivit despre care vorbea Kamita. (Kamita, iarăși, un personaj extrem de interesant, dar pentru o analiză mai detaliată o să recitesc povestirea.)

Povestirea aceasta aduce încă un plus dorinței mele de a merge în Japonia și a sta o perioadă – cred – mai lungă decât aș vrea să stau în alte țări. "What a wonderful place, she said. Quiet clean, and calm – very you." spune soția lui Kino despre barul lui. Cred că aș putea trăi destul de mult în țara asta unde încă există șansa să găsești oameni ale căror valori să se regăsească încă (dăm exemplu "seppuku" = pe scurt: sinuciderea de onoare, dar și dorința de a se întoarce la trecut; în 1970 scriitorul Yukio Mishima a comis seppuku "pentru a prezenta fără ezitare naționalismul și loialitatea sa față de sistemul imperial"*), desigur, astăzi nu prin moarte, ci prin stilul lor de viață. Cred, în același timp, că imaginea mea despre Japonia este, cum am spus mai sus, idealizată. Poate că este mai degrabă ideea cevaului nou pentru mine, în calitate de personaj european, ceva ce vreau să descopăr și să-mi însușesc. Ori poate că într-o viață anterioară am fost un japonez. Cine știe.

*sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Seppuku
Puteți citi povestirea aici: http://www.newyorker.com/magazine/2015/02/23/kino

Niciun comentariu:

Faceți căutări pe acest blog

Google+ Followers