luni, 16 septembrie 2013

un șoarece mort pe holul care duce spre camera pe jumătate dărâmată

În weekendul ăsta aglomerat de o cununie civilă și de petrecerea de nuntă a lu' văru-meo pentru cei de la țară, la care am făcut pe organizatoarea de evenimente și am aranjat o grămadă de elemente de decor (mereu m-a tentat ideea de a fi organizator de evenimente, am profitat de ocazie) m-am gândit cum nu se putea mai mult la moarte și la ceea ce rămâne în urma noastră.
Bunica, dacă vă amintiți, a murit acum câteva luni. În curtea casei ei au crescut bălării, iar vița de vie s-a întins în zeci de ghiare verzi. Ce au făcut ei, cei care au locuit acolo toată viața?
Mereu am cotrobăit prin casele vechi (nu mai am nici un/o bunic/ă) în căutare de amintiri ale vieții care a fost trăită acolo. Rareori am găsit fotografii vechi, alb-negru, șterse. Am făcut același lucru și cu casa bunicii de aici, sperând că voi găsi ceva care o făcea specială. Ceva din viața ei. O filă de jurnal, o fotografie cu un mesaj, un ziar care să păstreze vreo amintire frumoasă legată de ea, dar tot ce a lăsat în urmă e o casă aproape dărâmată.
Cred că bunica a avut o viață simplă, precum a unui țăran autentic. A muncit toată viața ei, a crescut cinci copii, a creat un neam extrem de numeros, dar ea, ca femeie, ea ce a fost?
E prea târziu pentru un răspuns. Când trăia, am întrebat-o (după ce am auzit-o pe una dintre fiicele ei vorbind despre asta), cum a fost cu concursul de miss (ceva gen) pe care l-a câștigat la 18 ani. A spus că nu-și mai aduce aminte.
Cred că asta înseamnă să trăiești ca și o adiere de vânt. Poate că pe moment aduce plăcere, dar cine își mai aduce aminte de toate adierile, comparativ cu uraganele la care a fost martor?

M.

Niciun comentariu:

Faceți căutări pe acest blog

Google+ Followers