În ultimul timp m-am tot gândit la modul în care noi oamenii avem încredere unii în alții. Când suntem mici nu alegem relațiile cu cei din jur în funcție de încredere, încrederea e un lucru de bază pe care nu-l conștientizăm, dar la un moment dat, când nu mai suntem susținuți de mâini care să ne ghideze, suntem forțați să alegem singuri oamenii din jurul nostru – cel puțin pe cei care-i vrem apropiați.
De când mă știu am dat mână liberă persoanei din fața mea. I-am acordat încredere deplină, mai ales că n-am fost niciodată o persoană secretoasă.
Ideea stă însă în posibilitatea ca nu toți oamenii cu care intrăm în contact să pornească din același punct.
Chestia asta: cunoști un om de mulți ani, dar într-o zi afli că el a făcut ceva la care tu nu te-ai fi așteptat. E vorba de încredere, sau e vorba de mintea ta, de modul în care tu percepi acea persoană?
Numai că în ultimul timp încrederea e overrated. Să ai încredere în cineva e ca și cum ți-ai da singur cu stângul în dreptul. Cred că de fapt răspunsul la întrebarea anterioară e faptul că noi suntem caracterizați de sentimente și că facem o salată urâtă amestecând încrederea – element predominant obiectiv – cu așteptările – element subiectiv. Numai că salata asta nu se mănâncă decât așa, în felul ăsta urât.
Și am pornit toată șarada asta pe care nici nu o pot explica, la care nici nu pot renunța, pentru că e vorba de altceva. Asumarea riscurilor. Cam asta înseamnă încrederea. Iar riscurile par uneori prea mari. Chiar îmi doresc să existe o telecomandă, să putem derula viața înapoi în caz că ceva nașpa se întâmplă. Pentru că oricât de mari par riscurile alea, uneori tot vrem să testăm anumite chestii.
m.
De când mă știu am dat mână liberă persoanei din fața mea. I-am acordat încredere deplină, mai ales că n-am fost niciodată o persoană secretoasă.
Ideea stă însă în posibilitatea ca nu toți oamenii cu care intrăm în contact să pornească din același punct.
Chestia asta: cunoști un om de mulți ani, dar într-o zi afli că el a făcut ceva la care tu nu te-ai fi așteptat. E vorba de încredere, sau e vorba de mintea ta, de modul în care tu percepi acea persoană?
Numai că în ultimul timp încrederea e overrated. Să ai încredere în cineva e ca și cum ți-ai da singur cu stângul în dreptul. Cred că de fapt răspunsul la întrebarea anterioară e faptul că noi suntem caracterizați de sentimente și că facem o salată urâtă amestecând încrederea – element predominant obiectiv – cu așteptările – element subiectiv. Numai că salata asta nu se mănâncă decât așa, în felul ăsta urât.
Și am pornit toată șarada asta pe care nici nu o pot explica, la care nici nu pot renunța, pentru că e vorba de altceva. Asumarea riscurilor. Cam asta înseamnă încrederea. Iar riscurile par uneori prea mari. Chiar îmi doresc să existe o telecomandă, să putem derula viața înapoi în caz că ceva nașpa se întâmplă. Pentru că oricât de mari par riscurile alea, uneori tot vrem să testăm anumite chestii.
m.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu