marți, 19 august 2014

încredere, riscuri și alte căcaturi

În ultimul timp m-am tot gândit la modul în care noi oamenii avem încredere unii în alții. Când suntem mici nu alegem relațiile cu cei din jur în funcție de încredere, încrederea e un lucru de bază pe care nu-l conștientizăm, dar la un moment dat, când nu mai suntem susținuți de mâini care să ne ghideze, suntem forțați să alegem singuri oamenii din jurul nostru – cel puțin pe cei care-i vrem apropiați.
De când mă știu am dat mână liberă persoanei din fața mea. I-am acordat încredere deplină, mai ales că n-am fost niciodată o persoană secretoasă.
Ideea stă însă în posibilitatea ca nu toți oamenii cu care intrăm în contact să pornească din același punct.
Chestia asta: cunoști un om de mulți ani, dar într-o zi afli că el a făcut ceva la care tu nu te-ai fi așteptat. E vorba de încredere, sau e vorba de mintea ta, de modul în care tu percepi acea persoană?
Numai că în ultimul timp încrederea e overrated. Să ai încredere în cineva e ca și cum ți-ai da singur cu stângul în dreptul. Cred că de fapt răspunsul la întrebarea anterioară e faptul că noi suntem caracterizați de sentimente și că facem o salată urâtă amestecând încrederea – element predominant obiectiv – cu așteptările – element subiectiv. Numai că salata asta nu se mănâncă decât așa, în felul ăsta urât.

Și am pornit toată șarada asta pe care nici nu o pot explica, la care nici nu pot renunța, pentru că e vorba de altceva. Asumarea riscurilor. Cam asta înseamnă încrederea. Iar riscurile par uneori prea mari. Chiar îmi doresc să existe o telecomandă, să putem derula viața înapoi în caz că ceva nașpa se întâmplă. Pentru că oricât de mari par riscurile alea, uneori tot vrem să testăm anumite chestii.


m.

Niciun comentariu:

Faceți căutări pe acest blog

Google+ Followers