joi, 17 octombrie 2013

ironic, românia!

E ciudat faptul că o să vorbesc în cele ce urmează și de bine Bucureștiul, în fapt, România.
Evident că nu urăsc România ca țară, ci oamenii care o conduc și o strică zi de zi.

Azi m-am simțit mai de-a casei. De marți mi-am luat căștile mari, pentru că în final m-am obișnuit cu stațiile de la metrou și nu mai trebuie să fiu atentă la ce zice mereu tanti din metrou. Ca fapt divers, mi-a luat 6 zile această acomodare.
Cele mai multe persoane spun că nu le place Bucureștiul, că li se pare prea aglomerat și că vor pleca cu prima ocazie. Și eu voi pleca cu prima ocazie bună, dar nu din cauza asta, ci pentru că vreau un trai decent în care omul este respectat în primul rând pentru că este om. Mie îmi place aglomerația Bucureștiului. Îmi place pasajul de la Unirii unde simți că te sufoci privind în sus. Urăsc mirosul de la McDonald's, dar nu are de-a face cu România. Paradoxal, mănânc la McDonald's de câteva ori pe saptămână.

Totuși, azi m-am simțit de-a casei pentru că am mers cu căștile mari pe cap și nu s-a uitat nimeni ciudat la mine. Luni chiar vorbeam cu M. că în București am văzut sute de persoane purtând căști mari pe cap, iar în Craiova abia dacă vezi una-două la câteva săptămâni. În Craiova tot autobuzul/tramvaiul se uita la mine cu ochi mari de vacă atunci când aveam căștile pe cap. Aici, în metrou, unde sunt de mii de ori mai multe persoane, nu stă nimeni să te privească chiorâș. Desigur, e doar o observație extrasă din faptul că sunt nouă în oraș și tind să văd lucrurile pozitiv.

Negativ, mă scârbesc pliantele. Dacă nu le-aș fi aruncat, aș fi format ditamai teancul acum. La fiecare pas cineva îți dă un pliant, în 99% dintre cazuri nefolositor.

O altă chestie cam tâmpițică a fost o fază de săptămâna trecută când intram la metrou și niște tipi care vindeau (oarecum spus) niște felicitări/pliante/chestii în schimbul a 3 lei pentru copiii fără casă m-a oprit și mi-a zis că îi plac buzele mele. Cum nu ma grăbeam, am stat vreo două minute să-l ascult povestindu-mi despre copiii fără casă, apoi, așa insensibilă cum sunt, i-am spus direct că nu-i dau și-am plecat. Mă gândesc că nu voia nimeni să le dea bani și au început să apeleze la trucuri gen hey, sexy, dacă vă mai aduceți aminte de ce era pe messenger cu mulți ani în urmă (era un fel de... audible, smtn).

Ultimul și cel mai important lucru. De vreo două zile văd protestanții în Piața Universității. Oamenii au început sa protesteze cu vreo doi ani în urmă, desigur, pentru motive diferite. De ce nu îi ia nimeni în seamă? Îmi aduc aminte de o doamnă care, la un moment dat, a făcut greva foamei timp de o lună. Era în spital, perfuzii, stuff, dar NIMENI nu a luat-o în seamă. Asta nu e democrație. Oare politicienii știu ce înseamnă stat de drept, democrația, demos cratos, puterea poporului?

M.

Niciun comentariu:

Faceți căutări pe acest blog

Google+ Followers