duminică, 23 iunie 2013

cum sa (nu) râzi la înmormântare

A murit bunicămea(din partea tatei). Avea 93 de ani. A făcut accident vascular. A trăit o viață lungă de care mulți nu o să ne bucurăm. Așa că eu am zis de la început că nu o să merg la înmormântare. Dacă nu o văd, pot să trăiesc cu impresia că e undeva plecată în vacanță, așa cum obișnuia când era tânără.
Dar am mers la țară. Nu am vrut să intru în casă. Nu. Încă trebuia să-mi păcălesc mintea, să cred că ea e undeva, departe, în viață. Am intrat în curte abia după ce toată lumea s-a întors de la biserică, după ce o îngropaseră deja.
Am dat-o în bară, pentru că la început eu salutam pe toată lumea cu "bună ziua/săru'mâna", iar la un moment dat am realizat că toți răspundeau "s-o ierte Dumnezeu". După asta n-am mai salutat pe nimeni. Nici lumânare nu i-am pus. O sa-i pun la biserică într-o altă zi.
Lumea mi se pare profitoare. Bocitoarele penibile. Se observa cu ușurință că nu zic nimic din suflet. Și urlau ca din gură de șarpe.
Eu am zis de la început că nu o mai consider pe bunica acolo. Maică-mea îmi tot zicea: "păi n vrei s-o vezi pe mamaie?". Întrebarea părea mai proastă decât mine beată. Nu, nu vreau s-o văd. Nu mai e bunica. E doar un corp rămas în urmă, o locație în care sufletul bunicii a stat pentru 93 de ani. Acum nu mai e bunica, sunt doar niște resturi pe care le venerăm într-un mod ciudat și enervant.
La început m-a bufnit plânsul. Am plâns vreo 3 minute, timp în care am vorbit cu profa de meditație la telefon, o anunțam că nu merg azi. Apoi m-am dus la o altă curte (la casa bunicilor din partea mamei, morți și ei, trecem peste) și am mâncat vișine. Plângeam și mâncam vișine cu tot cu sâmburi. Plângeam nervoasă pe mine, că nu am de ce să plâng, că nu vreau să-mi plâng de milă. Pentru că eu asta am făcut, mi-am plâns de milă. Am plâns că n-o să mai am nici-un bunic, că practic nu mai am de ce să merg la țară. Nu că până acum m-aș fi dus de prea multe ori. Ca idee, voiam să am. Trebuia să plâng, dacă nu mă descarc pe moment se strânge peste ani și o să existe o posibilitate mare să dezvolt o boală de inimă. Așa, plângi când îți vine, te calmezi, realizezi că-ti plângi de milă și nu pentreu cel mort, și gata, a trecut.
Apoi, la pomană (frate, asta sună nasol), mătușămea a făcut o mâncare grozavă. E bună, a fost bucătărească mult timp. M-am umflat ca un porc. De fapt, nici nu am mai fost la vreo altă pomană vreodată și nici nu o să merg prea curând la alta.
Și-apoi am dat de niște rude care să nu fie de la țară și l-am ascultat pe taicămeo pălăvrăgind cu ele. Și au ajuns iar la Atracție. Și nu știam cum să scap de acolo. E prea tâmpit și intim până la urmă.
Apoi am dat de mirifica varămea care a fost o elevă de 10 și acum termină facultatea tot cu 10. Ei căăăcat. Și i-a băgat pe ai mei la ceva temeri în legătură cu jurnalismul, că n-ai ce să faci, că sunt aprox. 7 pe loc la admitere, că e greu aia aia. Eu nici măcar nu vreau să merg la jurnalism, da' tre' să aleg ceva... I-am întors-o când a zis că vrea să se facă profă de franceză și să facă meditații, i-am zis că e nașpa să încerci să înveți niște copii o limbă pe care cei mai mulți o detestă, dar mai ales e nașpa să îți petreci toată viața așa, cu meditații. Nașpa rău. Mai bine liber-profesionist.
După toate astea au început poveștile. Rămăseserăm doar ăștia, copii bunică-mii și nepoții și se-apucaseră să zică fiecare povești. Am râs de m-am prăpădit. Și-am băut două sticle cât alea de bere de țuică. Țuică. Nu mai băusem până acum, dar e bună. E ca vodka, dar mai slabă. E numai bună, mai ales dacă pui și puțină cola.
Sună foarte egoist, dar sunt cam supărată că bunică-mea a murit fix în noaptea de ziua mea. Bine că n-am știut, că mi-ar fi pierit tot chefu'.
Așa și cu chestia asta în viață. Murim pe rând. Nici nu vreau să mă gândesc la mine. E ironică viața noastră, trăim de parcă n-am muri niciodată.
Îmi aduc aminte de Lestat de Lincourt... cred c-o să recitesc Cronicile vampirilor. Mi-a plăcut mult.

Miku
Și în salcâmii ăia înalți din fundul curții stăteau ciorile agățate de crengile cele mai înalte, cele mai uscate. Croncănitul lor era mirific pe fundalul cerului negru, înorat.

3 comentarii:

αχу spunea...

Si mie mi-a mai ramas o singura bunica. T_T E trist, pentru ca fiecare ne traim vietile stiind ca o sa murim, fiecare ne facem prieteni si ne apropiem de oameni cu totul ca stim ca ei o sa moara si totusi, atunci cand aceste lucruri se intampla, pare ireal.


Si ca tot veni vorba de franceza. Doamne, urasc limba asta! Pe bune, nu-mi place deloc deloc, o fac dintr-a 5a si de-abia daca s-a prins ceva de mine. Si, ca sa fie si mai rau, anul asta am avut o profesoara care ne-a lasat sa facem ce vrem noi si chiar ca n-am invatat nimic. Aveam o perioada cand vorbeam cu un tip din Franta in franceza, acum de-abia daca stiu sa numar pana la 10. :))

Myuuki spunea...

Da... ciclul vietii, nu? Nu il intelegi pana nu il simti:(

Da, si mie imi repugna. Tot asa, am avut numai profe nasoale care m-au facut sa o detest...

erina spunea...

condoleante...

Faceți căutări pe acest blog

Google+ Followers