marți, 12 martie 2013

EMMA [VIII]


VIII
EMMA
Primul lucru la care m-am gândit atunci când am deslușit încăperea în care zăceam a fost acela că nu murisem. Nefiind moartă, însemna că ceva se întâmplase, așa că am inspirat adânc și în timp ce o asistentă blondă îmi schimba perfuzia, am început să refac în minte drumul de noaptea trecută. Andrei venise de la serviciu și dorea un tratament special. Eu fusesem dată afară de la muncă și nu aveam nici-o dorință să-i satisfac poftele. Am ieșit din casă, am luat-o pe prima stradă la stânga, m-am oprit în fața unui turn și am urcat scările. Eram speriată. Era întuneric și nu vedeam nimic. Cu cât alergam mai repede cu atât mă împiedicam mai des și îmi jdreleam picioarele, coatele, palmele.
Și-apoi blocul, întinderea de lumini aplatizate și puținul alcool pe care l-am înghițit.
Bineînțeles, nu aveam o imunitate prea mare la alcool. Atunci când unui bețiv oarecare i-a trecut pri minte să salveze o așa-zisă domiță la anaghie s-a zis cu sinuciderea mea.
Și mi-am pierdut orice fărâmă de putere, așa că nu am avut încotro și am acceptat că mai trebuie încă să trăiesc. Sinceră să fiu, m-am întrebat de multe ori de ce e viața așa. De ce unii oameni, să zicem, bolnavi de cancer în ultima fază, încă își doresc să trăiască și ar face tot posibilul să trăiască, iar cei care sunt sănătoși tun, care practic ar putea avea totul, își doresc sa se ducă naibii. Ar fi fost frumos să existe un fel de mașină-transplant care să doneze restul zilelor de viață celor care și-o doresc cu adevărat.
Pe de altă parte, nici măca eu nu mi-am dorit atât de tare să dau colțu`. Impulsivă din fire, aș fi murit fără să-mi dau măcar seama ce fac.
Și din aceeași impulsivitate sunt prinsă acum într-un spital.
Imediat cum am deschis ochii vreo două asistente s-au fâțâit pe lângă mine punându-mi întrebări, verificându-mi tensiunea iarăși și iarăși, căscându-mi ochii și orbindu-mă cu o lanternă puternică, în fapt, făcând tot felul de controale din care am înțeles că ori urmează să decreteze că sunt o nebună și-apoi să mă trimită la un spital în temă, ori, dacă bețivul care m-a salvat nu le-a spus că voiam să mă sinucid, ar putea să-mi elibereze fișa de ieșire din spital și să mă car într-un final acasă unde să ticluiesc un plan mai bun de a mă sinucide. Sigur, nu eram prea convinsă că voi fi în stare să duc vreun plan la capăt, ca de altfel, niciun lucru pe care l-am făcut până azi, dar orice încercare te aduce mai aproape de efectul dorit, nu-i așa?
Cu toate astea, asistentele mi-au spus să mă odihnesc și m-au lăsat singură. Nu menționaseră nici-o boală cu nume extrardinar, motiv pentu care am înțeles că bețivul nu le spusese adevărul. Am răsuflat ușurată și m-am ridicat din pat. Apropiindu-mă de fereastră am observat că salonul în care stăteam era la parter. Cu un noroc chior și deștept, am sărit pe geam, așa în pijamaua ciudată de spital în care eram, și cumva am reușit să trec de paznici nevăzută. E uimitor cât de interesat era unul dintre ei să-și analizeze mucul pe care-l scosese din nas, așa că am fugit până la cea mai apropiată stație de autobuz.
Nu aveam ceas, dar era spre dimineață, poate chiar 6, căci nu era prea multa lume, iar cea care era se grăbea, semn că mergeau spre service. Am luat autobuzul și în vreo jumătate de oră am ajuns acasă. Ușa de la intrare era deschisă și m-am întrebat dacă Andrei era treaz.
Și era.

Niciun comentariu:

Faceți căutări pe acest blog

Google+ Followers