Eugenio Montale
OSSI DI SEPPIA
Lămâii
Ascultă-mă, poeţii-ncoronaţi
Se mişcă numai printre plante
Cu nume rar întâlnite: buxus, ligustru sau acant.
Mie, sincer să fiu, îmi plac drumurile ce se-nfundă
În râpe ierboase, cu băltoace
Aproape secate unde-nhaţă băieţii
Câte-un firav ţipar:
Ulicioarele de-a lungul şanţurilor:
Ce coboară printre moţurile trestiilor
Traversând grădini printre lămâi.
Mai bine dacă zarva păsăretului
Conteneşte-nghiţită de azur:
Căci se aude mai clar murmurul
Ramurilor prietene în văzduhul aproape neclintit:
Şi noima acestei miresme
Ce nu ştie să se desprindă de pământ
Picurându-ne-n piept o gingăşie muncită.
Aici vrajba descumpănitelor
Patimi ca prin minune-amuţeşte,
Aici avem şi noi cei sărmani partea noastră de-avere
Adică mireasma lămâilor.
Vezi, în aceste tăceri când lucrurile
Se lasă-n voie şi par gata
Să-şi dea în vileag cel din urmă secret,
Te-aştepţi uneori
Să decoperi vreo hibă-a Naturii
Al lumii punct mort, veriga slăbită,
Firul de descurcat care-n sfârşit să ne poarte
În miezul unei adevăr.
Privirea discerne-mprejur
Mintea ia urma, dezbină, pune de-acord
În parfumul ce se revarsă
Până spre asfinţitul zilei.
Sunt tăcerile-n care se vede
În orice umbră ce se-ndepărtează
O stingherită Zeitate.
Dar amăgirea conteneşte şi timpul iar ne-aduce
În zgomotoasele cetăţi din care-azurul se arată
Doar zdrenţuit, acolo sus printre cornişe.
Ploaia istoveşte pământul, apoi; se-nteţeşte
Plictisul iernatic peste case,
Lumina devine tot mai zgârcită – se zgârceşte şi sufletul.
Când într-o bună zi printr-o poartă întredeschisă
Printre copacii din curte
Ni se arată galbenul lămâilor;
Iar gerul din inimi dispare,
Şi-n piept ne ropotesc
Cântările lor
Goarnele de aur ale solarităţii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu