sâmbătă, 16 februarie 2013

[emma] EMMA [VI], NATHANIEL [VII]


EMMA [VI]
Am visat că mă îmbrățișai și plângeai lângă mine. Mâna ta era atât de caldă, pielea ta atât de fină, ochii tăi plini de lacrimi. Și eu plângeam, dar nu pentru că eram moartă. Plângeam pentru că voi pleca departe și nu voi mai putea să-ți sărut buzele, nu voi mai putea să zbor alături de tine, nu voi mai putea să te iubesc. Încercai în van să îmi miști corpul, să-mi faci membrele să se plimbe pline de dorință peste alte tale. Zilele noastre de iubire se sfârșiseră și eu zburam singură spre o lume nouă. Eram singură și numai singurătatea mă îmbrățișa acum. Nici-o lumină orbitoare, doar imperfecțiune, durere și nemurire. Te iubesc. Te iubesc. Te iubesc.
Iartă-mă.


NATHANIEL [VII]
M-am pus în pat. Pe tavan, Diana lipise stele fosforescente și tot privindu-le mi-am adus aminte de momentul în care murise bunicul meu. Aveam vreo nouă ani și mama mă lăsase la el în vacanța de vară. Eram doar noi doi, singuri, într-un sat în care populația nu trecea de două sute de persoane. Ne trezisem dimineața devreme și îmi dăduse cizmele bunicii, care, chiar dacă îmi erau mari, le purtasem entuziasmat. După ce a luat o bucată mare de brânză și una de pâine, am mers împreună la pescuit. Avea o barcă veche, făcută de tatăl lui și mie îmi era mereu teamă să nu cad din ea. Lemnul nu părea să fie prea rezistent, dar bunicul era atât de încrezător în barca aceea că ar fi putut să își mute acolo toată casa.
Ziua nu a trecut repede, dar când am ajuns acasă seara mi-a cerut un pahar cu apă. S-a pus în pat, a spus că îl doare capul, că e amețit. M-am dus în bucătărie, dar am auzit niște prieteni strigându-mă de afară și m-am dus la ei.
M-am întors târziu, noaptea. Când am intrat în dormitorul său l-am văzut întins pe jos. M-am dus lângă el și l-am strigat pe nume de câteva ori. Am început să tremur, am început să plâng, să-l zgudui, să-l strig, să-l strig, să-l strig. Dar nu mă mai auzea. Nu mai voia să-mi răspundă. Plecase. Mă lăsase singur. Singur.
Nu i-am vorbit mamei o lună întreagă. Am lovit-o pe psiholoagă, am devastat casa, am fugit de acasă. Amintirea lui, amintirea bătrânului care-mi ceruse apă mă bântuia constant. Eram un copil, dar știam că fusese vina mea. Aș fi putut să stau lângă el, să îmi dau seama că e bolnav. L-aș fi salvat. Aș fi putut să-l salvez.
Îl mai visez, uneori. Aceeași secvență se desfășoară mereu: îl văd cerându-mi paharul cu apă, apoi mort lângă patul său, cu gura deschisă, cu ochii pironiți spre cer, cu mâinile încleștate.

Niciun comentariu:

Faceți căutări pe acest blog