duminică, 25 noiembrie 2012

Etapa 25. Se naste o legenda



Legenda Lunii și a ochiului Onix

Dintru înalte depărtări, a fost odinioară,
Pe-ntinsele Câmpii Elizee,
Un Demon cu obraji de-omăt, și păr sticlind de aur.
Iar ochii lui, negrii ca miezul nopții,
Aveau puterea-i toată.
Și noaptea era lumea lui, întinsă peste tot pământul,
Și el domnea cu-al său gând negru,
Tot omul ce ieșea din rânduri.
Pământul, tot, al său era, domnia lui de negură,
Și ani și secole la rând, tot sub privirea-i fură.
Întru înalt de cer, zăreai întru câtva ici-colo,
Steluțe mici, atinse de amarul nopții,
Căci Demonului îi plăcea să simtă,
Puterea sa aspră, nebănuită.
Și-și cuprinsese Demonul toți oamenii-n desfrâu și hulă,
Nu mai dormeau, nu mai lucrau,
Ci doar dansau pe cântecul stăpânului plin de minciună.
Și iată Demonul pășind încet printre supușii săi,
Zâmbind cu larg spre-ntinderea de oamenii fără de lege,
Care deși cuprinși de întunericul său aspru,
Mâhniți și încrustați, doreau pentru-a lor lume,
O pată de lumină.
Și tot plângând, tot amăgind, înduplecară ei pe Demon,
Să le promită, cu cuvinte mari, divine,
Că de-i vor da o pură, stranie minune,
O fată prea frumoasă,
Soție lui să-i fie, în schimb, el să le dea speranța și lumina înapoi.
Zâmbind cu ale sale mâini zglobii, Demonul începu să caute,
De-a lungul și de-a latul, o fată ca din lapte.
Și nu găsi, el, Demonul, nimic pe placul său să-i fie,
Căci tot ce întâlnea în cale,
Era desfrâu și sodomie.
Și când să-și ia zborul spre-naltul cerului,
Un glas de înger îl opri, trăznit.
Se-ntoarse-ncet, cu precauție, să nu fie cumva vrăjit.
Dar fu, că-n fața lui se-afla nu înger, ci o copilă slabă,
Plină de-o frumusețe stranie.
Pielea ei era mai albă ca zăpada,
Și ochii-i străluceau în întunericul de abanos,
Părul, ar fi putut să jure, lucea ca stelele pe care le lăsase-n urmă.
Rămase ca pietrificat cât ea cântă un cântec vechi,
Părea că buzele ei roșii nu se mai opresc,
Și fără să-și dea seama,
În brațele sale o luă,
Iar ea, scoțând de la spatele său un pumnal,
Repede-i scoase un ochi. Demonul,
În genunchi se prăbușii, gemând,
– Iubita mea, șopti el ca și mort, vino cu mine.
Și ridicându-și capul, privi pe fata ce-i stătea în față.
– Nu te mai văd, așa cum aș fi vrut, că oamenii cei slabi,
Pe tine te-au corupt. Iubirea mea, lasă-mă să te iau departe,
Vei fii mireasa mea, vei fi gazdă de noapte,
Vei fi lumina ce va deschide calea-n întunericul meu sumbru,
Și cu puterea ce ți-o dau,
Cerul va fi domnia ta.
Și iată Demonul!
Spre ceruri se înalță,
În mijlocul stelelor o-așază,
O face Lună, iar el se-mprăștie în zarea neagră,
El e-ntunericul ce o-nconjoară,
Iar ea, atrasă fiind de înălțimea sa, doar lui i se oferă,
Îi e mireasă.
Noaptea ea luminează și privește-n jos,
Și caută ochiul iubitului său,
La gâtul femeilor, în inelele lor,
Care, dorindu-și o iubire demonică,
Tânjesc la fel ca ea, atârnându-și coliere
Și ea se-ntoarce de fiecare dată,
Rămâne atârnată-n cer, arzând sub bătaia luminii-adevărate.
Și-n fiecare noapte,
Iubitul ei cuprinde omenirea iar și iar în negură,
Iar ea o luminează,
Și caută mereu, necontenit,
ochiul de Onix al Demonului său.

Imaginile sunt preluate de pe site-ul LuxuryGifts.ro
Articolul este scris in cadrul concursului SuperBlog2012.
Inel din obsidian negru cu cristale cubic zirconia



Niciun comentariu:

Faceți căutări pe acest blog

Google+ Followers