Etapa 25. Se naste o legenda

Legenda Lunii și a ochiului Onix

Dintru înalte depărtări, a fost odinioară,

Pe-ntinsele Câmpii Elizee,

Un Demon cu obraji de-omăt, și păr sticlind de aur.

Iar ochii lui, negrii ca miezul nopții,

Aveau puterea-i toată.

Și noaptea era lumea lui, întinsă peste tot pământul,

Și el domnea cu-al său gând negru,

Tot omul ce ieșea din rânduri.

Pământul, tot, al său era, domnia lui de negură,

Și ani și secole la rând, tot sub privirea-i fură.

Întru înalt de cer, zăreai întru câtva ici-colo,

Steluțe mici, atinse de amarul nopții,

Căci Demonului îi plăcea să simtă,

Puterea sa aspră, nebănuită.

Și-și cuprinsese Demonul toți oamenii-n desfrâu și hulă,

Nu mai dormeau, nu mai lucrau,

Ci doar dansau pe cântecul stăpânului plin de minciună.

Și iată Demonul pășind încet printre supușii săi,

Zâmbind cu larg spre-ntinderea de oamenii fără de lege,

Care deși cuprinși de întunericul său aspru,

Mâhniți și încrustați, doreau pentru-a lor lume,

O pată de lumină.

Și tot plângând, tot amăgind, înduplecară ei pe Demon,

Să le promită, cu cuvinte mari, divine,

Că de-i vor da o pură, stranie minune,

O fată prea frumoasă,

Soție lui să-i fie, în schimb, el să le dea speranța și lumina înapoi.

Zâmbind cu ale sale mâini zglobii, Demonul începu să caute,

De-a lungul și de-a latul, o fată ca din lapte.

Și nu găsi, el, Demonul, nimic pe placul său să-i fie,

Căci tot ce întâlnea în cale,

Era desfrâu și sodomie.
Și când să-și ia zborul spre-naltul cerului,

Un glas de înger îl opri, trăznit.

Se-ntoarse-ncet, cu precauție, să nu fie cumva vrăjit.

Dar fu, că-n fața lui se-afla nu înger, ci o copilă slabă,

Plină de-o frumusețe stranie.

Pielea ei era mai albă ca zăpada,

Și ochii-i străluceau în întunericul de abanos,

Părul, ar fi putut să jure, lucea ca stelele pe care le lăsase-n urmă.

Rămase ca pietrificat cât ea cântă un cântec vechi,

Părea că buzele ei roșii nu se mai opresc,

Și fără să-și dea seama,

În brațele sale o luă,

Iar ea, scoțând de la spatele său un pumnal,

Repede-i scoase un ochi. Demonul,

În genunchi se prăbușii, gemând,

– Iubita mea, șopti el ca și mort, vino cu mine.

Și ridicându-și capul, privi pe fata ce-i stătea în față.

– Nu te mai văd, așa cum aș fi vrut, că oamenii cei slabi,

Pe tine te-au corupt. Iubirea mea, lasă-mă să te iau departe,

Vei fii mireasa mea, vei fi gazdă de noapte,

Vei fi lumina ce va deschide calea-n întunericul meu sumbru,

Și cu puterea ce ți-o dau,

Cerul va fi domnia ta.

Și iată Demonul!

Spre ceruri se înalță,

În mijlocul stelelor o-așază,

O face Lună, iar el se-mprăștie în zarea neagră,

El e-ntunericul ce o-nconjoară,

Iar ea, atrasă fiind de înălțimea sa, doar lui i se oferă,

Îi e mireasă.

Noaptea ea luminează și privește-n jos,

Și caută ochiul iubitului său,

La gâtul femeilor, în inelele lor,

Care, dorindu-și o iubire demonică,

Tânjesc la fel ca ea, atârnându-și coliere, 

Și ea se-ntoarce de fiecare dată,

Rămâne atârnată-n cer, arzând sub bătaia luminii-adevărate.

Și-n fiecare noapte,

Iubitul ei cuprinde omenirea iar și iar în negură,

Iar ea o luminează,

Și caută mereu, necontenit,

ochiul de Onix al Demonului său.

Imaginile sunt preluate de pe site-ul LuxuryGifts.ro

Articolul este scris in cadrul concursului SuperBlog2012.