M-am născut exact când tehnologia
începuse să crească, adică undeva la începutul anilor '90. Abia apăruse
calculatorul Pentium 4, iar fratele meu, mare amator de tehnologie (cu toate că
pe atunci tehnologia însemna doar ceas sau telefon fix), a cumpărat un
calculator imediat ce a apărut în orașul nostru.
Eu eram mult prea mică (diferența de
noi este de 18 ani, cam mult, nu-i așa?:] cred că părinții mei se plictiseau și
au făcut pa-ta-pim pa-ta-bum și a ieșit un copil de joacă), aveam în jur cinci
ani și nu știam să îl folosesc, dar țin minte că stricam mereu câte ceva, motiv
pentru care nu m-au mai lăsat să folosesc calculatorul nesupravegheată.
Am căutat prin albumele familiei și am
găsit două fotografii în care apare și calculatorul de pe atunci, care avea un
ecran de protecție pe care nu l-am suportat niciodată încă de când eram mică.
Nu mă gândeam eu pe atunci că tehnologia va evolua așa, ce să gâdească un copil
de cinci ani?
Tot privind fotografiile astea două am
văzut că anul este 1999, scris pe frigider cu litere magnetice, la fel și
numele meu. Practic, au trecut doar treisprezece ani. Vă vine să credeți (pentru
că mie nu!) că folosirea și practic tehnologia calculatoarelor și nu numai a
evoluat atât de mult în atât de puțini ani? Adică, serios, oameni buni, două
mii de ani omenirea nu a fost în stare să creeze un telefon și bum! În treisprezece
ani avem laptopuri, tablete, telefoane care mai de care mai sofisticate...
Tot atunci îmi era teamă să folosesc
calculatorul, pentru că tot stricând câte ceva, ajunsesem să îmi fie frică
chiar să îl și aprind. Țin minte că după ce fratele meu a plecat la facultate
foloseam calculatorul foarte puțin, doar îi dădeam drumul, mă jucam si îl
închideam. Cu timpul, crescând, am început să învăț să ascult muzică (de pe CD!)
și să scriu.
Apoi, când am schimbat calculatorul cu
unul cu eran plat... păi, a fost o diferență colosală, numai că eu încă eram
prea mică să realizez. Știu că eram în clasa a 4-a când au venit niște colege
în vizită și se minunau de calculatorul meu cu eran plat iar eu eram: ce aveți
fraților, e doar un calculator. Adevărul e că dacă nu aș fi avea un frate atât
de disperat să fie în pas cu tehnologia, probabil că aș fi rămas la vechiul
calculator al anilor `90. Oricum, după episodul cu colegele am început să mă
laud cu super-mega-extra genialul meu calculator.
Un element care mi-a marcat începutul
existenței telefonice este telefonul Alcatel. L-am primit în 2002 și probabil
că zace undeva printr-un colț de dulap, alături de alte prostioare
nefolositoare. Pe atunci, Alcatelul era Dumnezeu în mâna mea. Serios, oameni
buni, vorbeam la un telefon chiar și de la un km distanță de casă! Pentru mine a
fost ca o revelație...
După asta a început explozia
telefonică. În 2006 s-a repetat povestea calculatorului, dar cu telefonul, de
data aceasta. Aveam un telefon Nokia cu ecran color care a uimit întreaga clasă de la
școală. Toată lumea era efectiv disperată să audă soneriile telefonlui. Eu eram
iarăși în pom și pomul în aer, pentru că primisem telefonul tot de la fratele
meu. Pe atunci eram în ton cu toate noutățile, acum sunt undeva aproape de sub-mijloc.
Cert este că istoria mea tehnologică se
bazează pe neînțelegerea ei.
Mai mult decât atât, acum că am crescut
am descoperit că fotografia este o pasiune care mă încântă din când în când,
deci n-ar strica un aparat foto, poate chiar Nikon. [Cred că am mai avut în
trecut, dar nu pariez pe asta.]
Concluzia este că tehnologia este mult prea rapidă și că apare o întrebare esențială: ce mai urmează? Telefoane cu hologramă? Știu că era o știre în care se spunea că japonezii au inventat o haină-telefon, care nu-știu-cum preia comanda prin propriile mișcări...
Trebuie să recunoaștem, ne-am născut în secolul potrivit, chiar dacă nu și în locul potrivit.
Acest articol este scris in cadrul concursului SuperBlog2012.
Prima fotografie este preluata de pe site-ul oktal.ro, celelalte doua sunt personale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu