duminică, 4 noiembrie 2012

Etapa 15. Cum cuceresti cu o carte Nemira?


Mi-am pregătit un discurs micuț bazat pe 
Dragoste,
Curtoazie,
Ură,
Teamă,
Scârbă,
Prostie.
L-am uitat imediat ce el a intrat în dormitor.
Eram dezbrăcată și am văzut că stinge lumina.
Dar am aprins veioza.
Lumina conacului din depărtare m-a ajutat să mă ghidez.
M-a privit.
Era timpul să mă iubesc doar pe mine.

Ascultă-mă cu atenție când îți spun:
Dragostea nu-i mai presus de viață,
E vierme în inimile noastre reci,
Un înger fiert în cazanele iadului,
Care trimite ere de nemurire înspre impulsurile noastre trupești.
Nu mă privi cu ochii tăi mici,
De parcă ți-aș spune povești. Povești a spus Ispirescu.
(Și, îți spun eu, basmele lui nu se continuă,
Doar pentru că ar ajunge la finalul tragic de față.)
Ia cartea, omule.
Este „Jocul adevărului” pe care îl înfăptuim ca niște drogați.
Știi ce e adevărul?
Nu știi. Nici eu nu știu. Să continuăm jocul.
E rândul meu,
Privesc cu un ochi în carte,
(celălalt e ațintit spre tine: spre zâmbetul tău, spre ochii tăi,
spre părul tău, spre vocea ta
– toate acestea îmi plăceau odată –)
Și mă descopăr pe mine. Sunt o simplă ființă,
„nici soție, nici logodnică”,
Poate că „sunt o biată servitoare cu care te și culci din când în când”,
Dar cine știe?
„Am învățat să închid ochii”, nu ți-am spus niciodată, nu-i așa?
Nu ți-am spus „nu te urmez”,
Hai, nu vreau melodramă, nu încerca să plângi pentru mine.
„Vrei să pleci la Milano?
Drum bun și cale bătută!
Eu nu te urmez.”
Of, uite, îți vine să plângi.
Nu crezi ceea ce spun?
Ia-mă în brațe. Ce simți? Îți simți sexul tare?
Nici măcar atât.
Azi vii și îmi dai un cadou
Pe care soția ta l-a refuzat. Greșesc?
Văd în ochii tăi milă. Nici dram de compasiune.
„Îți mai amintești de anii tăi de liceu,
când îmi citeai versuri ale poeților provensali de secolul al XIII-lea?”
Nu încerca să vorbești, oprește-te.
Ca să fiu sinceră, mă dezguști. Mă dezguști,
Și chiar astăzi,
În această magnifică Zi a Îndrăgostiților,
Când tu îmi spui:
„Te iubesc”
Eu vreau să te pocnesc și să te scuip în față.
„Timpul le rezolvă pe toate.”
...ai tupeu să-mi spui așa ceva,
Când eu zac aici, în patul ăsta mare,
Așteptând să te duci naibii la casa ta,
„Ai de udat gazonul.”
Probabil soția ta se-ntreabă de ce nu ești cu ea de Valentine’s Day. Iarăși i-ai spus că lucrezi la nu știu ce proiect magnific cu care o să cucerești lumea?
Îmi vine să râd și râd și râd,
Ca o nebună.
O să plec, să știi.
Poate că îți sunt amantă, dar meseria asta nu mi se mai potrivește.

I-am lăsat cartea pe masă și am plecat.
Nu a venit după mine.
Cobor scările blocului încet.
Apartamentul pe care l-am împărțit o mie de ani îmi provoacă scârbă acum.

De ce amanta i-a trântit adevărul în față?
Nu știu, poate s-a deșteptat.
În sfârșit, a rostit cea mai importantă declarație de dragoste.
Și cucerind (fiind) cea mai importantă persoană,
A acceptat că iubirea de sine nu e narcisistă, ci o dovadă de respect.
Jocul adevărului a învins într-un final.
Sveva Casati Modignani ar trebui să fie mândră,
S-a stins încă o damă de companie.

Toate structurile puse în ghilimele sunt citate din cartea "Jocul adevărului" de Sveva Casati Modignani, care a apărut la editura Nemira în anul 2011.
Fotografia cartii este preluata de pe site-ul oficial al editurii Nemira.
Acest articol este scris in cadrul concursului SuperBlog2012.

Niciun comentariu:

Faceți căutări pe acest blog

Google+ Followers