luni, 29 august 2011

Festinul


Festinul


PROLOG
Irene își ridică brusc privirea întorcându-se spre locul din care se auzise zgomotul. Se înserase repede, iar sunetele stranii parcă nu se mai opreau.
Era un loc sigur.
Da, își spuse ea în minte, era.
Instinctiv privi în fața ei. Terenul viran se întindea pe câțiva kilometrii și aproape de orizont părea să troneze înaltă și maiestuoasă o pădure de pini.
Din spatele brăduților de casă apăru o tânără îmbăcată într-o rochie verde. Irene se ridică de pe scaunul de lemn și își drese vocea.
– Aș vrea să închiriez o cameră.
Vocea ei sigură păru să o șocheze un moment pe fata în verde.
– Veniți după mine.
Călătoarea îi ascultă îndemnul și o urmă cu pași mari.
Intrând în casă, observă ușor ordinea exuberantă de care îi povestise prietenul ei cu ceva timp în urmă. Încetini odată cu gazda până când mersul lor se opri.
– O cameră de o persoană?
– Da, răspunse călătoarea gândindu-se la bărbatul ce o aștepta în mașină.
– Sunteți singură? întrebă cealaltă în timp ce se ridicase pe varfuri pentru a ajunge la o cheie de sus. Irene observă că cea din fața ei nu mai părea atât de trecută ca în grădină, dar își alungă teama.
– Nu, soțul meu este în mașină.
Gazda îi aruncă o privire suspicioasă.
– Nu am văzut pe nimeni acolo.
Călătoarea tremură instantaneu dar nu spuse nimic. Trecutul o urmărea din nou.
În timp ce fata îi întinse două chei, Irene privi pe geamul ce dădea spre grădină.
Brazii păreau acum ireal de ofiliți și o tufă de trandafiri apăruse de niciunde în fața lor. Un tremur ușor o cuprinse pentru o fracțiune de secundă și se întoarse spre fata din fața ei.
– Eu sunt Rhude, spuse gazda în timp ce aprindea lumina în camera musafirei. Dacă aveți nevoie de ceva, camera mea este cea de jos. Are un trandafir pe ea, spuse într-un final, observând că Irene părea debusolată.
– Mulțumesc, merg să aduc bagajele.
Irene coborî scările tremurând din toate încheieturile. Transformarea ei fusese completă cu câteva zile în urmă și dorința de sânge era încă sufocantă. Când ieși din casă observă mașina la câțiva metrii distanță de cum o lăsase. Alergă temătoare și nu fu surpinsă că ajunsese prea târziu. Atinse mașina încet, privind înăuntru.
În urmă cu două săptămâni viața ei era destul de normală pentru vârsta de nouăsprezece ani.
Îi plăcea să călătorească, și călătorise în fiecare an până când trebuise să plece cu adevărat de acasă.
Rhude veni în fugă spre ea fluturându-și fusta largă de pânză în bătaia picioarelor. Se opri cu un respirat greu lângă ea și începu să plângă. Teama lui Irene se risipi când simți mirosul sângelui celei de lângă ea. Odată cu senzația de siguranță apăru și pofta nebună. Se sprijini într-o mână de portiera mașinii și își mușcă limba puternic. Avea nevoie de câteva zile pentru a-și liniști simțurile și nu voia să plece mai departe de locul ce o atrăsese ca un magnet. De la începutul călătoriei își imaginase un han în mojlocul pustietății iar acum îl găsise.
Nu trebuia să-și năruiască șansele așa ușor. Privind-o în ochi pe Rhude își aminti o mică parte a trecutului și parcă totul deveni mai clar cu un an. Cel din mașină, acum mort, îi spusese să caute locul nașterii când va găsi răspunsul.
Și locul nașterii?
El era acum mort și nu o ajuta prea tare. Se gândi să se descotorosească de el, dar Rhude îi stătea în cale. Se apropie de ea și o atinse încet. Învățase să-și controleze puterile încet, dar reușea să șteargă memoria destul de bine.
Mergi și dormi. Lovește-te. Vei crede că ai visat.
Rhude fugi ca hipnotizată, iar Irene auzi o bubuitură în timp ce îl lua în brațe pe cel din mașină. Zâmbi încântată și zbură spre un râu ce-l văzuse la scurtă depărtare de han. Se opri în fața apei gândindu-se cum ar putea să-i ascundă cadavrul.
Povestea ei se complica în fiecare zi a vieții iar moartea lui era una din căile ce o duceau spre un final sigur. Dar ea căuta răspunsul.
Privind în jur nu văzu pe nimeni. Se hotărâ să îl arunce în apă pentru a scăpa de complicații. Nimeni nu-l putea găsi în acea pustietate. Când apa murmură valurile spre mal datorită corpului greu ce o pătrunse ea simți cum corpul i se scurge tăios spre pământ.



1. Colegiul
Dimineața rece de martie se ridicase parcă prea repede. Noaptea balului de bun venit  fusese lungă, iar lumina ce reușea să se strecoare prin jaluzelele noi făcea ca trezirea să fie și mai grea.
Se ridică pe coate, privind în jur. Își acoperii ochii, apoi se ridică în picioare masându-și tâmplele.
Seara trecută începuse ușor, ca un preludiu al vieții celei noi. Luminile monotone, șterse, apoi muzica crescând în intensitate. Ringul de dans devenise prea încărcat și ieșise să bea ceva.
– Eu sunt Bridgit, vorbi o blondă înaltă apropiindu-se de ea.
– Irene.
Blonda își puse într-un pahar niște punci și se sprijini de masă.
-Nu cântă rău, decise ea făcând semn spre o trupă de pop-rock. Irene continuă să soarbă din băutura ei fără să bage de seamă încercarea blondei de a-i scoate câteva cuvinte. Era prima ei zi în Knoxville și nu începuse prea bine. Fratele ei, Matt, dispăruse, sau cel puțin nu voia să-i răspundă la telefoane încă din dimineața acelei zile. Și totuși, trebuia să se întâlnească aici cu el. La bal.
Dar nu apăruse și nu dădea nici-un semn că o să apară. Ea se concentră pe băutură, dar era prea slabă pentru a o putea desprinde de realitate. Plecă de lângă cea care continua să vorbească și se îndreptă spre ieșirea din sala balului. Ușile împodobite cu pamblici colorate  și baloane albe erau larg deschise spre campusul universității. Păși grăbită pe o alee ce ducea spre ieșire și odată cu vântul simți lângă ea o prezentă asemănătoare cu cea din visele ei.
Când își ridică privirea, o văzu pe Bridgit în fața ei. Aproape se ciocni de ea în timp ce vru să-și oprească sprintul.
– Te grăbești? murmură blonda zâmbind.
– Ce faci aici?
– Am ieșit la o plimbare, mă gândeam că ne putem cunoaște mai bine.
Dar acum Irene știa că blonda nu era o simplă studentă. O urmărise în tot acest timp pentru că o vâna. Era una dintre cei care îi doreau sufletul. Și realizase asta prea târziu. Își îndesă mâna în geanta de pe umăr scotocind după telefon.
– Nu știi ce pot face, încercă ea un semn de avertizare, dar tonul îi era tremurat.
– Ba da, chiar știu.
Dintr-un pas, Bridgit fu lângă ea.
– Știu și vreau să te ajut.
– Atunci nu mă mai urmări! o repezi Irene.
Trecu pe lângă ea, reluându-și drumul. Știa că o va urmării, așa procedau toți. Doar că Bridgit spusese că vrea să o ajute. Privi repede în spate și nu o văzu pe blondină. Începea să creadă că se înșelase în privința ei. Și-a scos telefonul din geantă și a format numărul fratelui său.
– Unde ești? izbucni el imediat.
– Dar tu?
– Spune odată unde ești, avem probleme.
Irene privi în jurul ei și nu văzu nimic cunoscut. Un Ford negru trecu pe lângă ea provocând o rafală de vânt puternică. Simți cum corpul ei devine mai slab și pentru o secundă se clătină. Se sprijini de un copac înalt și își roti privirea pentru a observa mai bine locurile. Știa că nu mai era doar ea în corpul său și încercă să analizeze cât mai bine punctele de reper.
Matt obișnuia să privească prin ochii ei de fiecare dată când urmăritorii o prindeau singură și reușea să ajungă la locul cu pricina pentru a o ajuta. Ca și acum, el pătrunsese în corpul ei pentru a o ajuta. Dar pe ea o slăbeau de fiecare dată acțiunile lui de salvare.
O străfulgerare îi eliberă corpul iar el apăru imediat prinzând-o  înainte să cadă.
– De ce naiba nu ai stat lângă Bridgit?
– Unde ai fost în tot timpul ăsta?
– Să-ți păzesc spatele. Am mai omorât doi câini.
Irene își restabili echilibrul și îl luă pe Matt de mână. Următorii erau de fapt toate ființele supranaturale ce știau de puterile Irenei. Avea o putere ce trebuia ținută în frâu, o putere ce o putea pierde foarte ușor și o putere în plasa căreia cădeau cei mai mulți. Și acea putere apărea doar la un mileniu, posesorul fiind unul dintre cei blestemați.
– Trebuie să ne întoarcem la bal.
– Cine-i Bridgit?
– O vrăjitoare – vampir. E destul de puternică încât să creeze o iluzie temporară ce-i va amăgi pe urmăritori. Vom avea un mic avans.
– Cine-i Bridgit? reluă ea încruntându-se.
– Îmi e datoare. Nu te teme, are deja mai multă putere decât poate duce.



2. Atac 
Străzile erau pustii în acea noapte.
Cerul nu se oprea din murmurat tunete, continuând să șteargă praful închegat în bucăți mici la colțurile blocurilor. Vântul răzbătea nebun, alunecând printre gangurile dese.
Matt o luă de mână pe Irene și se îndreptară spre campusul universității. Irene privi spre Matt. Băiatul mergea gânditor, cu privirea fixă pe asfaltul umed. În aer se simțea miros de ploaie și tunetele din ce în ce mai dese susțineau cu ardoare o eventuală tornadă.
Figura încruntată a băiatului părea să dea naștere fulgerelor, dar paşii lui silențioși sporeau teama din mintea fetei. El obișnuia să vorbească mult în momentul în  care erau urmăriți de cineva. Obișnuia să-i dea toate detaliile necesare noi în cazul unei noi mutări, sau – poate – în cazul morții lui.
Mersul lor devenii din ce în ce mai rapid, Matthew aproape trăgând-o după el. Drumul devenea din ce în ce mai cunoscut, apoi se ivi intrarea în campus. Ploaia începu să toarne dintr-o dată de parcă ar fi fost pornită electric. Din păr, apa li se scurgea încet, căzând pe covorul de un vișiniu pal. Lumina slabă a becului se reflecta în medalionul ei cel nou, provocându-I reflexii șterse pe perete.
Ea se așeză pe pat strângând din ochi.
– Ce se întâmplă?
– Se pare că avem musafiri.
Matthew se întoarse spre ușă, iar la câteva secunde cineva bătu sacadat.
– Intră, Bridgit. Nu mai ești o surpiză.
Blonda ce ar fi trebui să o urmărească intră în cameră zâmbitoare. Părea să fie mult mai bine pusă în temă decât Irene. Când Bridgit se așeză lângă ea, strâmbă din nas. Putea simți de la o poștă mirosul de vampir experimentat. Nu avea încredere în blondă chiar dacă fratele ei părea să fie sigur de ea.
– Haideți la bal! se lălăi Bridgit întinzându-se în pat și privindu-l fix pe Matt.
– Nu știu dacă ei sunt acolo.
Băiatul se așeză pe scaunul de la biroul Irenei.
– I-aș fi simțit până acum. Majoritatea infractorilor de genul ăsta în lumea noastră put de la o poștă.
Irene dădu din cap de parcă ar fi vrut să îi izgonească pe urmăritori. Picăturile de apă zburară pe bluza lui Bridgit și aceasta o privi amuzată.
– Ia-ți niște haine curate și hai să ne întoarcem la petrecere.
Muzica se învârtea într-un ritm vibrant prin corpurile tinerilor. Bridgit se amestescă repede prin mulțime.
Irene se îndreptă spre barul amenajat cu pași mici. Își derula în minte seara. Nu făcuse absolut nimic greșit, dar se simțea de parcă tot ce o înconjura urma să se întoarcă împotriva ei.
Înainte de a se așeza pe scaunul de un negru strălucitor se opri ca fulgerată. Își întoarse privirea și se izbi de un necunoscut înalt. Câteva fire din părul lui rece – rece ca zăpada proaspătă din decembrie – îi atinseră fața și se cutremură. Îl privi pentru o secundă în ochi apoi se trase un pas în spate.
El era cu aproape un cap mai înalt ca ea și când observă că zâmbetul lui se transformă într-un semn de întrebare își lăsă instinctual privirea dintr-a lui. El privi în spatele ei și imediat cineva se izbii de ea și își întoarse capul, aproape fără să realizeze ce face.
– Scuze, țipă o brunetă scundă, iar când Irene se întoarse spre băiatul de mai devreme acesta dispăruse complet din raza ei vizuală.
Înghiți în sec, dându-și seama că mai apăruse cineva în joc. Își trecu mâna prin păr încercând să privească peste capetele celor ce dansau.
Matt nu se vedea, așa că începu să meargă printre toți cei prezenți. Telefonul începu să-i sune în mână și răspunse imediat.
Vocea fratelui ei răsună instantaneu, aproape murmurată. Dar ea putea să audă, putea să își dea seama că ceva nu era în regulă.
– Ascunde-te sub masa din dreapta ta îi ordonă el imediat ce-i auzi vocea în telefon. O sa mai omor un câine acum.
Și atunci își dădu seama cine era cel în cauză. Dispăruse subit, dar lăsase în urmă misterul. Și nimeni nu putea scăpa de aura misterioasă ce și-o împrăștia, indiferent de formă. Deci era un vârcolac. Fratele ei nu se oprea niciodată din a adora să ucidă monștrii mitologici. Și vârcolacii erau printre preferații lui.
Se repezi sub masa ce i-o arătase Matthew și rememoră imaginile ultimei crime importante. Era o noapte asemănătoare. Lumina lunii lipsea complet iar ploaia cădea în cascade abundente, inundând orice mică străduță din orășelul Gerlingen. Irene stătea în fața casei ce o găzuise treizeci și cinci de ani din nemurire. Nu însemnau prea mult pentru Matt, dar ea își dorea o locuință permanentă. Sau cel puțin una în care să-și adăpostească amintirile.
Timp de treizeci și cinci de ani nu-i găsiseră prea mulți căutători. Nu din cei de care se puteau teme. Dar ziua cea neagră venise într-un final, și când Matt îi dăduse semnalul ieșise pentru a se ascunde. Pentru a fugi.
Auzi un bubuit adânc în fața ei și închise ochii. Lumina din sala balului se stinsese și imediat se gândi la Matt. Inima începu să-i bată cu putere și își dădu seama că totul era mai puternic acum.
Și își dădu seama că nu ar fi trebuit sa-l privească pe acel străin. Dar era atât de diferit!
Se încruntă și încercă să facă o vrajă de ascundere. Murmurul ei fu însă fără efect. Deschise ochii căutând cu privirea prin beznă. Nu reuși să deslușească nimic minute în șir, până când, dintr-o dată, puterea unei explozii o izbi de pământ, aruncând resturi din zid asupra ei.
Tremură sub greutatea lor încercând să se ridice dar durerea ascutiță din piciorul drept nu îi dădea voie. Se sprijini de o masă ruptă și mulțumi în gând unei entități că era încă vie.
Inspiră adânc apoi spuse câteva cuvinte latinești și bolovanii ce-i acopereau piciorul se ridicară, plutind.
– Irene, nu face…
O izbitură puternică îi tăie respirația.
Își simții sângele inundându-i gâtul și se înnecă. Ultima privire fu aruncată asupra fratelui său care o luase în brațe.
Matt o strânse puternic în brațe și începu să fugă. Drumul era liber, dar putea auzi ambulanțe, pompieri și polițiști venind în goană.
Pentru prima oară își pierduse cumpătul. Simțea că putea face orice și totuși avea o oarecare retragere. Pentru prima oară în ultimele șapte secole simțea că o să o piardă pe Irene. O iubea, o iubea teribil de mult. Mileniile trecuseră peste ei ușor, dar trecuseră ușor doar pentru că erau împreună.
Irene zăcea pe patul dormitorului ei din apartametul închiriat de Matt pentru urgențe, în timp de Bridgit combina câteva băuturi de un verde aprins în bucătăria imensă. În colțul din dreapta stătea un bărbat înalt. În părul lui negru se reflecta lumina neonului, dându-i o strălucire instensă. Ochii, la fel de negrii, păreau smulși dintr-o altă lume. Nimic la el nu părea omenesc, mai ales adâncimea privirii.
Era cel pe care Irene îl văzuse înainte de explozie. Cel pe care-l suspectase din primele secunde. Bridgit întră în cameră pășind încet și îi atinse buzele cu un șervețel îmbibat în lichidul preparat. Ochii ei se deschiseră instantaneu și se ridică tușind.
– Ce mi-ați dat? țipă ea ținându-se de gât.
Bridgit zâmbi, aruncnd recipientul în care fusese poțiunea verzuie.
– Piele de șarpe, veche de trei secole, pusă la macerat în ulei de rechin. Și puțin suc de kiwi.
Irene se strâmbă amenințător, dar Matt se așeză lângă ea luând-o în brațe.
– Dar știai și tu asta, nu-i așa? întrebă blondina amuzată.
Irene se lăsă moale în îmbrățișarea lui Matt, dar fu  surprinsă de prezența masculină străină din încăpere.
– El ce caută aici?
– Matthew. Pot vorbi undeva cu tine?
Se încruntă privind la necunoscut. Ochii acestuia o electrocută și își afundă capul în strânsoarea lui Matt. Pielea lui tare o sperie însă. Părea să nu-și mai recunoască propriile simțuri.
El o strânse și mai tare în brațe.
– Lăsați-ne singuri o vreme, murmură el spre cei doi. O să vă chem altă dată aici.
– Sunt la hotel. Dacă aveți nevoie de ceva…
Matt îi făcu semn să iasă.
Băiatul cu ochi negrii sări pe geam imediat ce Bridgit dispăru pe ușă.
Întunericul cădea din ce în ce mai aproape spre patul lui Irene și în curând aceasta închise ochii.

Niciun comentariu:

Faceți căutări pe acest blog

Google+ Followers