and then she'd say

să ne fi bucurat de toamnă și de parcurile care sunt atât de vii. să fi fost o toamnă ca oricare alta.
cât mai avem încă ocazia.

scrie Laura Frunză. subscriu. "Mi-a fost greu să revin pe blog. În vremuri ca acestea, când există lucruri cu adevărat importante asupra cărora să ne concentrăm, mi-e greu să scriu despre nimicurile mele. Mi-e greu să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic, mi-e greu să ignor biroul gol de la mine de pe etaj şi discuţiile şoptite de pe la colţuri. Pe de o parte, îmi vine să plâng când văd unele nume pe un ecran, când aud “ea chiar era un om bun”, când mai citesc încă un status pe facebook cu un bilanţ nou al victimelor din incendiul de la Colectiv şi mai nou al victimelor din Paris, Beirut, Siria. Pe de altă parte, îmi revine în cap obsesiv ideea: ce drept ai tu să îi plângi? Nu erau morţii tăi! Îmi vine să strig: ba da, erau şi morţii mei un pic, iar durerea pierderii lor e a noastră, a tuturor.
[...]
După asta, am decis să iubesc mai mult şi să urăsc mai puţin. Să trăiesc aşa cum ştiu eu să trăiesc. Să-mi fac bucuriile mici şi chiar şi pe cele mari, să vizitez locurile pe care vreau să le vizitez, să sun oamenii pe care vreau să-i sun, să le spun oamenilor din jurul meu că îi preţuiesc."




ce ciudat. cât de ciudat. atât de ciudat felul în care ceva se termină. de parcă ai putea să faci orice, dar nu poți face nimic.

https://www.youtube.com/watch?time_continue=31&v=EPCN-_eW0OU

back home

chiar?

bloggingul nu mai are sens. nu vreau să scriu despre ceea ce se întâmplă în lume. nu vreau să vorbesc despre politică. poate că o să fim bine cu toții. îmi pare rău.

în craiova aerul e mai rece și mai curat. ar putea fi o impresie. uneori, în bucurești miroase urât. atunci când stau să bag în seamă detaliile.

trenurile softrans sunt mișto. dacă îți faci rezervare. dar sunt mișto. și ieftine. și așa cum ar trebui să fie un tren. ar trebui. halal certitudine.

am avut o pierdere. mă pierdusem pe mine. din nou. mai țineți minte, spuneam că acum știu cum să nu mă mai pierd. e ciudat, vrem să fie totul bine și de fapt facem să fie mai rău. cel mai bine e să fim noi. eu sunt eu, cred. cum spuneam, halal certitudine.

.

flori între picioare. instantanee

# bucureștiul stă într-o liniște al cărei motiv îl cunoaștem cu toții. cu toate astea, ne mișcăm. mușuroiul mustește. ne revărsăm uneori, seara. în timpul zilei agitația e tăcută. traficul e tăcut. traficul în bucurești. aerul nu e curat, dar e transparent. azi nu a fost ceață. a fost un fel de claritate în aerul de la universitate. e momentul toamnei, momentul acela al aleilor pline de frunze în nuanțe diverse de ocru. atât. nu ruginiu, nu verzi. și e liniște. am urechile înfundate, probabil, și ochii înlăcrimați.

# la facultatea de Litere totul e la fel de prost ca întotdeauna. celor de la bibliotecă li s-a stricat din nou programul, foarte posibil să nu mai putem împrumuta cărți în decursul lunii următoare. exact ca anul trecut, mai țineți minte? (și aici)

# îmi vine să plec. de data asta, chiar aș pleca. aș plecaaaaaaa. vreau să plec pe o insulă. să fie puțini oameni și o librărie frumoasă, să-mi scriu acolo lucrarea de licență. hmhm.

# am intrat la un târg de antichități și am văzut un inel care, într-un fel sau altul, știu că tre' să-l fac al meu. dacă n-aș fi dat banii pe prostii vara trecută, acum aș fi putut să-l cumpăr și să mă cer în căsătorie. să trăiesc cu mine la bine și la greu, parcă așa era, nu? până la urmă, cu mine am trăit mereu, cu mine o să fiu, în primul rând, mereu. lol. știu, nu-i nevoie s-o spuneți.

# am crescut. am ajuns mare. tu ce-ai vrea să te faci când o să fii mare?

scheherezade

zgribulește-te.
hamsterul are blana albă.
haruki murakami e un foarte bun reprezentant al realismului magic.
de luni încep practica pedagogică.
o zi caldă, una rece. e bine. serile sunt friguroase. în bucătărie e miros de murături; la ultimul etaj, în balconul cu geamurile larg deschise, miroase a iarnă.


pe cont propriu.
Scheherezade și Samsa in love, două întoarceri interesante aduse de Murakami.

la lăutari (&lykke li). alandala prin lume

mă gândeam... că tot omul, chiar și cel din urmă spălător de vase. pardon, nu chiar tot omul. omul din clasa de mijloc. da, omul din clasa de mijloc, omul care muncește și câștigă niște bani cu care iși permite oarecum să meargă și la restaurant, merge.

postarea asta a plecat de la o fotografie a cuiva care ținea un pahar cu vin de partea bombată a paharului (cupă?), moment în care s-au suprapus în mintea mea ideea că paharul trebuia să fie ținut de picior și faptul că, indiferent dacă tot omul merge la restaurant, depinde felul în care o face. apoi restaurantul...

apoi mi-am adus aminte de asta

scuzați banalitatea gândurilor.

nicio scuză.

e frig.

povestea Lancôme Paris – produs special pentru românia. (de ce să nu cumperi niciodată de la Sephora)

parfumul meu preferat e Poême de la Lancôme. îl folosesc de când aveam 8 ani, deci asta înseamnă vrei 13 ani de folosință aproape zilnică. nu l-am cumpărat niciodată din românia, ci întotdeauna din Elveția.
în iulie mi s-a terminat și am vrut să cumpăr altul, de data asta din românia, ca să nu aștept prea mult după el. așa că am mers la mallul Maritimo din constanța și am intrat în Sephora, de unde am cumpărat parfumul.
când am ajuns acasă, cineva m-a atenționat că e fake. mergând înapoi la Sephora, ni s-a spus că parfumul nu se poate schimba, din cauza faptului că asta ar însemna că ar fi de acord cu noi că parfumul e contrafăcut.  (like wtf?!)

sunând la OPC cu scopul de se face niște teste (vise mari pentru românia, știu), ni s-a spus (și) citez: "ne pare foarte rău, dar produsele pentru România sunt mai de proastă calitate".



prin urmare, nu cumpărați produsele sephora. cel puțin parfumurile sunt prost făcute (miros a spirt). special pentru românia, ca de obicei. și iată cum am cheltuit 300 lei pe un parfum pe care nu o să-l folosesc niciodată și care se evaporă oricum văzând cu ochii.

atâtea de spus, atât de puțin scris

hello there, my dear screamers,

de când nu ne-am mai citit? să fi trecut o lună deja? o fi trecut, cine știe, vremea e prea leneșă ca să mă pot mobiliza să număr zilele de la ultima postare.

s-a dus și vara asta. s-a dus de parcă nici n-ar fi fost, mai ceva ca o poveste de-a lui creangă, și nici n-am încălcat pe-o căpșună să vă spun minciuna. minciuna vi-o spun ceva mai târziu, sub forma unui mic roman cu coperți albastre.

bucureștiul e mai urât de fiecare dată. în fapt, nu cred că e nici un loc care să nu îmi provoace greață. poate am dezvoltat un fel de fobie asemănătoare cu aceea a oamenilor care simt nevoia să se spele pe mâini sau să se curețe de fiecare dată când pun mâna pe ceva. cum se numește fobia asta?

cumva îmi e dor de căldura aceea moleșitoare de august. dor de mare, de răcoarea din zilele ploioase. dor de libertate, agitație, nebunie. dor de oameni cretini.

și mă bucur că sunt acasă, că locul meu e zen, că aerul miroase a bețișoare parfumate cu cine știe ce arome calmante, că am cafea, fum și cărți, că un el cântă la chitară cu o privire drogată, îmbătată de plăcere, că e întuneric in mijlocul zilei, că mi-am închis telefonul.

hmphmpfuri

hmhmm

don't fill me up
don't fill all my holes

otherwise I shall have no inspiration

în locul tău, eu

în timp ce stau pe holul ăsta larg, cu geamuri mari, se strânge furtuna și aduce un întuneric somnambul.
stă la hotelul vecin, pe balcon, cu o cola lângă ea și învelită bine.
e frig.
și nu că aș vrea sã fiu în locul ei, nici pe departe, dar aș vrea să stau pe balconul meu, cu ceaiul și telefonul meu în brațe. și-apoi să dorm. vreme de toamnă târzie.

iriși care dorm

în ochii ei stă lumea întreagă, în timp ce privește la stânga față de el și i se reflectă în privire toate luminile pâlpâitoare. orașele se sting, rând pe rând, ochii ei nu i se închid niciodată, universul doarme în mintea ei, în spatele ei, pe gâtul ei sunt buzele lui, mâna ei stă în mâna lui, dar privirea o are departe, nu e aici, nu a fost, n-are cum să fie, iată: se spală mizeria lumii înăuntrul irișilor ei.

aterizarea și femeia fără orgasme

vara asta am făcut.

le grand orgasme - wols

vara asta a fost vară. o vară nebună, cretină. vara în care am devenit eu. liberă.

se termină vara, te rog, nu.


ieri m-am certat cu cineva care, se pare, era parte din marea grămadă a șefilor. uite, asta nu-mi place. vine cineva la tine și începe să urle, dar înainte nici nu ți se prezintă, nu-ți spune ce reprezintă, de unde vine, ce face, ce vrea de la tine. dar vine, vine după tine în baie, te scoate afară, urlă și te bruschează. și îți dai seama după atitudinea superioară (și analfabetism, fie vorba între noi) că-ți e șef. unul dintre cei douăzeci. păi e corect așa? să-ți spună că nu faci nimic în condițiile în care te vede că o să leșini dacă mai faci un pas? pentru că ai lucrat 19/24 aproape zi de zi. pentru că ești orgolioasă și încăpățânată și nebună, atât de nebună încât să preferi să-ți distrugi sănătatea decât să renunți la un job. doar pentru că a renunța în fața acestor oameni ar însemna că te-ai dat bătut. joc după regulile mele. și apoi femeia-manager-care-nu-are-nici-în-clin-nici-în-mânecă-cu-PRul vine și urlă că știe că nu-ți place să ți se dea ordine, dar ei nu-i pasă de ceea ce-mi pasă mie. cred că s-ar fi înțeles bine cu ceaușeasca. uite, femeia asta a fost singura persoană de vara asta pentru care nu am putut să nu simt dezgust. pentru că are atitudinea unui om de nimic.


o să-mi fie dor de locul ăsta. de oamenii de-aici.

cumva, se întâmplă ceva cu mine. probabil că se întâmplă explozia despre care vorbeam în săptămânile trecute.

nici de un amărât de post pe blog nu am avut timp. trecuseră 13 zile.

continuăm cu margasmele

În urmă cu câteva săptămâni mi-am cumpăr o serie de cărți, printre care Însemnări din subterană și Nopți albe.Soțul etern de F.M. Dostoievski. La prima am ridicat din sprânceană. Ăsta nu sună a Dostoievski. Desigur, e el, îl simți în fiecare frază, dar are un alt gust, parcă modern, de parcă romanul ar fi fost scris ieri. Și, spre deosebire de marile romane, pe care doar le-am început cu ceva ani în urmă (am început și Idiotul și Frații Karamazov, dar niciuna nu m-a ținut până la final), am tremurat de plăcere citind fiecare propoziție din cartea asta.

Azi m-am apucat de ce-a dea doua. Am citit un paragraf, l-am notat. Am citit o pagină, am încadrat în mare ideea cu care se deschide romanul, mi-am făcut o imagine de ansamblu. Seamănă puțin cu Însemnări din subterană. Și mi-am dat și eu, în sfârșit, seama de genialitatea omului ăstuia. De atemporalitatea scrisului său. De felul clar, direct în care descrie totul și de felul în care se leagă fiecare detaliu subtil. De artificiile pe care le face.

***


acum că au mai rămas doar trei săptămâni din vară, starea mea de bine a scăzut drastic. de la 90% a ajuns undeva la 10%. acum am chef doar să zac și să analizez ce am făcut și ce e de făcut în continuare. nu am chef de oameni și, cu cât se apropie mai mult cineva de mine, cu atât simt nevoia să distrug acea persoană. adică să o rănesc. sentimental. pentru că nu am chef de nimic. e vina mea, normal, dar prind cumva oameni care nu au nicio vină și-i distrug. și o fac cu o plăcere sadică. și admir și iubesc fiecare secundă în care văd durerea pe fața lor. și ce e mai frumos e că nu fac nimic. efectiv. nu mișc un deget. și totul se întâmplă. de parcă păpușarul din mine are copilot și momentan și-a luat o pauză. e obositor, totuși. pentru că trebuie să fiu atentă. să supraveghez situația. să nu-mi las libertatea să mă cuprindă. trebuie să-mi controlez impulsurile și să mă limitez. pentru că nu am destui bani cât să-mi permit libertatea. cât să-mi permit ca după ce fac absolut tot ce simt să plec cât mai departe și să uit de tot și să dispar și să uite toți de mine.
și mă întorc mereu, doar că privesc lumea din colțul cel mai întunecat. și e liniște aici.

aseară am fost chiar fericită. am avut în fârșit un moment de control asupra minții mele. însă mai e vorba și de altceva, dacă nu chiar cel mai important factor: plictiseala. evenimentele sunt monotone, repetitive, enervant de ciclice, iar oamenii clișeici. nu apare nimic nou, nu mă impresionează nimic și mă plafonez. cât am rezistat la mare? o lună? o lună fără să mă plictisesc. în bucurești m-a ținut entuziasmul timp de un an, dar de-acum cred că oriunde voi merge mă voi plictisi după aproximativ o lună. de-acum mă cunosc.

asta e, mă cunosc. în momentul ăsta, ziua asta, pot spune că mă cunosc. desigur, o să mă schimb, poate chiar peste o oră, dar acumacum sunt eu și-mi place ce sunt și, iată, de câteva luni nu mai pot spune aș vrea să fiu X/Y/Z. sunt eu, mi-am dat afară tot ce m-a făcut să fremăt în anii trecuți. am ieșit la suprafață și acum știu direcția în care trebuie să merg pentru că îmi place de mine mai mult decât oricine altcineva. eu sunt centrul universului meu. un fel de lumină din lumină, dumnezeu din dumnezeu.


nu-mi e dor de bucurești. am stat mai mult timp pe fb azi și m-am uitat la niște fotografii. mi-am adus aminte de mizerie, de prefăcătorie și oameni cretini. doamna D. îmi spunea să plec din țară. cu prima ocazie serioasă, plec. plec într-un loc liniștit, care să aibă oameni cu respect pentru sinele propriu și pentru sinele înconjurător. poate prin țările nordice. poate în japonia. sau poate o să merg, poate, poate, cândva, cât sunt încă tânără, în new york. aș iubi un an de agitație newyorkeză. aș avea orgasme de atâta fericire că sunt acolo în fiecare moment al zilei.



p.s. ieri am purtat la serviciu ruj mov, bocanci și pălărie charlie chaplin. mișto reacțiile oamenilor. cât dor îmi era de mine!
p.s.' sunt mai bine ca niciodată, dar în același timp simt că lipsește ceva. de data asta chiar nu știu ce. nu am nici cea mai vagă idee. mai știu și că ceva se va întâmpla curând. nu știuștiu, ci doar îmi doresc atât de mult să se întâmple ceva nou încât universul va primi energia mea și o va trimite înapoi sub formă realizabilă. știți The Secret.

hmpf. margasme

și-mi place ca, în zilele în care lucrez, să beau cafeaua la 7:00. e un feeling mișto la ora asta, pe terasa asta. zilele în care e înnorat sunt geniale. apocaliptico-extatice. răcoarea pe care o dă marea e cel mai mișto lucru pe care-l poți simți la mare. desigur, sunt subiectivă.
e ceva care mă ține aici, deși atunci când lucrez mai multe zile consecutive de dimineața până noaptea mă simt ca în sesiune – cu somn de maxim 4h/noapte și câțiva litri de cafea.
cred că e vara "de vină". și e și marea. e sentimentul de a vedea marea dimineața devreme, înainte de răsărit. și faptul că observ atâtea lucruri noi lucrând cu atâtea tipuri de persoane. cei mai mulți oameni sunt chill, își strâng frumos farfuriile, zâmbesc și mulțumesc și asta mă face și pe mine să zâmbesc și trec brusc într-o stare tâmpită în care zâmbesc fără să-mi dau seama. și sunt și oameni care aruncă cu mâncare în stânga și în dreapta și au un fel de tristețe urâtă, rea în ei. mă enervez când arunc farfurii întregi cu mâncare.

nu pot să înțeleg două lucruri:
1. cum poți să îți iei 5 farfurii cu mâncare (e bufet suedez la micul dejun), să iei câte o gură din fiecare, apoi să pleci și să le lași așa. evident că mâncarea este aruncată, deci le râzi în față tuturor oamenilor care abia au bani de o pâine. a, awta cu pâinea. sunt zeci de oameni care își iau multe chifle și nici nu se ating de ele. evident, chiflele trebuie aruncate. asta mă enervează. mă enervează să arunc pâinea când știu că alții nu au ce să mănânce.

2. oare de ce te-ai trezi în vacanță să vii la ora 6:45 la micul dejun, când restaurantul nici nu e deschis oficial? e vacanță. concediu. 6:45.


oameni cretini.



și este ceva, ceva ce-mi place foarte mult, dar nu știu exact ce, și nici nu vreau să numesc încă. e mișto. chiar și cu oboseală și stres. chiar și cu toate complexele de șefie ale oamenilor. chiar și cu gloata de clienți extramatinali.
și suntem deja în august. când a trecut, fraților, tot timpul ăsta? cum de s-au întâmplat atâtea?
chiar se întâmplă multe. dubios de multe. e numai bine. nu am timp să mă plictisesc.

 sunt extrem de neîndemânatică. și nu sunt bună la calcule.

Depeche Mode - Enjoy the Silence

sunt multe stele căzătoare. e foarte tare. cerul e foarte tare. să stai noaptea pe acoperișul unei vile cu două etaje și să te uiți la cer. asta și cafeaua lângă mare, dimineața. o să-mi fie dor.

felul în care ne așteptăm să

reacționez ciudat în ultimul timp. mă mișc foarte lent, sparg numeroase obiecte, vorbesc alandala despre orice cu aproape oricine. un fel de miserupism cu iz de vară.

și fac chestii pe care...

ei bine, nu. nimic nu-mi pare nou. trăiesc într-un fel de deja-vu în care se întâmplă chestii pe care ori le-am scris, ori le-am gândit cu ceva timp în urmă.

și e plictisitor așa, de-asta mă mișc și lent. nu e nimic nou.

poate doar aptul că o să lucrez 16h/zi timp de 3 zile la rând. atâta tot.

trips may be with you, screamers.