Când eram mică citeam multe basme, le citeam și le reciteam și într-o zi am citit și "Pantofiorii cei roșii" de Hans Christian Andersen. Povestea asta m-a speriat atât de tare încât am avut coșmaruri câteva zile după și mi-a fost teamă să mai deschid cartea, cu atât mai mult cu cât avea și niște ilustrații care mi-au sporit teama. Mi-am adus aminte de curând de Andersen și de faptul că poveștile lui sunt povești deghizate și că, în fapt, substratul e cel care schimbă totul. Așa că astăzi am recitit înfricoșătoarea poveste a copilăriei mele pentru a-mi aduce aminte ce anume m-a speriat.
Și-așa mi-am adus aminte de fascinație, de obsesie, două lucruri de care mă las eu condusă și care întotdeauna ajung să mă distrugă. Exact ca micuța (dar nu prea tânăra) Carina, mă las absorbită de ceea ce îmi place și îmi doresc atât de mult acel lucru încât ajunge să mă macine continuu. Apoi, fascinația devenită obsesie se transformă în durere (pentru că frumusețea, oricât de bună ar părea ea, și excesul nu duc decât la un fel de durere convulsivă), căci nu te mai poți opri oricât de mult ai vrea și vine un moment în care ai obosit atât de tare încât singura posibilitate rămasă este să tai din carne orice legătură. Vei înlocui golul cu niște cópii de lemn, iar amintirea nu va mai fi zâmbet, ci teamă. În final, însă, cel puțin în această poveste, există salvare, o salvare obținută, desigur, prin moarte.
"Toată lumea se uita la picioarele ei, iar când intră pe uşile bisericii şi păşi pe pardoseala bisericii, părea că toate statuile de pe morminte, toate potretele venerabililor si venerabilelor de pe pereţi, se holbau la pantofiorii roşii. Iar ea se gândea numai la ei, pe măsură ce preotul îi puse mâna pe cap, şi vorbi de botez, pactul cu Domnul, şi cum de acum era o creştină matură, iar orga sună solemn, vocile copiilor din cor începură să cânte împreună cu dirijorii, dar Carina nu se putea gândi decât la pantofiorii roşii."
«Şi toţi cei dinăuntru se uitau la pantofi roşii ai Carinei, şi toate statuile se holbau, iar când Carina îngenunche în faţa altarului şi duse cupa de aur la gură, ea nu se mai putea gândi decât la pantofiorii roşii. I se părea că aceştia înoată în cupă, şi ea uită să spună psalmii, şi chiar uita "Tatăl Nostru!"»
"Dar era bal mare în oraş, şi Carina fusese invitată. Se uita la pantofii roşii, spunându-şi că nu era nici un păcat dacă mergea; îşi puse pantofii zicând că nici asta nu era un lucru rău, şi se duse la bal, şi începu să danseze.
Dar când voia să se ducă în dreapta, pantofi dansau către stânga, când voia într-un sens pantofii o duceau în celălalt, şi o duseră pe stradă, şi apoi dincolo de porţile oraşului. Dansă, sau mai bine zis fu obligată să danseze, pănă departe în codrii întunecaţi."
"Îşi rupse şosetele, dar pantofii se strânseră repede pe picior. Ea dansă şi fu obligată să danseze peste plaiuri şi câmpii, pe soare şi pe ploaie, ziua şi noaptea, dar noaptea era cel mai îngrozitor.
Ea dansă în cimitir, dar morţii nu aveau chef să danseze. Ei aveau ceva mai bun de făcut. Îşi dorea să se aşeze pe mormântul săracilor unde ferigile creşteau sălbatic, dar pentru ea nu exista nici pace nici odihnă."
«Iar călăul spuse:"Presupun că nu ştii cine sunt eu? Tai capetele celor răi, şi am toporul pregătit pentru asta."
"Nu-mi tăia capul!" spuse Carina, "pentru că atunci nu-mi voi mai putea ispăşi păcatul, dar taie-mi picioarele cu pantofiorii roşii!"
Apoi ea mărturisi toate păcatele, iar călăul tăie dintr-o bucată picioarele cu pantofiorii roşii, iar pantofii dansară departe cu tot cu picioruşe, peste câmp în adâncul codrului întunecat.
Iar călăul îi scluptă o pereche de picioare de lemn şi nişte cârje, şi o învăţă un psalm care e cântat de păcătoşi, ea sărută măna care ghidase toporul, şi plecă pe drumul ei.
"Acum am suferit suficient pentru pantofii roşii," spuse ea; "O să merg la biserică, ca să mă vadă lumea" Şi intră repede pe uşa bisericii, dar când intră pantofii roşii dansau în faţa ei, iar ea se înspăimântă, şi se întoarse.»
SURSA: http://craiasazapezii.blogspot.ro/2008/04/fetia-cu-pantofii-roii.html
Și-așa mi-am adus aminte de fascinație, de obsesie, două lucruri de care mă las eu condusă și care întotdeauna ajung să mă distrugă. Exact ca micuța (dar nu prea tânăra) Carina, mă las absorbită de ceea ce îmi place și îmi doresc atât de mult acel lucru încât ajunge să mă macine continuu. Apoi, fascinația devenită obsesie se transformă în durere (pentru că frumusețea, oricât de bună ar părea ea, și excesul nu duc decât la un fel de durere convulsivă), căci nu te mai poți opri oricât de mult ai vrea și vine un moment în care ai obosit atât de tare încât singura posibilitate rămasă este să tai din carne orice legătură. Vei înlocui golul cu niște cópii de lemn, iar amintirea nu va mai fi zâmbet, ci teamă. În final, însă, cel puțin în această poveste, există salvare, o salvare obținută, desigur, prin moarte.
"Toată lumea se uita la picioarele ei, iar când intră pe uşile bisericii şi păşi pe pardoseala bisericii, părea că toate statuile de pe morminte, toate potretele venerabililor si venerabilelor de pe pereţi, se holbau la pantofiorii roşii. Iar ea se gândea numai la ei, pe măsură ce preotul îi puse mâna pe cap, şi vorbi de botez, pactul cu Domnul, şi cum de acum era o creştină matură, iar orga sună solemn, vocile copiilor din cor începură să cânte împreună cu dirijorii, dar Carina nu se putea gândi decât la pantofiorii roşii."
«Şi toţi cei dinăuntru se uitau la pantofi roşii ai Carinei, şi toate statuile se holbau, iar când Carina îngenunche în faţa altarului şi duse cupa de aur la gură, ea nu se mai putea gândi decât la pantofiorii roşii. I se părea că aceştia înoată în cupă, şi ea uită să spună psalmii, şi chiar uita "Tatăl Nostru!"»
"Dar era bal mare în oraş, şi Carina fusese invitată. Se uita la pantofii roşii, spunându-şi că nu era nici un păcat dacă mergea; îşi puse pantofii zicând că nici asta nu era un lucru rău, şi se duse la bal, şi începu să danseze.
Dar când voia să se ducă în dreapta, pantofi dansau către stânga, când voia într-un sens pantofii o duceau în celălalt, şi o duseră pe stradă, şi apoi dincolo de porţile oraşului. Dansă, sau mai bine zis fu obligată să danseze, pănă departe în codrii întunecaţi."
"Îşi rupse şosetele, dar pantofii se strânseră repede pe picior. Ea dansă şi fu obligată să danseze peste plaiuri şi câmpii, pe soare şi pe ploaie, ziua şi noaptea, dar noaptea era cel mai îngrozitor.
Ea dansă în cimitir, dar morţii nu aveau chef să danseze. Ei aveau ceva mai bun de făcut. Îşi dorea să se aşeze pe mormântul săracilor unde ferigile creşteau sălbatic, dar pentru ea nu exista nici pace nici odihnă."
«Iar călăul spuse:"Presupun că nu ştii cine sunt eu? Tai capetele celor răi, şi am toporul pregătit pentru asta."
"Nu-mi tăia capul!" spuse Carina, "pentru că atunci nu-mi voi mai putea ispăşi păcatul, dar taie-mi picioarele cu pantofiorii roşii!"
Apoi ea mărturisi toate păcatele, iar călăul tăie dintr-o bucată picioarele cu pantofiorii roşii, iar pantofii dansară departe cu tot cu picioruşe, peste câmp în adâncul codrului întunecat.
Iar călăul îi scluptă o pereche de picioare de lemn şi nişte cârje, şi o învăţă un psalm care e cântat de păcătoşi, ea sărută măna care ghidase toporul, şi plecă pe drumul ei.
"Acum am suferit suficient pentru pantofii roşii," spuse ea; "O să merg la biserică, ca să mă vadă lumea" Şi intră repede pe uşa bisericii, dar când intră pantofii roşii dansau în faţa ei, iar ea se înspăimântă, şi se întoarse.»
SURSA: http://craiasazapezii.blogspot.ro/2008/04/fetia-cu-pantofii-roii.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu