vineri, 9 ianuarie 2015

povestea lui D.

vorbeam cu un anume D. anul trecut, vorbeam ore în șir la telefon despre toate prostiile existente; erau prostii, într-adevăr, pentru că nu vorbeam nimic concret; genul de prostii pe care le vorbești ca să nu taci, cu toate că uneori tăceam minute la rând pentru că D. nu avea mare lucru de spus, sau poate doar eu tãceam și pierdeam ceea ce-mi povestea el.
acest D. m-a întrebat de multe ori de ce vreau și-mi place să locuiesc singură. i-am spus că așa mă simt bine, că sunt eu doar când e liniște, așa mă simt în siguranță; D. mi-a spus că pe el îl terorizează liniștea. că nu poate sta singur, că îl bântuie eșecurile și toate gândurile rele, ba chiar lua în considerare să se sinucidă. așa că l-am primit pe D. în minte și mai ales în suflet, am devenit prieteni și mai mult de prieteni și a fost bine. apoi D. și-a regăsit liniștea și a plecat.
am închis ochii în urma lui și azi îmi dau seama că am ajuns să închid ochii pentru un colț de pâine, metaforic vorbind.
mi-am pierdut iubirea de sine și implicit m-am pierdut pe mine; D. pierduse mai mult decât iubirea de sine, D. pierduse și iubirea pentru ceilalți și iubirea din partea ei. D., în schimb, a regăsit-o; ea era acolo, iar el a luat-o de mână și s-au pierdut pe gârla de sânge a memoriei mele.
jucându-mă luni la rând, am devenit asemănătoare lui D. banală, absolut terifiată de singurătate și gata oricând să accept o gură de aer.
sunt oarecum conectată la niște aparate invizibile care-mi pulsează viață în corp și pe care nu le pot smulge pentru că-mi este prea teamă. (apoi mă întreb dacă nu teama e de fapt cea care ucide)

Niciun comentariu:

Faceți căutări pe acest blog

Google+ Followers