joi, 11 decembrie 2014

noaptea târziu, reflecții

Mă întreb de unde vin astea, de unde vine ura, de unde vine dorința de a avea ceva, de unde vine dorința de cunoaștere, de unde vine lenea, de unde vine nepăsarea, indiferența, unde se duce dorința, unde se duce iubirea sau iluzia iubirii, de ce toate astea sunt mai fragile decât un fulg de zăpadă într-o mână goală.

Când mă gândesc la toate astea, la cum apar și dispar, la cum ne influențează și cum ne schimbă, nu pot să nu mă întreb dacă le trimite cineva, dacă ne privește cineva, extrapolând, dacă chiar există cineva atotputernic, dar ideea asta a unui Dumnezeu care are o carte (chiar și ipotetică) în care scrie sau în ale cărei pagini desenează ceea ce noi urmează să facem mi se pare oarecum idioată. E prea romantică și îmi pare exagerată mai ales când privesc răul din lume, când privesc sângele care se scurge în gurile de canal, dar iarăși apare o altă idee, a Diavolului, a reprezentării răului absolut, care are și el cartea lui sau poate are doar un pix cu care mâzgălește în cartea lui Dumnezeu și așa apar toate întorsăturile astea.
Rațional vorbind, ar trebui să citesc niște studii de psihologie și probabil că aș găsi niște răspunsuri. Intuitiv vorbind, probabil e vorba de mediul în care trăim, e vorba de soare, de ploaie, de modul în care un străin trece pe lângă mine și-mi influențează percepțiile și acțiunile etc.

Vreau să știu pentru ce învăț, pentru ce citesc, pentru ce mă educ/sunt educată.

Dacă recitesc propoziția anterioară, văd naivitatea sensului, naivitatea cu care am gândit-o. Din moment ce vreau să cunosc, înseamnă că trebuie să mă pregătesc pentru ceva. PENTRU CE?! Ne găsim singuri scopuri în viață, ne modelăm viața în așa fel încât să nu ne plictisim, sau ne plictisim cât ne ține punga în așa fel încât să nu ne lăsăm să murim de foame, sau chiar nu avem destulă determinare și ajungem să murim de foame.

Mă gândesc la tot ceea ce simțim ca la niște iluzii, un fel de umbre ale noastre. Mă gândesc la cât de multe simțim, la cât de săraci suntem în simțuri de fapt, la cât de puține știm, oricât de multe am crede că știm, oricât de mult am studia. Și mă întorc la întrebarea care mă trage de păr de ceva timp: pentru ce încerc să învăț, pentru ce citesc, pentru ce scriu? Pentru ceilalți? Să las ceva în urmă? Pentru ce?
Voi muri eu, vor muri ei, au murit toți. În fiecare zi se întinde pomelnicul ăsta și se tot întinde și nu pare să crape, nu pare să se oprească, corpurile noastre continuă să fie arse.

Mă întreb ce ne împinge să acționăm așa cum acționăm. Desigur, până la o limită este vorba de educație, iar educația depinde de mediul în care fiecare individ trăiește. Dar instinctul este mult mai puternic. În situații critice, oamenii se transformă. Toate astea de mai sus, toată educația, toate se schimbă. Se sting luminile din ochii noștri și ceva în noi moare și suntem gata să omorâm la rândul nostru.

Problema cu ceea ce simțim de-a lungul vieții este că toate acestea costă. Viața, în primă instanță, e gratis, o primim, ne este dată pur și simplu, nu cerem, nu știm, dar apoi tot ceea ce urmează costă, de parcă viața ar fi la început o perioadă de free trial, apoi trebuie să plătești pentru fiecare nimic, pentru fiecare căzătură în baltă sau săritură într-o groapă plină cu baloane de spumă. E uimitor cum fiecare săritură, deși atât de scumpă, te aduce mai aproape de finalul jocului, mai aproape de ceea ce este mai rău, mai aproape de moarte.

Prin urmare, de ce facem lucruri în viață? De ce vrem să evoluăm? De ce am evoluat? De ce stagnăm? De ce simțim că suntem epuizați, că fiecare punct din corpul nostru și-a uitat scopul, un scop pe care de fapt nu l-a avut, nu l-a pipăit niciodată, ci doar i-a văzut umbra?

Ce ne determină sentimentele, indiferent de natura lor? Dintre sentimente, cel mai curios este ura. De ce urâm? De ce ne lăsăm cuprinși de ură și distrugem în jurul nostru? Pentru ce distrugem, dacă noi o să murim oricum? De ce simțim nevoie să mergem până la capăt cu distrugerea? Apoi, de ce simțim nevoia să ne autodistrugem?

Te întreb, oricine ai fi și îmi poți răspunde, îmi poți spune cine a pus aceste cuvinte în mintea mea?

Da, înțeleg, creierul meu trimite impulsuri și îmi mișc aproape fiecare parte a corpului. M-am deprins cu lucruri, spre exemplu, cu anumite mișcări precum trecerea în timpul culorii verzi la semafor, instintul de a mânca atunci când simt nevoia, mă feresc de lovituri, îmi retrag mâna instantaneu când ating ceva fierbinte, dar și un animal face asta.
Ce mă diferențiază de el este puterea de a analiza, spiritul de observație care-mi provoacă introspecția. Gândirea, faptul că aleg să-mi privesc mișcările, puterea de alegere, puterea de concentrare. Și tot ce ține de acestea. Cine ghidează lucrurile astea? De ce le ghidează?

Și până la urmă… până la urmă învăț și vreau să cunosc din egoism. (De unde vine, cu ce scop apare, e și el instinctual, dacă da, până în ce punct?) Dar motivul pentru care o fac, ideea finală nu există. Acțiunile de geniu sunt împinse de o forță exterioară, sunt sigură de asta. Sunt lucruri care apar pur și simplu și par a fi eșecuri maiestuoase, apoi se transformă în opera de artă. Sau rămân eșecuri.

În tot acest timp, cât suntem aici, pe Pământ, suntem conduși de o mulțime de paradoxuri. Ideea că și binele și răul s-ar putea întâmpla în același timp mă trage în jos. Nu pot să învăț, nu pot s-o fac gândindu-mă că o să mor și că eternitatea (aici, pe Pământ) nu există. Nu pot să fac nimic pentru alții, pentru că și ei or să moară. Și în același timp nu pot să nu fac lucruri. Dar nu pot să nu mă gândesc și să îmi doresc eternitatea pe Pământ pentru că un alt plan nu am descoperit încă. Mă gândesc că sunt unul dintre cei neștiutori, ca în Mitul Peșterii lui Platon, mă gândesc că eu nu am părăsit încă peștera, aceasta este singura realitate pe care o cunosc, o realitate care ar putea (și probabil că și este) să fie doar o reflexie, o umbră a lumii reale.


01:09 a.m.
Pentru ce scriu, pentru ce mă gândesc la astea, cine se joacă, cine tastează în mintea mea, cine îmi aranjează cutele minții?

Oh, ăsta e un joc în care nu o să câștig niciodată. Lanțurile cu care sunt legată în această Peșteră sunt prea mari, prea grele, prea bine înfipte în jurul încheieturilor mâinilor mele, iar ochii-mi sunt acoperiți de cârpe murdare, groase, îmbâcsite, în așa fel încât nici măcar reflexiile de pe pereți nu pot să le văd.

Pot doar să mă întreb ce-i cu gemetele, ce-i cu mugetele astea distorsionate care se aud de atâta vreme.

Niciun comentariu:

Faceți căutări pe acest blog

Google+ Followers