duminică, 27 iulie 2014

"nu mă interesează ce crezi tu, eu știu mai bine". ce?!

Să-l luăm pe X, omul comun, fără dizabilități, omul care merge la școală, are vise, speranțe etc.

Dacă e un lucru pe care l-am învățat în timp, atunci e că X nu e rău în esență. Orice sentiment negativ apare în urma eșecurilor sau în urma manifestării eșecurilor altora asupra lui X. X are un fond bun, dar de când se naște, cei din jurul lui încep să-l modeleze. Dacă cei din jurul lui își lasă asupra lui amprenta mai puternic manifestând comportamente cu influență negativă, atunci X va tinde să-și înceapă viața pe cont propriu direct cu sentimente negative.
Chiar dacă mediul în care crește X e unul preponderent pozitiv, X va acumula destul negativism din mediul exterior.
Însă nici X, nici cei din jurul lui X, fie că e o persoană pe care o vede pe stradă, fie că e mama lui, nu sunt persoane în esență rele.
Pentru că suntem setați să reținem mai ușor evenimentele urâte, X consideră că viața lui are parte de un negativism mare, că așa i-au răspuns alții, că nici el nu a avut evenimente frumoase majore etc.
Așa că de fiecare dată când X face un lucru rău, cei din jurul lui formează un cerc în care X e un inamic, iar ei sunt cei care vor să îndepărteze pericolul. X e criticat fără a i se lua în considerare substratul, fără a i se pune întrebări chiar simple, precum de ce a făcut acel lucru?, e ceva ce-l supără?, se plictisea?
Lui X, indiferent că X are 10/30/60 de ani, trebuie să i se spună de către cei care consideră că a făcut o greșeală, de ce ei cred asta și cum ar vrea ei ca X să acționeze. Așa, X ar trebui să înțeleagă ce vor ceilalți și să își pună la rândul lui întrebarea: e un compromis pentru binele lor, al lui, sau e pentru binele tuturor?
Ideea de la care am pornit era că X nu e rău, dar X, tot văzând că nimeni în jur nu are răbdare, începe să și-o piardă el însuși, purtându-se cu cei din jur exact cum se poartă și ceilalți și așa X devine o parte din gloată, gloata devine mai mare și continuă să înghită mereu alți X-și.

Concluzia ar fi că trebuie să ne oprim din când în când și să observăm ce vor ceilalți. Suntem atât de prinși în ceea ce vrem noi, unde trebuie noi să ajungem, ce trebuie noi să facem, chiar și atunci când spunem că facem lucruri pentru cei din jur, încât de cele mai multe nu facem deloc ceea ce ar trebui și îi schimbăm pe cei din jur, ba chiar îi facem să ne urască.

Ce-i drept, m-am gândit în principal la manifestarea părinților în raport cu copilul lor, dar ideea e generală, relațiile între adulți sunt identice. Nu trebuie să devenim sclavii altora, dar nici oameni care trăiesc în aceeași casă și nu se cunosc deloc pentru că nu le pasă de ce cred co-locuitorii.


mmmmmmmmmmmmm.

Niciun comentariu:

Faceți căutări pe acest blog

Google+ Followers