luni, 2 decembrie 2013

muntele de acadele

Mai sunt două săptămâni până la ultima săptămână oficială de cursuri, hai să o împărțim pe Miku în două.
Elena a rămas undeva la Craiova, probabil că încă pictează, stă cu picioarele pe pereți, bea ceai cu Red și merge la mall în fiecare zi.
Miku, pe de altă parte, a câștigat teren. Ce-i drept, a fost un acord mutual. Atunci când Miku a decis că-i timpul să plece, Elena a zis că ar mai vrea să rămână, așa că s-au despărțit și se prea poate să nu se mai întâlnească niciodată.
Fiecare pornind din același punct, au rămas câteva elemente care le leagă. Ceva gen... „amintirile mă chinuiesc”, dar într-o variantă mai puțin penibiliă și mai mult masochistă.
Cert e că uneori ele două mai vorbesc, iar atunci când vorbesc, își dau seama că fiecare și-a ales drumul pe care l-a considerat mai atractiv. Miku s-a aruncat ca de obicei cu capul înainte în necunoscut și, deși a sărit cam mult calul, încă nu a primit nici-un par în fund. Crede totuși că nu e departe.
Adevărul e că Miku ar cam vrea să plece și mai departe. Atunci când stai prea mult într-un loc, viața nu ți se mai pare frumoasă. Trebuie să pleci, ca să înțelegi și să apreciezi ceea ce ai.
Secretul fericirii e simplu: trebuie să fii întotdeauna pregătit să renunți la oameni și la tot ce ai. Dacă reușești asta, atunci vei fi fericit în cel mai pur sens. Dacă nu îți mai trebuie nimic, dacă nu mai depinzi de altcineva, nimic nu te poate răni. Dacă nu îți e teamă de durere sau moarte, ce alt rău mai poți păți?
Adevărul e că nu suntem setați, noi ca oameni, pentru fericire. Da, o căutăm în fiecare zi și ne păcălim simțurile din când în când, dar fericirea nu e pentru noi. În plus, ne place nefericirea. Chiar ne place. Nu ne place nouă să ne plângem de ce nu avem, când avem totuși destule să trăim bine?
Bubzbeauty, Lindi Tsang, un make up artist de pe youtube, într-unul dintre vlogurile ei zicea că are un carnețel în care seara scrie lucrurile pentru care e ea recunoscătoare că le are. Seara trecută mă bătea gândul și pe mine să fac asta, dar mă pusesem deja în pat si eram ¾ adormită.
O nouă viață. O nouă viață. O nouă viață.
Văzusem ieri o chestie pe Facebook, pe care am considerat-o interesantă. Era o fotografie cu doi bebeluși în burta mamei, care se contraziceau în legătură cu „viața de după uter”. Unul susținea că există, altul susținea că nu există. La fel și cu existența mamei. Unul spunea că ea există în tot ceea ce sunt ei, că ei trăiesc prin ea, că ea este în „pereții” casei lor, celălalt că nu există, că „doar n-am văzut-o niciodată”. O.K., putem lua chestia asta și într-un sens religios, dar și într-un sens larg. Și noi, oamenii, aici pe Pământ, putem fi la fel. Ne zbatem între niște pereți, în timp ce un „outsider” știe și râde când ne vede gândurile și întrebările.

Trebuie să fug la metrou, dar revin cu filosofeli de dimineață devreme mai târziu. :)

-miku

Niciun comentariu:

Faceți căutări pe acest blog

Google+ Followers