duminică, 1 decembrie 2013

cât pot să te urăsc

Nu intenționam să scriu un altfel de post, nici nu realizasem prea bine că azi e 1 decembrie.

Azi dimineață, la metrou, vin două femei la mine, de fapt, la toți cei care erau la metrou, și îmi pun în piept un fel de... "ceva" exact ca fâșia aceea neagră care se pune la mort, dar cu culorile steagului național. Le-am lăsat pe doamne să îmi prindă acea chestie de haină, dar mi-am dat-o jos la câteva minute după. M-au întrebat dacă merg la paradă și le-am zis că nu. M-au privit cu 2 tipuri de privire, care voiau să zică ceva gen:
1. "am mai auzit asta și la alții, dar să știți că sunteți niște români neglijenți, nu vă iubiți țara, bastarzilor!"
2. "ori e basarabeancă, ori e de altă nație"

Mi-am scos "chestia" de pe haină din câteva motive pur subiective: consider că România mă desconsideră ca cetățean, iar votul meu nu contează, consider că România nu-mi oferă nici-o șansă, ci indeamnă la răutate, furt, prostie și pentru că urăsc aceste lucruri, urăsc și România... ei bine, lista poate continua la nesfârșit.

Pe mine nu mă atinge deloc chestia asta cu "iubirea de țară". E exact ca de Valentine's Day. Tot anul o bați pe nevastă-ta, dar de Valentine's Day îi iei un buchet de flori și-i spui că e frumoasă. A doua zi, o bați iarăși.
E o prefăcătorie imensă și e observabilă în fiecare respirație a noastră. Ne prefacem că suntem buni cetățeni, dar la colț de stradă nu ratăm șansa să-l distrugem pe celălalt, pentru că asta ne face pe noi să ne simțim mai puternici.

Nu am ce să iubesc. Pentru mine, România e nefericitul loc în care m-am născut și din care trebuie să scap. Un fel de închisoare în care la anumite perioade ți se oferă câte un drog. Drogul îți dă impresia că ești într-un loc minunat, dar când te trezești, te vezi din nou închis între 4 pereți goi.

-miku

Un comentariu:

Roxana Ştiubei spunea...

mişto comparaţia de la sfârşit

Faceți căutări pe acest blog

Google+ Followers